Cinstirea Sfintelor Icoane

Sfânta Scriptură opreşte închinarea la chipuri cioplite şi la alte asemănări văzute (Ieş. 20, 4; Lev. 26, 1; Deut. 5, 8; Fapte 17, 29). Dar prin aceasta opreşte numai închinarea întemeiată pe socotinţa că însăşi aceste chipuri trebuie cinstite ca dumnezei, adică opreşte închinarea la idoli. Nu opreşte însă cinstirea unor semne şi înfăţişări ale lui Dumnezeu şi ale sfinţilor, când această cinstire nu rămâne la materia din care sunt făcute, ci duce gândul nostru la Dumnezeu sau la sfântul închipuit prin ele. „Precum ne ajutăm de cuvânt ca să ne ridicăm la cele mai presus de cuvânt, tot aşa ne folosim şi de icoană, ca să ne ridicăm mai presus de icoană. Şi precum Dumnezeu vrea ca auzul nostru să se sfinţească prin cuvinte curate, aşa vrea ca şi vederea noastră să se sfinţească prin icoane cuvioase, ca prin amândouă aceste simţiri superioare, să pătrundă în suflet gânduri curate”.
Icoanele există practic de la începutul creştinismului, având un scop pedagogic: învăţarea istoriei sfinte. Acest aspect de ordin material s-a dezvoltat în chip deosebit în secolul al IV-lea, după ce prin edictul de la Milan împăratul Constantin cel Mare a acordat libertate creştinilor, religia acestora devenind oficială. Astfel, ia naştere o formă de cult, care privea mai întâi Sfânta Cruce şi Sfintele Moaşte.
În secolul al IV-lea închinarea la Sfânta Cruce era un lucru normal. La Constantinopol Maica Domnului era ocrotitoarea oraşului, iar locuitorii lui îi acordau o cinste deosebită, exemplu în acest sens fiind numărul mare de biserici care-i erau închinate.
Înainte de perioada iconoclastă, Sfintele Icoane deveniseră un fapt major în viaţa bizantină: folosite de cler, de autorităţi, de popor, ele erau cinstite atât în public cât şi în spaţiul privat; ele făceau accesibilă prezenţa dumnezeiască.
Exod XX, 4 şi Deuterunom V, 8.
Ioan I, 18; IV, 24 şi Romani I, 23.
Dintre cei care s-au ocupat cu studierea contextului în care a apărut fenomenul iconoclast, unii au considerat că acest fapt
s-a datorat neputinţei unor teologi de a înţelege sensul simbolic şi educativ al icoanei şi de a face distincţie între cinstire şi idolatrie.
Ei socoteau că cinstirea Sfintelor Icoane ar fi în contradicţie cu unele precepte biblice, că încalcă porunca Decalogului de a nu-ţi face chip cioplit şi de a nu te închina lui. Un alt argument biblic mai era şi acela conform căruia Dumnezeu trebuie cinstit numai «în duh şi adevăr».
Este adevărat că „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (loan 1, 18), dar aşa cum explică în continuare Cuvintele Sfintei Scripturi: „Fiul cel Unul-Născut, care este în sânul Tatălui acela L-a făcut cunoscut”. Pe Dumnezeu-Tatăl L-a făcut cunoscut Fiul Său prin întruparea Sa. În răspunsul dat de Mântuitorul la rugămintea lui Filip „Doamne arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns”, El precizează: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Întruparea Domnului, aşadar, ne-a dat dreptul să-L pictăm în icoane, fără ca aceasta să însemneze că despărţim trupul Său de dumnezeirea Sa, pentru că icoana ortodoxă nu-L înfăţişează numai după frumuseţea naturală, ci mai ales într-o formă care să conducă pe cel ce o priveşte la adevărul credinţei ortodoxe că Hristos cel întrupat este Dumnezeu adevărat şi om adevărtat.
Dacă n-am înfăţişa pe Iisus Hristos în icoane ar însemna că negăm firea Sa cea omenească, viaţa Sa pe pamânt şi răstignirea.

(Preot Ciprian Ungureanu)