Ea este Ciubotaru Didina, în vârstă de aproape 90 de ani (n.r. – îşi serbează ziua la începutul lunii martie, pe patru!), doamna care a făcut timp de 15 ani prescurile de la Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din Săvineşti. O ambițioasă care duce pe picioarele proprii nu doar greutatea anilor și a întâmplărilor nefericite din viață, ci mai ales treburile cotidiene, căci este o femeie capabilă încă să-și poarte grijă de sine. Văzând o femeie atât de semeață la etatea ei, nu te poți abține să nu o oprești și să nu te „înfrupți” din înțelepciunea și experiența de viață dobândită.
-Ce aţi lucrat în viaţă de sunteți așa puternică la o așa vârstă?
-Toate cele! Tot ce-a fost nevoie am făcut. Vara la lucrat pământul, iarna casnică, la fus, la războiul de ţesut, am crescut lighioi… Tot felul. Nu am făcut mofturi că nu fac sau nu pot. Am făcut ce s-a cerut în viață.
-Acum vă văd singurică. Aţi avut soţ?
-Doi. I-am îngropat și dezgropat pe amândoi. La prima căsătorie mi-amintesc că ne-am luat sâmbătă, pe 15 august, cum era atunci și, marți, pe 17 l-au luat cu mașinile nemții la război. Copii n-am avut cu niciunul. La 70 de ani, după ce m-a lăsat al doilea soț, am luat-o aproape de la capăt: am făcut casă singură. Am fost nevoită, pentru că aveam înfiată o nepoată care stătea cu mine în casă și avea darul beției. Și atunci ca să nu mai trag alături de ea, am vândut casa, m-am judecat cu ea și i-am dat o parte, iar restul i-am depus la bancă, am câștigat mai mult și mi-am făcut casă! La 70 de ani! Am și plătit oameni, au sărit și rude să mă ajute, dar făceam și cu mâna mea: ridicam greutăți… am ridicat lut în pod… și uite-așa am făcut casă mare cu patru camere. Și toate astea într-o vară, iar iarna: eram în casă nouă. Acum am internet și tot ce trebuie. I-am făcut acte unui nepot al surorii mele și vorbim pe internet în toată ziua când se poate. Și când o să vină nepotul o să facă și mai frumoasă casa!
-Acum înțeleg că nepotul e plecat departe de vorbiți pe internet! Muncește departe… Cum era însă cu munca pe vremurile tinereții dumneavoastră? Cum se muncea atunci? Pleca lumea atât de departe de casă?
-Așa departe nu. Bărbatul meu, primul, era plutaș. El mai pleca prin Moldova. Eu rămâneam acasă și țineam viței, vaci cu lapte, porci, păsări… Am muncit mult dar am fost acasă şi am avut de toate!
-Suntem în continuare curioşi să aflăm: Cum ați ajuns la această vârstă frumoasă?
-N-am fumat și n-am consumat alcool. De băut cafea am mai băut. Nu toată viața, ci acum de 20 de ani încoace. Dar aveam băutură multă în casă și nu mă atingeam cu gura. O vindeam și făceam un bănuț.
-Cum consideră, un om la etatea dumneavoastră și „altitudinea” anilor pe care i-ați ajuns, sacrificiul? Ce sacrificii mari ați făcut?
-Sacrificiul pe care l-am făcut eu a fost, fără să discut, munca. Ăsta-i sacrificiul pe care îl face fiecare vrând-nevrând: omul dacă nu muncește n-are! Munca e sacrificiul cel mai mare! Trebuie să te silești să faci, mereu, mereu… să nu stai. Și dacă e nevoie să te duci oriunde-ar fi! Să lucreze în fabrici, să pleci în străinătate, oriunde e nevoie, că dacă privești înapoi, nu faci nimic. Eu am avut tot ce mi-a trebuit cu muncă! Și acum singură mă port. Îmi fac mâncare, mă mai ocup de grădină…
(continuare în numărul viitor)
(Petronela Baghiu)