Coarnele struţului – Poveste din Botswana

În albia unui râu secat un struţ s-a întâlnit cu o gazelă. Pe timpuri, struţul avea nişte corniţe lungi şi ascuţite, iar gazela nu. „Fereşte-te, gazelă nătângă, sau te împung cu coarnele mele minunate”, a strigat struţul. „Coarne, minunate? Hai c-ai zis-o! Coarnele astea sunt prea mari pentru capul tău mic. Te fac să arăţi ca un nerod”, a răspuns batjocoritor gazela. Ea şi-ar fi dorit o asemenea pereche de coarne şi îl invidia pe struţ. „Încă o obrăznicie şi te calc în picioare”, a strigat struţul.
„Prinde-mă mai întâi.” Gazelei nu îi era frică de picioarele lungi şi neîndemânatice ale struţului. „Vrei să spui că alergi mai repede decât mine, neghioabă ce eşti?” s-a răţoit struţul. „Ştie tot deşertul Kalahari cât de iute alerg.”
„Stai să vedem”, a propus gazela. „Hai să ne întrecem în albia secată a râului.” „Bine”, a răspuns struţul, „dar eu nu pot să alerg cu o asemenea povară pe cap, pe o arşiţă atât de mare.” Zicând astea struţul şi-a dat jos coarnele grele şi le-a pus pe pământ.
„Eu una, dacă aş avea coarne, aş alerga la fel de repede”, s-a lăudat gazeia invidioasă. Struţul a împins coarnele spre gazelă. „Pune-le pe cap. Să vedem dacă pe tine n-o să te împiedice!” Gazela şi-a pus coarnele pe cap. Erau grele, dar n-ar fi recunoscut asta pentru nimic în lume. Cele două animale s-au pornit să fugă. Gazela avea copite şi nu simţea pietricelele ascuţite dar truţul îşi rănea tălpile sale moi aşa că a rămas în urmă.
„Aoleu! Ai ales înadins drumul acesta. Hai să ne întrecem în altă parte”, a strigat struţul. Gazela a început să râdă în hohote, continuând să alerge. Nu voia ca struţul să o prindă şi să-i a coarnele. Şi ea le poartă pe cap pană în ziua de azi!

Ocolul Pământului în 80 de poveşti, Saviour Pirotta