COMUNlSMUL ÎN ROMÂNIA

Lumea întreagă e în criză sub imperiul materialismului.
Sistemul e formidabil, un mecanism comandat de un centru unic, care nu acceptă nicio ieşire, nicio abatere, nicio excepţie.
Marele adversar al regimului rămâne credinţa, căci puternicii atei nu au siguranţă dacă nu sunt întronaţi ca zid în mintea tuturor supuşilor lor. Ştreangul se strânge nu în jurul gâtului, ci în jurul sufletului şi nu există ieşire.
Viitorul acestui neam se zdrobeşte în România cu toate mijloacele de propagare ale ateismului, materialismului şi nihilismului. Creştin, român şi om sunt cele trei valori ce cuprind sufletul românesc. Dar de când se propagă marxism-leninismul, sufletul românesc a fost înmormântat.
Avem nevoie să ne regăsim sufletele, să ne reorientăm valorile, să credem în oameni şi în Dumnezeu.
Dumnezeu este realitatea care doare şi umple de nădejde omul secolului XX. Nu putem trăi fără Dumnezeu, nu putem fi stăpâni pe pământ fără Dumnezeu.
Fără Dumnezeu riscăm a nu mai fi. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)

Comunismul în România n-ar fi avut nicio şansă de supravieţuire dacă nu ne-ar fi fost impus cu tancurile de Moscova şi dacă Statele Unite, Franţa şi Anglia nu ne-ar fi vândut sovieticilor la Yalta. Că este aşa, o recunoşteau în presa anilor ʹ20 până şi simpatizanţii de stânga.
La noi, cu toată râvna şi cu toată bunăvoinţa, Siguranţa Generală n-a reuşit să aresteze 500 de comunişti veritabili. Dacă s-ar lăsa comuniştilor noştri cea mai deplină libertate a graiului şi a scrisului şi li s-ar acorda pe deasupra şi o subvenţie bănească serioasă, nu cred că ei ar izbuti nici în 10 ani să adauge zero cifrei de 500.
(Articolul din Adevărul, 10.01.1925, cf. Traian Popescu, File din procesul comunismului)
Motivul pentru care comunismul n-a putut câştiga aderenţă în spaţiul românesc este profunda incompatibilitate între ideologia marxistă, fundamentată pe ateism şi materialism şi „dimensiunea românească a existenţei” (Mircea Vulcănescu), adânc ancorată în credinţă şi spiritualitate. Sufletul românesc a respins organic duhul unei ideologii care ascundea sub masca umanitarismului ura, intoleranţa şi violenţa.
La noi, Biserica şi neamul au trăit în deplină solidaritate chiar de la început.
După retragerea trupelor romane din Dacia, sfaturile şi poruncile Bisericii au trebuit să ia locul autorităţii oficiale anulate în chip firesc din ziua plecării funcţionarilor statului.
Tribunalul nu putuse pleca şi în el s-a continuat exercitarea magistraturii. De către cine?
Obiceiurile dacilor ne lămuresc deplin: la ei, preotul era şi judecător. Şi astfel „basilica”, adică judecătoria ori tribunalul a devenit pe încetul „biserica”. Pe calea aceasta, Evanghelia a ajuns pe nesimţite un fel de lege nescrisă, luând locul magistraturii (cuvântul „lege” a ajuns să însemne în limba noastră trei lucruri dintr-o dată: credinţă religoasă, cod civil şi chiar naţiune sau neam).
La noi, Biserica creştină a căpătat mare rol social şi chiar politic inainte de a fi fost recunoscut creştinismul ca religie de stat. Aproape cu o jumătate de secol înainte de Edictul lui Constantin cel Mare, Evanghelia a trebuit să ţină în Dacia loc de constituţie socială şi politică.
(Simion Mehedinţi, Creştinismul românesc)

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin