Creştinismul în viaţa publică

Sunt creștin și împreună-cetățean cu sfinții al împărăției lui Dumnezeu. Lumea aceasta reprezintă pentru mine o școală cu internat, una a vieții veșnice, al cărei examen de final este moartea. O mai consider un tărâm al pribegiei, al exilului, în care mă pregătesc și mă adun pentru acasă, un acasă pe care mi l-aș dori în unire deplină cu Dumnezeu, în împărăția Sa imaterială. Chiar dacă după Judecata de Apoi există și opțiunea cerului și pământului nou care se întrepătrund cu cerul Său cel sfânt, după modelul Edenului originar, mă atrage mai mult Ierusalimul ceresc.
Caut să mă desprind pe cât posibil de cele materiale, să pregust cât mai mult din cele duhovnicești. Să conlucrez cu Dumnezeu la devenirea mea și să intru în comuniune și comunicare cu El, să cultiv niște virtuți pe solul cărora, în timp, să răsară lucrări dumnezeiești suficient de mari și evidente ca oamenii să se apropie de slava fericitului Dumnezeu (1 Tim. 1: 11).

Lumea în care mă consider străin și călător nu se mai găsește în acea întrepătrundere originară cu Creatorul ei. Nici sub stăpânirea și ocrotirea Lui nu se mai dorește de multe ori. În paralel cu descoperirea legilor naturii, experimentează cu redefinirea legilor omenității. Își construiește o viziune proprie, limitată, pe undeva funcțională. Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit pentru  lume și a lăsat frăția Bisericii să se ocupe cu altoirea lumii pe Sine, prin umanitatea Lui. În 30 de ani, optimistul Sfânt Petru și-a dat seama că în loc să îmbisericim lumea, de fapt îi oferim timp și oportunități, generație după generație, ca măcar pe unii să-i mântuim și pe cât mai mulți din cei mântuiți să-i și îndumnezeim.
Încerc sa gândesc teocratic și filantropic, sa respect și să iubesc neamul în care am fost răsădit de Dumnezeu. Să am mentalitatea lui Hristos, oferind tot ce am primit la rândul meu. Să cheltuiesc și să mă cheltuiesc, știind că iubind mult, sunt iubit mai puțin și că voi suferi durerile facerii până ce Hristos va lua chip în om. Probabil de aceea ne iubesc femeile pe noi, preoții, că le înţelegem zămislirea, nașterea și creșterea celor mici, precum și dificila relație cu cei mari. Încerc.
Sunt mereu nemulțumit, dar de mine, militant, dar pentru alții, revoltat, dar împotriva uzurpatorului, nu a Dreptului Stăpânitor și Creator.
Nu ești creștin dacă nu iubești. Dacă iubești haotic, emoțional și negândit, nu se cheamă iubire. Dacă tot ești invitat să-ți spui părerea, caută să oferi o certitudine, sau să taci. La vot îţi exprimi o opțiune. Mare lucru, ai zice, dar sfinții părinți ai Bisericii au scris pagini nemuritoare despre ce înseamnă darul de a-ți putea exprima o opțiune, pentru bine sau rău, pentru Dumnezeu sau diavol.
Opțiunea unui creștin e clară: vot împotriva răului, de orice fel, și în favoarea binelui. Când găsim amestecuri, ținem minte de la
Solomon că ”puțin rău nimicește mult bine” (Eccl. 9: 18), așa că nu facem compromisuri. Deloc. Adică nu votăm oameni în care binele
se împletește cu răul, care nu mărturisesc clar din ce sunt făcuți și ce vor să facă, și cu cine.
Mai spun sfinții să căutăm cunoștința lucrurilor, apoi discernământul, sau dreapta socoteală. Cunoștința vine din cercetare și practică. Practică în respingerea răului și urmarea binelui. Nu se vede această practică în felul în care ne alegem conducătorii. Nu se vede că acei oameni care se roagă neîncetat (1 Tes. 5: 17) și se desăvârșesc în virtute (Mat. 5: 48; 2 Pt. 1: 4-6) ar avea aceleași pretenții în privința conducătorilor lor ca atunci când îşi aleg mentorii duhovnicești.
Că ar fi conștienți că ”puțin rău nimicește mult bine” (Eccl. 9: 18).
Dumnezeu, de la Facere până la Apocalipsă, lucrează pentru şi împreună cu noi. S-a și întrupat, făcându-se unul dintre noi. Lumea și-a continuat parcursul încercând să facă abstracție de acest lucru. A reușit pentru 300 de ani, după care a luat Biserica drept reper moral și valoric.
Ortodoxia a rămas în  armonie cu statul, cu lumea științifică, precum și cu națiunile. A chemat mereu la regândirea capitalismului și socialismului, la o viață umană cât mai frumoasă și înaltă. A adăugat valoare lumii, omului, naturii, precum și o viziune care să le ofere un scop.
Oferă opțiuni și ne cheamă încontinuu să o votăm, să optăm pentru ea, pentru Biserică, pentru Dumnezeu, fără să părăsim lumea, ci să-i oferim ceea ce are ea nevoie mai mult. Așa cum românii din străinătate aduc plus valoare acelor țări, uman și economic, deși sunt cu inima acasă, la fel și creștinii, deși privesc spre cer și-L poartă în suflet pe Hristos, muncesc cu sârg pentru înfrumusețarea lumii acesteia.
Cu cât vor fi mai mulți creștini trăitori, din sânul lor vor ieși mai mulți eroi ai neamului. Eroi ai luptei de zi cu zi și ai celei din 4 în 4 ani. Cei care pot aduce neamului din izvorul fericirii și bunăstării ım̂părăției lui Dumnezeu, fără să ne îndatoreze pentru câteva generații.

Pr. George Ovidiu Chirița