Cultul Tainei Mărturisirii. Semnificații teologice.

Sfânta Taină a Spovedaniei reprezintă actul prin care credinciosul, având o stare de regret și de pocăință, își mărturisește păcatele săvârșite și primește iertarea acestora de la Mântuitorul Hristos prin intermediul și dezlegarea preotului duhovnic, reușind astfel să se restabilească în starea primită la botez.
Așadar, Dumnezeu, prin purtarea Sa de grijă, nu dorește ca omul să se sfârșească în păcate: „Eu sunt viu, tot așa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa și să fie viu ”(Iezechiel 33, 11).
Această Sfântă Taină a fost instituită de Mântuitorul Hristos, El însuși oferind oamenilor iertarea păcatelor (cf. Marcu 2,5; Luca 5,20; 7,47). Această putere a fost acordată de către Mântuitorul însuși Sfinților Apostoli: „Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23).
De asemenea, Taina Mărturisirii reprezintă restabilirea legăturii pierdute de om cu Dumnezeu prin săvârșirea păcatelor, acesta fiind reașezat în starea harică din care căzuse datorită lor. Părintele Dumitru Stăniloae afirmă că în cursul vieții creștine ulterioare, ea (n.r. Sfânta Euharistie) urmează însă de obicei după Taina Mărturisirii, întrucât întărește din nou unirea cu Hristos a celui ce prin păcate a pus o distanță sau o contradicție între sine și Hristos. Prin mărturisire iese din această despărțire.
Astfel, Taina Mărturisirii reprezintă acțiunea prin care omului îi este restabilit chipul lui Dumnezeu și devine astfel mădular viu și lucrător al Trupului lui Hristos, reușind să dobândească mântuirea. Restabilirea chipului liber al Logosului divin în om s-a făcut în mod deplin prin asumarea, de către Logosul însuși ca ipostas, a acestui chip al Său cu împreună-lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Se extinde și în oamenii care cred în Hristos, prin Botez, refăcând chipul Logosului și în ei. Această restabilire se realizează o dată prin Taina Sfântului Botez, atunci când devenim membri ai Bisericii, iar după, prin Taina Spovedaniei, atunci când omul a deteriorat comuniunea cu Dumnezeu stabilită prin Botez: Taina Pocăinței se săvârșește cu un om care a dovedit că nu a conlucrat cu harul Botezului și ceea ce îl face mai
vinovat și dă dovadă că în el s-a produs o boală, sau o stricăciune, care-l poate duce și după această Taină la noi căderi. Astfel, credinciosul se înnoiește prin așa-zisul „Botez al lacrimilor”. După împăcarea omului cu Dumnezeu prin Spovedanie, lacrimile pocăinței aduc pace în suflet. Lacrimile nu sunt un scop în sine, dar sunt semnul căinței profunde și semnul bucuriei iertării și al refacerii comuniunii omului cu Dumnezeu, Izvorul bucuriei. Astfel, credinciosul dobândește o împrospătare harică. Părintele Stăniloae afirmă că apelăm la Taina Pocăinței ca la una ce ne dă harul creșterii continuu în Hristos, ca un ajutor mereu nou în această creștere sau ne conduce pe drumul desăvârșirii.
De altfel, Nikos Matsoukas afirmă că Taina Mărturisirii are două aspecte: primul face referire la întoarcerea personală a fiecărui membru sau chiar a întregului popor de la făptuiri contrare voinței dumnezeiești, lucru care înseamnă că sunt opuse vieții celei după fire a fiecărui membru în parte și a întregului trup, iar al doilea aspect este puterea pe care o are (…) prin intermediul purtătorului harismatic, care este episcopul și după aceea toți preoții, să acorde lăsarea păcatelor după mărturisirea acestora. Conform scrierilor sale, acesta afirma că Spovedania este împărțită tot în două aspecte, unitare, și anume Pocăința (Metanoia) sau starea de regret, părerea de rău față de cele săvârșite, conștientizarea pe deplin a celor făcute și Mărturisirea propriu-zisă, moment în care credinciosul afirmă cele înfăptuite și făgăduiește să nu le mai comită, aspecte confirmate și de părintele Stăniloae în lucarea sa Spiritualitatea ortodoxă: Pocăința ca Sfântă Taină și harul sau harisma pocăiței permanente. Așadar, vorbim de două părți, Pocăința ca stare și Mărturisirea ca act tainic.
Vorbind despre pocăință, ca simțire a omului atunci când săvârșește păcate, aflăm în Molitfelnic următoarele aspecte: pocăință arată (pe) cineva când în toată vremea se umilește și se socotește pe sine păcătos și cu inima frântă și cu suflet umilit aleargă la mărturisire și căință; căci între oameni nimeni nu este fără de păcat. De aici identificăm faptul că pentru a putea beneficia de efectele acestei taine, aflându-ne într-o stare cât mai autentică, credinciosul trebuie să  conștientizeze cele săvârșite și să dobândească o stare curată, fără de prihană, tocmai, pentru a primi epitimia cea mai adecvată situației lui dar și pentru a recunoaște toate aceste fapte făcute, în deplină cunoștință de cauză, în fața lui Dumnezeu, pentru că altfel, Taina Mărturisirii poate avea consecințe negative asupra vieții duhovnicești a credinciosului: iar de vei ascunde de mine ceva, să știi ca toate păcatele îndoite le vei avea; ia seama, dar, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat. Despre aceste consecințe putem afla și din Sfânta Scriptură care zice: „Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 23); „Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați” (Iacov 5,16); indentificând din acest verset faptul că doar mărturisind greșelile și prin rugăciune, putem dobândi vindecare de la Mântuitorul Hristos. De aici ni se relevă faptul că la începutul Bisericii, Taina Spovedaniei avea un caracter public, toate aceste mărturisiri făcându-se în fața întregului popor. Lăsarea păcatelor decurge din viața însăși a trupului, din poporul însuși; de aceea, în primii ani ai Bisericii, spovedania se facea în mod public și în prezența întregului popor . De asemenea, Părintele Dumitru Stăniloae afirma: credincioșii își vindecă numai, prin mărturisirea reciprocă și prin rugăciunile ce le fac unii pentru alții, slăbiciunile care-i duc la păcatele ce și le-au arătat. Pe lângă aceea, în Biserică se practică și o iertare a credincioșilor între ei pentru sporirea lor duhovnicească (…). Pentru aceasta, trebuie o iertare de la Dumnezeu, și aceasta o pot da numai episcopul sau preotul ca aleși și trimiși de Dumnezeu. Așadar, această practică a existat încă din începuturile Bisericii Primare, însă e de subliniat faptul că dezlegarea, iertarea de păcate nu o poate administra decât episcopul și preotul.
De altfel, scriitorii bisericești în lucrările lor aduc adeseori mențiunea faptului că preotul, duhovnicul este asimilat unui doctor, un medic ce pregătește doctoria duhovnicească și îl administrează, ungând astfel rănile sufletești, făcând referire totodată că pentru a pregăti tratamentul potrivit, este necesară o întrevedere individuală preot-penitent, formându-se cu timpul caracterul intim al Spovedaniei, relația pe care preotul trebuie să o aibă cu credinciosul, ca mai apoi să primească dezlegarea păcatelor. Astfel a fost consacrată definitiv spovedania tainică, care desigur este exercitată în principiu prin intermediul episcopilor, urmașii Apostololor. (…) Pocăința și Mărturisirea este o Taină repetabilă, pentru că terapia celor bolnavi, care devin mădulare ale trupului bisericesc este continuă. Așadar, aflăm că această Sfântă Taină se săvârșește într-un mod repetabil, tocmai pentru a însănătoși viața duhovnicească a omului dar și pentru a păstra comuniunea pe care îl are acesta cu Dumnezeu.
Taina Mărturisirii este împărțită în trei mari faze, elemente constitutive, și anume vorbim de mărturisirea păcatelor, căința pentru ele și dezlegarea preoțească. Primul element, mărturisirea greșelilor, reprezintă modul prin care credinciosul, având deplină cunoștință de cele întâmplate, și regretând astfel, vine în fața slujitorului duhovnic, pregătindu-se sufletește și își relevă păcatele făcute până în prezentul moment. Luând hotărârea de a se îndrepta, penitentul se apropie de Dumnezeu în scaunul mărturisirii cu umilință și cu inima înfrântă, mărturisind duhovnicului toate păcatele săvârșite de la ultima sa mărturisire. Așadar, prin întrevederea penitentului cu duhovnicul său, se crează o relație intimă, ce în desfășurarea sa, oferă posibilitatea credinciosului de a se îndepărta de păcate și de a primi harul dumnezeiesc, în condițiile în care, după mărturisirea, dezlegarea și canonul primit, se dovedește vrednic de a primi Sfânta Euharistie. Este o Taina a comunicării intime și sincere între penitent și preot, sau chiar o Taină a comuniunii între ei. În ea preotul pătrunde în sufletul penitentului, care i se deschide de bunăvoie; nu rămâne la un contact trecător și superficial. Atât contribuția penitentului, cât și a preotului este cu mult mai mare în această Taină. Așadar, în conlucrarea dintre preot și credincios putem vedea că există o legătură vie, personală între aceștia, existând diferite metode prin care penitentul este îndemnat să se lepede de greșeli, să nu le mai repete, iar în cazul unor recidivări, să se aplice metode mai energice, mai stricte, tocmai, pentru a îl îndepărta de rău și pentru a îl îndrepta către Dumnezeu. Rostul acestei Taine arată că pentru recidiviști în aceleași păcate grele, mijloacele de remediere a slăbiciunilor trebuie aplicate și cu mai multă strictețe. Altfel Taina nu are ca efect remedierea durabilă a omului și nu-l face iarăși un om cu adevărat nou. De aceea în această Taină penitentul nu face numai o mărturisire generală de credință și nu își ia numai un angajament general pentru o viață nouă în Hristos, ci și destăinuie intimitățile sufletului său în ceea ce au ele neputincios să reziste cu fermitate păcatelor.
Cea de a doua fază o reprezintă căința pentru păcate, sau îndreptarea credinciosului în relația cu harul dumnezeiesc, restaurarea omului de la păcat, de la căzut la candidat pentru mântuire. Prin aceasta, odată ce penitentul a mărturisit păcatele ce l-au afectat, primește un canon de îndreptare sau epitimie. Canonul reprezintă un șir de îndreptări duhovnicești, o normă, ce îl ajută pe credincios să se lepede de păcate și să restabilească comuniunea cu Dumnezeu. De altfel, epitimiile diferă de la caz la caz, sunt concepute într-un mod personal, și pot varia de la un canon blând, la o epitimie mai strictă, și totodată, sunt un medicament duhovnicesc aplicat fiecăruia într-un mod subiectiv. Astfel, dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea (I Ioan 1, 9).
Totodată, Taina Spovedaniei este oferită fiecărui credincios, deoarece nu există nici un om care să viețuiască și să nu păcătuiască, credinciosul autentic trebuie să mențină comuniunea sa cu Dumnezeu, deși păcatul atentează la această legătură divino-umană.
Sentimentul acesta al acutei resimțiri a stării de păcătoșenie înaintea lui Dumnezeu îl determină pe nevoitorul ortodox, pe de o parte, să aibă o atitudine de pocăință permanentă, iar pe de altă parte, să
depună eforturi conștiente și intense pentru curățirea inimii.
Teologul N. Matsoukas relatează că este vorba despre continua aducere aminte de Dumnezeu, despre tristețea provocată de simțirea absenței lui Dumnezeu, despre găsirea finală a iubirii lui Dumnezeu.
Această Taină este una dintre cele mai „tămăduitoare” și mai eficiente în ceea ce privește îndreptarea mădularelor bolnave.
Părintele Dumitru Stăniloae îl identifică pe duhovnic cu un judecător imparțial ce oferă aceste epitimii în conformitate cu canoanele Bisericii, acestea oferindu-le penitentului într-un mod pedagogic, nu pentru a îl pedepsi, ci pentru a îi oferi vindecare. El e judecător nu ca să rostească sentințe, ci ca să aprecieze cu iubire pentru penitent și cu pricepere de medic sufletesc mijloacele potrivite pentru vindecarea lui.[…] Acestea nu au ca scop pedepsirea, ci vindecarea penitentului.
Cel de-al treilea element constitutiv o reprezintă dezlegarea dată de slujitorul duhovnic penitentului. Dezlegarea primită de la preot, delegatul episcopului, sau chiar de episcopul însuși, descendent haric al Sfinților Apostoli, este dezlegarea dată de Hristos în mod nevăzut. Mântuitorul însuși a acordat această putere Ucenicilor Lui: Adevărat grăiesc vouă: oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ dezlegate vor fi și în cer (Matei 18, 18). Dezlegarea este dată prin rugăciunea pe care o rostește duhovnicul la finalul mărturisirii: Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule (N), și să-ți lase ție toate păcatele. Iar eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Preotul roagă pe Hristos să-l dezlege pe penitent, apoi adaugă și dezlegarea sa. Aceasta arată că cel ce iartă de fapt pe penitent în acel moment este Hristos; dar rugăciunea duhovnicului este aceea care
aduce efectiv iertarea din partea lui Hristos.
Așadar, credinciosul, odată primind dezlegarea duhovnicului, este binecuvântat cu mâna, capul acestuia fiind sub epitrahilul slujitorului, fapt ce arată materia cu care se săvârșește această taină, ca semn al trimiterii preotului de către Hristos și de către Biserică și arăspunderii așezate pe umerii lui. […] se manifestă primatul lui Hristos în acest acord. Acest acord se manifestă și în faptul că iertarea se dă prin declarația de dezlegare a preotului însoțită de punerea mâinii și a epitrahilului pe capul penitentului.

Flavius-Ștefan Popa – anul IV Teologie pastorală