Cum povesteşte Monahul Amonie uciderea Cuvioşilor Părinţi din Sinai şi Rait întîmplată la anul 288 după Christos, în vremea împărăţiei lui Diocleţian

Povesteşte astfel cuviosul monah Amonie, cel ce locuia în Canov prin părţile Alexandriei:
Stând odată în chilia mea, mi-a venit în gând să mă duc în părţile Palestinei, de vreme ce nu mai puteam suferi, văzând în toate zilele necazurile ce se făceau creştinilor, cum şi prea simţului părinte Petru patriarhul de către asupritorii cei fără lege.
M-am dus aşadar acolo şi am mulţumit Celui prea înalt că m-a învrednicit să mă închin sfintelor locuri.
Pe urmă, vreme de optsprezece zile am mers şi am ajuns la sfântul munte Sinai, unde m-am împărtăşit de viaţa monahicească pe care o duceau fraţii acolo.
Nu multe zile trecând, au năvălit deodată asupra părţilor acelora mulţime mare de varvari, numiţi vlemieni, şi au ucis sumedenie de monahi, prădând şi dând foc peste tot.
Trăgându-ne spre vârful muntelui şi Dumnezeu întinzându-ne Mână de ajutor, a poruncit să se aprindă o văpaie mare în acel vârf, aruncând peste tot valuri de fum. Varvarii s-au spăimântat atunci şi îndată au fugit, aruncându-şi armele şi părăsindu-şi cămilele, neputând răbda de fel acea înspăimântătoare vedere de foc.
Coborându-ne, am găsit pe părinţi înjunghiaţi, zăcând în locul unde-i prinsese urgia varvarilor, iar pe alţii aproape morţi. Iar unul din ei, Isaia, văzând că nu este şi el învrednicit să moară pentru Christos, ca şi ceilalţi părinţi, se ruga:
— Vai mie, păcătosul, cel nenumărat în ceata sfinţilor părinţi, ucişi pentru Christos! Vai mie, netrebnicul, cel ce-am văzut limanul mântuitoarei împărăţii şi n-am intrat în ea!… Nu mă despărţi de cei mai dinainte adormiţi sfinţi părinţi!…
Astfel rugându-se, şi-a încredinţat sufletul în mâinile Domnului.
Şi a venit atunci un ismailitean şi ne-a zis că şi mai înlăuntru, în pustie, la locul zis Rait, varvarii au ucis pe pustnici. Peste puţine zile a venit un monah scăpat din mileşescul măcel şi a povestit aşa: „Este acolo un loc întins şi larg, şi trăiau monahi de îndelungă vreme. Aproape de munte se află biserica lor, în care se adunau părinţii care, prin aspra şi dulcea viaţă ce duceau în Domnul erau asemeni îngerilor. Între dânşii, a fost unul bătrân, chemat Moisi, care îndelungă vreme a petrecut acolo o viaţă prea plăcută Domnului asemenea cu aceea a lui Ilie Tesviteanul. Toate ce cerea de la Domnul le căpăta. Vindecând de boli pe ismailitenii din preajmă, îi făcea pe ei creştini. Pe alţii i-a scăpat de duhuri necurate, având putere asupra diavolilor. El iubea mult sărăcia, nelăcomia la mâncare şi liniştea duhului. Pe cei ce veneau la dânsul spre a afla învăţătură, îi primea cu dragă inimă. Iar ceasurile nopţii le petrecea mai mult fără somn, în cele patruzeci de zile sfinte, până în Joia cea mare, cu nimeni nu vorbea hrănindu-se numai cu puţine finice şi cu apă. În una dir aceste zile, a venit la el pentru tămăduire un om, anume Vedian, cuprins fiind de-un duh necurat. Apropiindu-se de chilia acestui sfânt monah, duhul său a început a striga cu glas înalt: „Vai mie, la cine mă duceţi?, că eu nici măcar un ceas n-am fost volnic să ispitesc pe un asemenea om plin de virtute!” Zicând acestea, duhul cel rău a ieşit din om, lăsându-l astfel vindecat mai înainte de a ajunge la chilia sfântului. Văzând acestea, omul a crezut în puterea lui Iisus Christos şi a primit Sfântul Botez.
Acest cuvios părinte Moisi a fost şi el trecut prin sabie de varvarii necredincioşi.
Şi mai era acolo un alt sfânt părinte, anume Iosif, care era împodobit cu faptele cele bune. Într-o zi, a venit la el un frate ca să-l întrebe ceva, dar neprimind răspuns când a bătut în uşă, a privit în încăperea lui printr-o ferestruică din lăture. A văzut atunci anume pe părintele Iosif stând în mijlocul chiliei, având înfăţişarea unei flăcări, din cap până în picioare. S-a spăimântat atunci atâta de tare, că a văzut la uşa chiliei şi n-a mai putut merge. Într-un târziu, părintele ieşind, 1-a găsit pe el acolo şi cu cuvinte mângâioase l-a trimis în pace. Cugetând însă că fratele 1-a văzut pe el în starea în care se afla în chilie, a părăsit acel loc, ca nu cumva să-l atingă slava omenească.
Şi acum, să vă spun cele despre varvari, văzându-vă că vreţi să auziţi cum au ucis ei pe sfinţii părinţi.
Eram, vra să zică, acolo, patruzeci şi trei, răbdând necazurile şi îndeletnicindu-ne cu rugăciunea. Şi-au venit într-un ceas despre seară o corabie cu varvari, punând piciorul pe pământ şi pornind cu putere vrăjmaşă asupra noastră. Pe unii i-au trecut sub sabie, iar ceilalţi strângându-se în biserică au ascultat glasul părintelui nostru Pavel, zicând:
-Ştiţi că pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos ne-am despărţit de lumea aceasta deşartă. Noi atât nădăjduim: să fim părtaşi împărăţiei Lui cereşti. Drept aceea, de-ar voi Stăpânul nostru să păşim chiar
acum din viaţa aceasta, de ce ne-am mâhni? Ce este mai frumos şi mai dulce decât aceasta? Nu vă împuţinaţi, aşadară, cu sufletul, nu vă tulburaţi şi moartea s-o răbdaţi cu vitejie, căci Dumnezeu ne va primi cu milostivire în împărăţia Sa.
Iar toată adunarea a răspuns:
-Aşa vom face!… Paharul Mântuirii vom lua şi numele Domnului vom chema!…
Atunci sfântul nostru părinte Pavel, întorcându-se spre răsărit şi ridicând mâinile spre cer, a zis:
-Doamne Iisuse Christoase, Dumnezeule Atotputernice, nădejdea şi ajutorul nostru, nu ne uita pe noi nevrednicii robii Tăi; întăreşte-ne în ceasul acesta şi primeşte ca o jertfă de bună mireasmă sufletele noastre ale tuturora, că ţie se cuvine slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
S-a înălţat atunci dinspre altar glas limpede şi sfânt: veniţi la mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, căci Eu vă voi odihni pe voi!”
Iar varvarii, neîmpotrivindu-li-se nimeni, au adus nişte lemne lungi şi cu ele au sărit zidurile ogrăzii. Apoi, deschizând uşa, au intrat ca nişte lupi sălbateci, având săbii în mini. Punând mâna pe slujitorul de la uşă, l-au întrebat cu asprime: „Care-i mai-marele vostru?” dar el n-a vrut le spună, ci i-a înfruntat zicându-le: „Vrăjmaşi ai Christosului meu, mă îngroziţi zadarnic, că nu vă voi spune nimic!” Cuprinşi de mirarea pentru o asemenea nemaivăzută vitejie, dar stăpâniţi de vrăjmăşie, varvarii l-au spintecat pe el cu ascuţite suliţe, făcându-1 astfel cel dinţii mucenic al lui Iisus, din cei ce erau acolo.
Văzând acestea, sfinţitul nostru părinte Pavel a ieşi degrabă înainte şi le-a strigat:
-Eu sunt acela pe care-1 căutaţi voi!… Varvarii, crezând că acolo se află multe bogăţii lumeşti, strigară la el:
-Spune-ne unde ai aurul tău ascuns? Cu cuvânt blând şi cu zâmbet pe buze, mai-marele Pavel le-a răspuns:
-Niciun lucru pământesc în toată viaţa mea n-am avut, afară de aceste haine vechi care le vedeţi pe trupt meu…
Necrezându-1, varvarii au început a-1 munci cu săgeţile, lovindu-1 şi cu pietre în cap. Apoi îi tăiară capul cu săbii.
Înspăimântându-mă atunci, ca unul care foarte slab mă aflam a fi, m-am ascuns după nişte ramuri de finic. Varvarii au trecut prin sabie pe toţi părinţii, tineri şi bătrâni, dându-i cu nemilostivire morţii.
Zicând acestea, monahul se tânguia cu suspinare, aducându-şi aminte de toate cele văzute în ceasul acela.
După care povesti mai departe:
-Varvarii, după uciderea părinţilor, au cercetat toată mănăstirea, socotind că vor afla acolo multă bogăţie, neştiind, sărmanii oameni orbi, că acei părinţi duceau o viaţă numai în duh, spre slava lui Dumnezeu. Priveau la ei de după ramurile de finic şi-mi aşteptam moarta dar ei, trecând pe lângă mine, le-a întunecat Dumnezeu mintea şi ochii, şi nu m-au văzut.
Iar când au fost să se ducă la corabie, au găsit frânghiile tăiate, iar corabia sfărâmată de stânci. Văzând acestea, ei nu ştiau ce să facă.
În vremea aceea, s-a arătat dinspre cetatea Faran ca la şase sute de săgetători isteţi, care auziseră de cruzimea varvarilor şi veneau acum să-i pedepsească. S-a început atunci o luptă crâncenă, de pe urma căreia toţi varvarii au fost ucişi.
Am luat atunci puţină îndrăzneală şi am ieşit din locul în care stăteam ascuns. Am mai găsit cu viaţă abia trei dintre sfinţii părinţi, care, deşi greu loviţi şi spintecaţi, s-au ricat din nou la viaţă.
Pe urmă, oamenii din Faran au aruncat în mare leşurile varvarilor, iar pe ale lor le-au îngropat sub munte, după cuviinţă. Apoi, împreună cu Vedian, căpetenia lor, care se izbăvise de duhul cel rău, au adunat scumpele trupuri ale acelora care se jertfiseră pentru credinţa lor în Domnul Iisus şi i-au îmbrăcat cu haine luminoase aduse oadins din Faran. Cei morţi erau de toţi treizeci şi nouă. Am luat ramuri şi stâlpări de finic, am mers cu toţii la îngroparea sfinţilor, cu psalmi şi cu cântări, ducând împreună cinstitele lor moaşte şi punându-le toate împreună în cuvriincios mormânt.
Nemaiputând privi pustiirea acelui loc, am venit la voi, iar pe urmă m-am întors cu Dumnezeu în părţile Egiptului şezând aproape de Memfia, într-o chilie mică, în care, ducându-mi viaţa, ades îmi amintesc chipurile şi nevoinnţele cuvioşilor mucenici ai lui Christos.
Iar pentru a rămâne mărturie vie, am pus pe hârtie această povestire, întru pomenirea lor şi spre slava Celui prea înalt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I