Cum putem învăţa să fim tari cu duhul?

Pentru a fi puternici din punct de vedere fizic, sportivii se antrenează. Pentru a fi tari cu duhul trebuie să ne antrenăm sufletul. Să presupunem că ne-am propus să nu ne mai supărăm pe nimeni şi să răbdăm toate cele venite de la oameni – injurii sau acuze. Acestea sunt lecţii duhovniceşti. La început va fi greu, dar apoi ne vom obişnui.
De multe ori cârtesc împotriva Evei, fiindcă a păcătuit în rai. Dacă nu ar fi făcut asta, viaţa ar fi fost alta, poate că aş fi trăit mai bine!
Mulţi sunt supăraţi pe Eva, pentru că a căzut. Atunci păcatul primilor oameni a intrat în lume şi odată cu acesta, moartea. De aceea ne chinuim.
Ţin minte un exemplu legat de această problemă: Un tată avea două fiice care îşi aminteau foarte des de Eva, zicând: „Dacă nu ar fi fost Eva, nu ar mai fi trebuit să muncim acum din greu” şi o tot învinuiau. Odată, în timp ce lucrau la câmp, tatăl lor le-a zis că merge să pregătească prânzul, ele rămânând să mai muncească. Când a venit timpul prânzului, fetele au venit să mănânce, iar tatăl lor le-a spus: „Iată, în această oală este ciorbă, în cealaltă pilaf, iar acolo e ceaiul”. Ele au întrebat:
– Dar în castron ce este?
– Castronul să nu-l deschideţi, mâncaţi ce v-am spus, iar eu voi mai lucra.
Fetele au mâncat ciorba, pilaful, au băut ceaiul şi au început să se întrebe ce este în castron. Când l-au deschis, de acolo a zburat o pasăre pe care nu au mai putut s-o prindă. Văzând că pasărea lipseşte din castron, tatăl lor le-a întrebat mai târziu: „Ce aţi făcut, Evelor?” Fetele şi-au cerut iertare şi au recunoscut că toţi oamenii sunt la fel de curioşi.
Spuneţi adesea că acum este o perioadă de odihnă pentru credincioşi înseamnă că vor mai fi prigoane?
Biserica este vie în timpul prigoanelor. Când se ia o sită şi se cerne făina, gunoaiele rămân afară. La fel şi în cele ale credinţei: în timpul prigoanelor, cei care se cred atotştiutori sau cei fricoşi – diavolul are o armă puternică în frica pe care o seamănă – părăsesc Biserica. Atunci rămân în Biserică doar cei aleşi – seminţele bune, credincioase Domnului. O astfel de triere are loc doar în timpul prigoanelor. Astăzi, Biserica trăieşte, se reconstruieşte, poporul vine la spovedanie, la rugăciune. Acesta este un răgaz. Nu putem şti când vor fi din nou prigoane, poate peste 20, 30 de ani… Rusia ar trebui să se trezească până atunci, să vină la Dumnezeu şi atunci lumea occidentală îşi va îndrepta privirile spre noi.
Cunosc o femeie care merge la biserică, se roagă, ţine post şi cu toate acestea este foarte greu să vorbeşti cu ea, fiindcă se enervează. De ce au unii oameni o astfel de stare?
De obicei, aceasta este starea omului gol în interior, care nu e pătruns de Duhul lui Hristos, ci de duhul cel rău. În om sălăşluieşte uneori duhul cel rău şi de aceea vedem că se întâmplă cele menţionate de dumneavoastră. Atunci când în om sălăşluieşte Duhul Sfânt, acesta se comportă altfel: este echilibrat, nu vorbeşte pe nimeni de rău, nu se supără şi face bucurii tuturor. Femeia care se roagă şi se supără des trebuie să se spovedească şi lucreze la dezrădăcinarea patimilor şi a răutăţilor din ea. Dacă ne supărăm imediat şi nu-1 iertăm pe aproapele nostru înseamnă că suntem pe calea pierzării. Chiar dacă aproapele nostru ne-a supărat, trebuie să învăţăm a-l ierta, şi nu să-l învinuim în felul următor: „Iartă-mă, am fost supărată pc tine, dar tu ai fost de vină, comportându-te aiurea”. Aceasta nu este iertare, ci îndreptăţire de sine. Cum să ne cerem iertare? Omul trebuie să renască înlăuntrul său, să ardă tot răul şi să rămână doar dragostea pentru aproapele. Să mergem la aproapele nostru fară supărare, să-l îmbrăţişăm tandru şi să-i spunem: „Bucuria mea, sunt rău şi dezgustător, iartă-mă!” Astfel trebuie să ne cerem iertare, dar mulţi nu concep aşa ceva.
Când plecăm de la biserică, de ce se întâmplă uneori ca harul să ne părăsească?
Poate pentru că i-am deschis uşa să plece, aşa cum se întâmplă cu căldura din casă. Părinţii spun că doar dacă te uiţi rău la fratele tău te părăseşte harul. Noi însă nu numai că ne uităm urât, ci „tăiem în carne vie” cu limba noastră. Şi după aceasta vrem să păstrăm harul? Despre ce fel de har mai poate fi vorba? Nu trebuie să ne mai supărăm pe aproapele nostru. Problema este că acest lucru îl poate învăţa doar cel care a dobândit smerenia de la Domnul, iar smerenia începe cu ascultarea. Când vom fi smeriţi ne va fi mai bine, sufletul ne va fi împăcat. Dar să ştiţi că nimic nu se întâmplă de la sine. Trebuie să luptăm pentru a ajunge la această stare. I-am spus unei maici: „Nu aştepta ca toate să se întâmple de la sine. Trebuie să lucrezi, să-ţi tai voia şi patimile, să nu judeci pe nimeni şi să nu fii supărată!” Nu suntem străini, ci toţi suntem una. Harul Domnului ne uneşte, deoarece toţi alcătuim Trupul unic al lui Hristos, iar fiecare în parte suntem mădularele Lui. Este o mare bucurie pentru noi că suntem fiii lui Dumnezeu, fiindcă Domnul nu i-a numit fii ai Săi pe îngeri, ci pe oameni. Iată ce minune mare! Domnul ne-a chemat la o viaţă fericită şi veşnică. Aşadar să fim credincioşi Domnului, căci El ne duce pe calea minunată a mântuirii şi să ştim că pentru fiecare există o cale proprie către Acesta!
De ce unora li se face rău în timpul slujbelor?
De obicei, în timpul slujbelor li se face rău celor care nu şi-au mărturisit păcatele. În timpul slujbei, harul lui Dumnezeu acţionează, dar sufletul pătat nu-l poate primi şi atunci omului i se face rău. Aceasta se întâmplă mai ales în timpul Cununiilor. Atunci, Biserica este goală, luminoasă, iar aerul, curat. După ce începe Cununia, miresei i se face rău şi leşină… Însă cel care se va mărturisi cu inima curată şi va începe să se roage, va fi ajutat de harul Domnului să crească duhovniceşte. Un astfel de om se simte bine în biserică, parcă se scufundă într-un ocean de dragoste la auzul cântărilor şi rugăciunilor bisericeşti. Dragostea lui Dumnezeu nu-l sufocă pe om, ci doar îl face să uite unde se află – în cer sau pe pământ. O slujbă lungă (în mănăstirile de la Muntele Athos poate ţine şi 14 ore) i se pare atunci ca o clipă, fară să-şi dea seama. Dar asta se întâmplă doar cu cei care se roagă des, care se obişnuiesc cu starea de har şi rugăciune încă de acasă. Unii ca aceştia vin la biserică, unde rugăciunea lor lăuntrică este continuată de cea a slujbelor.
Se spune că Sfânta Cruce ar fi închinare la idoli şi că Hristos nu S-ar fi închinat cu semnul crucii.
Este adevărat că Hristos nu S-a închinat cu semnul crucii, dar Sfântul Evanghelist Luca ne relatează că Domnul S-a înălţat la cer, binecuvântându-i pe ucenici (Luca 24, 50-51). Apoi, şi la Cina cea de Taină, îi binecuvântase, atunci când a frânt pâinea şi le-a dat-o (Marcu 14, 22). Şi cum să înţelegem această binecuvântare decât în semnul crucii?
Cea mai puternică armă pe care ne-a dat-o Domnul împotriva puterilor întunericului este crucea. Încă din Vechiul Testament întâlnim preînchipuirea crucii. Atunci când poporul lui Israel mergea prin pustie şi era în pericol de moarte din cauza şerpilor, Moise a construit un semn salvator – o cruce -, pe care a atârnat un şarpe. însuşi Hristos a spus:„După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului” (loan 3, 14). Atunci, toţi cei care priveau spre semnul cu şarpe se vindecau, iar cei care nu priveau mureau.
Moartea pe cruce era una, umilitoare, dar Domnul a îndurat-o. Crucea are o putere mare. în Epistola către Galateni din Sfânta Scriptură se spune: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume” (Galateni 6, 14). Îl vom întreba pe sectanţi atunci: „Cum să înţelegem asta?” Dacă vor răspunde: „Pavel se laudă cu chinurile sale”, vom mai întreba: „Cine ar vrea să se laude că ar pătimi ca Hristos?” Acolo scrie cruce, nu patimi! Pentru unii crucea este nebunie, iar pentru alţii este mântuire. Cei care îşi pun crucea în urechi sau chiar / pe piept — demonstrativ – nu cunosc valoarea acesteia; pentru ei, crucea nu este mântuitoare. Noi nu purtăm crucea pentru frumuseţe, ci pentru mântuire, pentru confirmarea credinţei noastre faţă de Domnul şi a dorinţei noastre de a fi răstigniţi împreună cu El.
Poţi merge la biserică fără a purta crucea?
Aşa cum orice biserică are cruce pe turlă, la fel şi omul are cruciuliţa sa pe piept. Atunci când sfinţeşte crucea noului botezat, preotul citeşte două rugăciuni speciale, prin care Îl roagă pe Dumnezeu să transmită putere cerească acestei cruci, pentru ca ea să păzească nu doar sufletul, ci şi trupul celui botezat de toţi vrăjmaşii, de vrăjitorii şi de orice putere a răului. Crucea are o putere extraordinară. Nu numai că nu putem merge la biserică fără cruce, ci nici măcar nu trebuie să ne scoatem crucea vreodată — chiar şi atunci când ne spâTamTlhergem la medic sau facem radiografie. Am cunoscut odată un om care îşi făcuse lănţişorul pentru cruce astfel încât să n-o poată scoate. El spunea: „Fac des scufundări şi am procedat astfel ca să nu o pierd”. Despre alt om am auzit că nu-şi scosese niciodată crucea, dar odată, când a fost la o baie publică, a scos-o. In baie a alunecat pe un săpun şi, căzând, s-a lovit rău la cap. Bine că l-a lăsat Domnul să trăiască, pentru a se pocăi.
Astfel, crucea este o armă şi cel care o poartă nu are de ce să se teamă de diavol. De aceea se spune în stihirile pascale: „Crucea este păzitoarea lumii, Crucea este frumuseţea Bisericii, slava îngerilor şi greutate pentru diavol”. Crucea nu trebuie scoasă nicio-dată. Atunci când ne culcăm, trebuie să rostim rugă-ciunea „Să învie Dumnezeu…” şi să sărutăm crucea, liste de folos ca dimineaţa, facându-ne semnul crucii, să însemnăm la fel şi tot ce ne înconjoară. Tot aşa, când ieşim din casă, să însemnăm cu semnul crucii drumul pe care îl vom parcurge.
Noi trăim toată viaţa cu crucea şi murim la fel. Crucea ne este pusă la mormânt. Atunci când toţi vor învia, ne vom ridica şi ne vom închina crucii.
Ce este rudenia spirituală?
Atunci când Hristos Şi-a făcut ucenici pe Apostoli, fariseii, cărturarii şi saducheii Îl cunoşteau pe El şi pe aceştia. Dar când Iuda Iscarioteanul i-a adus în grădina Ghetsimani pe ostaşi ca să-L aresteze pe Domnul, le-a dat semn, zicând: „Pe Care-L voi săruta, Acela este [Hristos]” (Matei 26, 48). Dar cei pe care îi adusese Iuda Îl mai văzuseră pe Hristos, căci Îl ascultau. Şi deodată… nu ştiau Cine este Hristos?! Aceasta se datora faptului că toţi cei care se împărtăşiseră la Cina cea de Taină cu Hristos deveniseră asemănători Lui, dar şi unii altora. Ei semănau atât ca mod de comportare, cât şi ca înfăţişare. În timpul dumnezeieştii Liturghii, atunci când credincioşii vin să se împărtăşească, nu îi împărtăşim pe toţi, ci pe unii îi rugăm să nu se apropie de Sfântul Potir. Se vede după chipul lor că nu sunt din biserică. Aceştia au intrat din stradă şi au hotărât să se împărtăşească. Pe feţele lor se poate vedea negreala supărării şi a grijilor. Atunci vorbim cu ei, ca să înţeleagă de ce nu au fost împărtăşiţi. De obicei, la întrebarea: „Când te-ai spovedit?”, răspund: „Niciodată”. Astfel de oameni pot fi recunoscuţi imediat. Feţele lor sunt altfel, nu seamănă cu Hristos.
Oare Dumnezeu îi iubeşte pe toţi în aceeaşi măsură?
În Sfânta Scriptură se spune că Domnul îl iubea pe ucenicul Său Ioan mai mult decât pe ceilalţi. Pentru ce îl iubea? Pentru curăţia lui trupească şi duhovnicească.
Dacă nu avem spor la lucru, să înţelegem că acel lucru nu este bineplăcut Domnului sau că aceasta este o ispită de la diavol? Dacă facem binele, împlinind poruncile Domnului, atunci diavolul ne va pune piedici. Avva Pimen cel Mare spune: „Dacă ai făcut o faptă bună şi nu eşti ispitit înseamnă că aceasta nu este bineplăcută lui Dumnezeu”. Când ni Se împotriveşte Domnul? Când vede că putem săvârşi răul. Atunci Se împotriveşte păcatelor noastre, pentru a ne feri sufletul.
De ce ruşii nu sunt la fel de uniţi ca alte popoare?
Am fost odată în oraşul Frunze din Kârgâzstan, unde locuieşte părintele Ghenadie. La el a venit în vizită secretarul de stat pe probleme religioase, de naţionalitate kârgâz, mahomedan. Acesta spunea:
– Mă miră Biserica Ortodoxă! Tot timpul se schimbă responsabilii în biserici. La noi, dacă a fost ales cineva, este linişte şi pace, nu sunt conflicte. Luaţi exemplu de la comunităţile noastre!
Părintele Ghenadie i-a spus atunci:
– Dumneavoastră nu citiţi rugăciunea „Tatăl nostru”?
-Nu.
– Prin această rugăciune, noi cerem de fiecare dată: „ …şi ne izbăveşte de cel viclean”, adică de cel care atacă şi ispiteşte tot timpul. De ce? Fiindcă Biserica lui Hristos este Biserică luptătoare. Este un război între diavol şi Dumnezeu pentru fiecare suflet omenesc. Aşa că trebuie să luptăm. Diavolul îl ispiteşte pe fiecare creştin. Voi nu-L aveţi pe Hristos, de aceea nu vă ispiteşte!
Astfel a explicat părintele Ghenadie. Atunci când în Rusia era o unitate a credinţei, era pace şi dragoste. Dar dacă am căzut, nu mai suntem ai Domnului, ci am ajuns în mâinile diavolului şi nu putem fugi de acolo, deoarece nu ştim cum. Biserica ştie care este ieşirea din această situaţie, cunoaşte calea cea adevărată. Trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu, la Biserică, să ne pocăim, să aducem roade vrednice de numele de creştin, să ne îndreptăm, şi atunci Domnul ne va primi şi va spune: „Nu te teme, turmă mică (Luca 12, 32)! Eu sunt tot timpul cu tine”.

Cum să facem ca să avem frică de Dumnezeu?
„Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu” (Pilde 9, 10), spune Sfânta Scriptură. Ca să avem frică de Dumnezeu trebuie să ne gândim mai întâi cum trebuie să fie aceasta. Să nu avem în minte păgânescul: „Mă va pedepsi Dumnezeu”, ci să gândim ca nişte fii. Copiii îşi iubesc tatăl şi se tem să nu-l supere. Aceasta nu este o frică animalică, violentă, ci una bună. La fel şi noi trebuie să ne temem ca nu cumva să-L supărăm pe Domnul cu ceva.
Cum să dobândim această frică? Ne va ajuta spovedania şi rugăciunea, dar şi gândul. Care gând? Acela că Domnul ne-a adus din nefiinţă la fiinţă spre bucuria veşnică. Noi trăim pe pământ şi El ne dă totul: soarele, căldura, ploaia… Noi depindem total de El şi El ne iubeşte, deoarece este Izvorul vieţii şi al dragostei. Cunoscând toate acestea, nu-L vom supăra pe Domnul, ci vom avea frică de El.
Judecarea aproapelui este păcat. Dar ce să facem dacă în jur sunt atâţia oameni răi, care nu ne vor binele? Îi putem învăţa minte pe aceştia?
Sfântul Serafim de Sarov spune: „înfrânge duhul lumii şi în jurul tău se vor mântui mii”. Să înveţi binele se poate, căci scris este: „Nu certa pe cel batjocoritor ca să nu te urască; dojeneşte pe cel înţelept, şi el te va iubi” (Pilde 9, 8). Nu se consideră judecată dacă cineva, fară să ştie, comite un păcat şi noi îl atenţionăm cu calm. Dar, subliniez, totul trebuie făcut cu linişte în suflet, cu dragoste. Numai astfel putem înfrunta răul. Închipuiţi-vă că în biserică sunt 500 de oameni. Dacă fiecare dintre aceştia va înfrunta duhul lumii, câţi oameni pot fi mântuiţi?! Dar dacă vom lupta cu răul doar prin cuvinte de judecată, aceasta nu va duce decât la război. Răul nu poate fi biruit niciodată prin rău.
Există foarte mulţi oameni disperaţi, care se chinuiesc. Ce să facă aceştia?
Să ţină minte că toţi ne aflăm înaintea Domnului, Care cunoaşte orice pas de-al nostru, cuvânt sau gând. Domnul ştie care sunt necazurile noastre, iar ca să nu disperăm trebuie să ne întoarcem inimile către El cu adevărat. Nu aşa cum spun unii: „Sunt botezat!” Dar ce rost are, căci sunt mulţi oameni botezaţi?! Dacă nu mergi la biserică, nu te rogi, nu te spovedeşti, atunci sufletul tău moare. Despre astfel de oameni, Părinţii spun că vor avea de îndurat multe necazuri în această viaţă. Nu se poate spune că, dacă omul a venit la Dumnezeu, atunci toate necazurile lui se vor sfârşi. Va fi mai liniştit în interior, dar în exterior va avea de înfruntat răzbunarea demonilor pe care i-a părăsit. Cel mai important este că sufletul lui se va linişti şi atunci, chiar dacă vin necazuri şi boli, le va suporta cu bine. Omul credincios ştie că Domnul permite aceasta pentru curăţirea sufletului.
Sunt într-o apatie groaznică şi nu ştiu cum să-mi schimb această stare. În exterior trăiesc liniştit, merg la biserică, mă împărtăşesc, iar în interior nu-mi doresc nimic.
Se poate întâmpla şi astfel, dar aceasta dovedeşte că aveţi rugăciunea slabă. Dacă a venit diavolul, trebuie să luptaţi în mod deosebit. La Muntele Athos, de exemplu, nu poate merge să vieţuiască un necredincios. Acesta, pur şi simplu, nu va rezista acolo fară credinţa care întăreşte. Asta pentru că Muntele Athos este un loc de o sfinţenie deosebită şi diavolii îşi dau toată silinţa să-i alunge de acolo pe monahi. Acela este locul unei bătălii deosebite cu demonii. Cu monahii se întâmplă următorul lucru: ei ştiu că Dumnezeu există, dar vine la ei demonul îndepărtării de Dum-nezeu şi le şopteşte: „Cui slujeşti? Nu există Dumnezeu!” Monahul ştie că Dumnezeu există şi că a văzut-o pe Maica Domnului, dar puterea de seducţie a diavolului e atât de mare, încât ispita e greu de respins şi monahul ajunge la deznădejde: „Nu există Dumnezeu şi gata!” Dacă rezistă însă acestei ispite, Domnul îi oferă daruri speciale: rugăciunea cu lacrimi, facerea de minuni, vederea cu duhul… Fiecare om este ispitit pentru a avea ocazia să iasă învingător. Pentru biruinţa împotriva demonilor, Dumnezeu dăruieşte viaţă veşnică şi cunună nepieritoare.
Nu trebuie să deznădăjduim, nici să cădem în apatie. Toate acestea trebuie dezrădăcinate. Noi ştim de la cine să cerem ajutor. Nu trebuie să ne încredem în forţele noastre, căci de cele mai multe ori nu putem face nimic singuri, fiindcă toată puterea de a contra-cara atacurile diavolului este la Dumnezeu: „Cereţi şi vi se va da! (Matei 7, 7). Poate că nu primim imediat, dar cu siguranţă vom avea sentimentul de apropiere de Dumnezeu, dragostea şi purtarea Lui de grijă.
Ce să fac dacă nu am timp să merg la biserică?
Trebuie să renunţăm la tot ce ne împiedică să ne mântuim. Dacă biserica este departe, trebuie să ne mutăm mai aproape. Dacă serviciul nu ne permite, atunci trebuie schimbat. Trebuie să punem pe primul loc mântuirea sufletului, şi nu viaţa pământească, fiindcă aceasta din urmă nu este decât pregătirea pentru viaţa veşnică. Altfel, cum vom răspunde în faţa Domnului pentru ce am făcut? „Nu am avut timp, am educat copiii, am mers la serviciu!” Nu am avut timp să ne gândim la sufletul nostru, să-l educăm, să-l hrănim duhovniceşte. Un astfel de suflet nu este primit în împărăţia lui Dumnezeu. Acolo merg doar sufletele sănătoase, curate. Fiecare primeşte ceea ce merită. Cele pământeşti nu (rebuie să ne reţină de la mântuire, fiindcă acestea nu aduc fericirea. Se mai spune: „Ai pierdut bogăţia – nu ai pierdut nimic; ai pierdut sănătatea – ai pierdut ceva; l-ai pierdut pe Dumnezeu – ai pierdut totul!”
Am auzit că unii preoţi propun ca Liturghia să fie mai simplă. Ce părere aveţi despre aceasta?
Ritualul dumnezeieştii Liturghii a fost stabilit de Sfinţii Apostoli şi alcătuit de oameni sfinţi – Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur. Iată că, de aproape 2000 de ani, se săvârşeşte Liturghia după textul vechi. Liturghia durează doar 2 ore, dar leneşii care nu vor să se ostenească rugându-se, să stea la slujbă, cred că şi aşa e prea mult. Pentru unii ca aceştia chiar şi o slujbă de 10 minute ar fi lungă. Cei care nu sunt obişnuiţi cu biserica rezistă foarte greu la slujbe. Le e greu să meargă tot timpul la biserică, să se roage, să se mărturisească, să se împărtăşească, să facă fapte bune… Aceştia trebuie să-şi înnoiască sufletul, nu slujba bisericească. Am avut mulţi astfel de „preoţi” în 1920; aceştia voiau să facă reforme. Ei nu mai sunt acum, căci s-au dus în beznă.
Hristos ne-a prevenit că există trei feluri de păs-tori: păstorii cei buni, care pasc oile turmei binecredincioase, dată lor de Domnul; năimiţii, care nu se îngrijesc de oi, şi lupii în haine de oaie, care vin să dezbine turma (Ioan 10)… Diavolul le face pe toate încetişor, cu grijă. Mai întâi, aceşti aşa-zişi „slujitori” vor să scurteze slujbele, să facă să dispară acatistele, mărturisirea să fie comună ş.a; după aceea, poţi să nici nu faci Cununie! Toţi reformatorii bisericeşti sunt slujitori ai satanei.
Soţul cuiva a plecat şi nu se mai ştie nimic de el, iar fiul i-a fost condamnat la moarte. Cum poate această persoană să-I mulţumească Domnului pentru asta?
Nu trebuie să demădăjduim. Mulţi oameni au necazuri. Trebuie să ţinem minte întotdeauna că este vorba de mântuire. Cât trăieşte, omul urcă pe o scară duhovnicească, iar Domnul vede dacă a ajuns la punctul cel mai înalt la care putea ajunge. Nu există pentru el o treaptă superioară. Atunci survine sfârşitul vieţii. Unii oameni sunt luaţi din viaţă din copilărie, Domnul ştiind că dacă nu-i ia, aceştia pot face mult rău. Uneori, Domnul le ia viaţa la o vârstă medie, iar celor mai mulţi la bătrâneţe, atunci când sunt „copţi”. Este la fel ca într-o livadă, unde mărul se coace şi, la un moment dat, cade. A sosit timpul. Trebuie să ţinem minte acestea şi să nu cârtim, ci să spunem: „Doamne, fie voia Ta cea sfântă!”
Explicaţi-mi ce se întâmplă cu o cunoştinţă de-a mea! I-a murit un fiu care nu era botezat şi ea se trezeşte în fiecare noapte, la ora la care a murit acesta.
Unii oameni mor de tineri, alţii mai târziu. Domnul îi cheamă pe toţi la Sine, dar nu toţi merg la El. Uneori, omul este întunecat de păcat, astfel încât nu mai ştie cum să se trezească din această stare. Se întâmplă ea, după moartea unei rude sau a unui prieten, omul să se trezească din viaţa păcătoasă. Atunci el se îndreaptă spre biserică şi se pocăieşte. Domnul este Iubire şi nu vrea moartea păcătosului. El ia viaţa omului, fiindcă ştie cui şi când i-a sosit ceasul. Dumnezeu ştie exact care trebuie să fie acest moment, fiindcă El este Creatorul, iar noi nu avem dreptul să-L judecăm.
Dacă ştii că nu e bine să conduci beat, fiindcă poţi muri în accident, să nu dai vina pe Dumnezeu!
Cum să ne spovedim pentru iertarea păcatelor?
Trebuie să fii puţin singur, să-ţi aduci aminte de păcatele făcute de la ultima spovedanie, iar dacă nu le-ai mai spovedit, să-ţi aminteşti păcatele din tinereţe. Să mergi la o biserică şi să cauţi un preot care să te spovedească. Să găseşti o biserică unde mărturisirea se face particular, nu în comun, şi să-I spui Domnului păcatele, în prezenţa preotului, după care să asculţi îndemnul său şi rugăciunea de iertare. Trebuie să ţinem minte foarte bine acest lucru şi să nu ne împărtăşim niciodată după o astfel de spovedanie, comună, fiindcă facem mare păcat.
Cât de amănunţit trebuie să ne mărturisim păcatele la spovedanie?
Atunci când păcătuim, păcatele pot veni la noi prin gânduri, limbă, ochi, urechi şi prin tot trupul. Putem păcătui faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele, dar şi împotriva firii. Când ieşim pe stradă şi bate vântul, nu-l putem opri cu pelerina. La fel vin şi gândurile, fară să le observi, dar trebuie să ştii cum să le controlezi. Atunci când sufletul este plin de păcate, gândurile rele îţi umplu capul. Gândeşti rău despre aproapele, chiar îl huleşti pe Dumnezeu şi pe sfinţi. Dacă ne împotrivim acestor gânduri, păcatul nu se aşază pe suflet. Chiar dacă gândurile vin în mintea noastră tară să vrem, trebuie să le oprim. Pentru această luptă vom fi răsplătiţi. Dar dacă nu alungăm gândurile rele, trebuie să le mărturisim ca pe păcate: „Părinte, am gânduri necurate împotriva lui Dumnezeu” – este clar şi părintele a înţeles despre ce e vorba – sau: „Părinte, am gânduri de desfrânare” – şi aşa e suficient. Din cauza gândurilor de desfrânare ne pot lovi şi patimile. Să spuneţi atunci şi despre asta.
Câteodată vine un om şi spune: „Am desfrânat”. Preotul nu trebuie să ştie amănunte, felul în care a fă-cut păcatul, dar trebuie spus dacă a fost peste fire sau cu mai multe persoane. Dacă cineva a înjurat, trebuie să spună: „Am înjurat de mamă” sau: „M-am îmbătat”, „Am jucat cărţi”, „M-am bătut”. Păcatele sunt multe, iar dacă vrei să le spui în amănunt, preotul nu va mai avea timp şi de alţi credincioşi la spovedanie.

Convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), Îndrumar creştin pentru vremurile de azi