Cuviosul Gherasim şi leul îmblânzit – 4 martie

Cuviosul Gherasim, slava pustnicilor, a trăit la început în Tebaida, iar după ce-a petrecut acolo o vreme în nevoinţe duhovniceşti, a venit şi s-a sălăşluit în pustia Iordanului, făcând lângă râu o mănăstire.
Si erau, sub a lui mână, în pustie, nu mai puţin de şaptezeci de monahi, cărora cuviosul Gherasim le dădu regulă aspră de trai pustnicesc. Cinci zile pe săptămână fiecare şedea în chilia lui, singur, în tăcere, lucrând ceva şi mâncând puţină pâine uscată, iar a gusta vreo fiertură nu era slobod. Nici foc nu aprindeau în aceste cinci zile, ca nici cu cugetul să nu râvnească la ceva. Numai Sâmbăta şi Duminica se adunau la mănăstire la dumnezeiasca liturghie şi se împărtăşeau cu sfintele şi prea curatele Taine. Mâncau apoi puţină fiertură şi beau puţin vin întru slava lui Dumnezeu. Tot acolo aduceau lucrul mâinilor lor şi-l puneau înaintea părintelui. Şi atât de mare le era sărăcia, încât fiecare nu avea nimic alta decât numai o haină veche, o rogojină pe care se odihnea şi un vas de lut cu apă. Iar uşa nu o închideau niciodată, ca oricine intrând, să poată să ia ce va vrea din chilie. Nimic nu era al lor, ci totul al obştei.
Cuviosul Gherasim postea cu atâta evlavie, încât în sfântul şi marele post nimic nu gusta până la luminata zi a învierii Domnului, decât numai sfânta împărtăşanie. Acestui mare plăcut al lui Dumnezeu, i-a slujit o fiară necuvântâtoare.
Umblând el odată prin pustia sfântului Iordan, l-a întâmpinat un leu bolnav, arătându-i piciorul în care îi intrase un ghimpe mare. Leul se uita la cuviosul stareţ cu ochi blânzi, şi cu toate că nu grăia, însă cu chip smerit îl ruga să-l vindece. Stareţul a şezut, şi luând piciorul fiarei i-a scos ghimpele şi i-a curăţit rana. Iar leul după ce s-a vindecat n-a mai vrut să părăsească pe stareţ, ci ca un ucenic, umbla după dânsul, oriunde se ducea, iar stareţul îl hrănea cu pîine şi cu linte.
În lavră se mai afla şi un catâr, cu care leul se ducea la păşune. Într-o zi, catârul depărtându-se mai tare, s-a rătăcit şi a fost luat de un arab care trecea pe acolo. Şi leul s-a întors singur la mănăstire. Stareţul a crezut că el a mâncat pe catâr, şi l-a dojenit. Leul căuta în jos, neputând grăi că nu-i adevărat ceea ce cugetă stareţul. Aşa că i-a dat lui sarcina pe care o făcea catârul, să care în spate vasul cu apa de la Iordan la mănăstire.
După puţină vreme, Arabul care luase catârul, trecu cu cămilele sale iar prin dreptul mănăstirii. Leul, văzând în convoiul lui pe catârul stareţului, s-a repezit la dânsul. Negustorul arab spăimântându-se, a fugit, iar leul a dus catirul la mănăstire, mugind de bucurie că l-a găsit. Cuviosul stareţ a zis; „Iată că am bănuit pe nedrept leul” şi i-a zis lui, de-atunci, Iordan.
După ce cuviosul Gherasim s-a dus către Domnul, leul nu s-a mai aflat în lavră, ci plin de mîhnire pribegea prin pustie. Într-o zi unul din ucenicii cuviosului Gherasim întâlnindu-l, i-a zis: „Leule, stareţul nostru s-a dus către Domnul, haide cu mine la mormântul lui” şi au mers acolo.
Ajungând, ucenicul i-a spus:
— Iată aici este îngropat stareţul nostru!
Atunci leul, a început a rage cu putere şi căzând pe mormântul stareţului, a murit de îndată.
Toate acestea s-au făcut, nu doar că leul ar fi avut suflet cuvântător, ci Dumnezeu a vrut prin aceasta să preamărească pe cel ce l-a preamărit pe El, adică pe sfântul Gherasim, pustnicul cu viaţa curată şi cu duhul înălţat spre cele cereşti. Şi ca să arate câtă ascultare aveau fiarele către Adam în rai, mai înainte de a lui neascultare.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I