Cuviosul Nil, făcătorul de minuni (7 decembrie)

Cuviosul Nil, făcătorul de minuni (7 decembrie)

Cuviosul Nil s-a născut într-un sat din hotarele Novgorodului. Dar din ce fel de părinţi n-am aflat, ci numai că a fost călugărit în mănăstirea ce se cheamă Cripta, din stăpânirea Pscovului şi de acolo a trecut în pustiul ţinutului Rievului şi s-a sălăşluit şi la râul Ceremha, unde se hrănea cu buruieni şi muguri de stejar.

Diavolul, nesuferind să-l vadă, se înarma asupra sfântului cu felurite îngroziri, închipuindu-se în fiare şi în toate jivinele, având năluciri ziua şi noaptea şi în multe chipuri făcându-i supărare. Aşa a petrecut sfântul treisprezece ani.

Iar odată, rugându-se, adormise şi a auzit glas zicându-i: „Nile, să ieşi de aici şi să mergi în ostrovul Stolovnul în care vei putea să te mântuieşti”.

Iar cuviosul, umplându-se de bucurie, căci nu i-a trecut Domnul cu vederea rugăciunea lui, a început a întreba de acel ostrov. Oamenii îi spuneau că acel ostrov era la iezerul Seligherii, depărtare de Ostaşcov ca la şapte stadii. Cuviosul, auzind aceasta, a mers la acel ostrov şi foarte mult s-a bucurat de frumuseţea lui şi a săpat acolo în munte o peşteră, petrecând o iarnă, apoi şi-a zidit o chilie şi o cameră de rugăciune. Acolo nevoindu-se foarte mult în rugăciuni, în post şi în osteneli, săpând pământul, îşi procura astfel hrana.

Dar diavolul şi acolo a dat război cuviosului şi în vederea ochilor îi făcea supărare.

Deci odată i se părea sfântului că este pusă o funie pe chilia lui ca să o răstoarne în iezer; iar sfântul cu rugăciunea, toate acele năluciri le-a alungat. După aceea locuitorii cei sălbatici, care petreceau aproape de ostrovul acela, vrând să izgonească pe sfânt din ostrov, au tăiat pădurea, gândind între ei şi zicând: „Când acea pădure o vom aprinde, atunci şi chilia lui o vom arde”. Dar când au aprins pădurea sfântul a stat la rugăciune şi cu dumnezeiescul dar a stins văpaia şi n-a ajuns până la munte.

Odată, năvălind asupra lui tîlharii şi îngrozindu-l pe sfânt ca să le dea comoara sa, sfântul le-a zis: „Mergeţi de o luaţi din colţul chiliei”.

Iar ei, intrând, au orbit şi cu lacrimi rugându-se sfântului şi-au cerut iertare; iar sfântul s-a rugat lui Dumnezeu şi acei tîlhari au văzut; apoi, învăţîndu-i pentru folosul sufletesc, le-a poruncit ca să nu spună nimănui despre aceea. Însă aceia, după moartea cuviosului, au spus tuturor minunea.
Când sfântul era în ostrov, nişte pescari temători de Dumnezeu îi aduceau peşte. Unul dintre aceşti pescari, fiind în necurăţie trupească, luând peşte l-a dus la sfânt; dar el, văzând mai înainte prin Duhul Sfânt că este în necurăţie, a închis ferestruica chiliei sale, iar pescarul întorcându-se, le-a spus tovarăşilor săi aceasta.

Altădată, când un om tăiase în acel ostrov lemne ca să-şi facă casă, îndată s-a făcut un tunet înfricoşat şi un glas i-a zis: „Omule, de acum să încetezi a mai face supărare”.

Însă acela şi-a încărcat carul, dar dobitocul lui nu putea nici să mişte din acel loc carul; şi văzând această minune, a făgăduit că nu mai face aşa; apoi s-a dus cu frică.
Cuviosul a vieţuit în ostrovul acela douăzeci şi şapte de ani şi, înainte de moartea sa, a săpat pământul cu mâinile sale şi acolo şi-a făcut mormântul; apoi în toate zilele ieşea şi plângea deasupra lui. Când a sosit vremea mutării lui, s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine şi, intrând în chilia sa, făcea obişnuitele rugăciuni.

După aceea, luînd cădelniţa, a cădit sfintele icoane şi toată chilia, apoi, răzimându-se cu braţele pe obişnuitele sale toiege, pe care avea mai înainte puţină odihnă trupească, s-a mutat către Domnul Dumnezeu, la anul şapte mii şaizeci şi trei (o mie cinci sute cincizeci şi cinci) în decembrie, a şaptea zi.

Dumnezeului nostru se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, decembrie