Cuviosul nostru părinte Luca din Elada – 7 februarie

Cuviosul părinte Luca s-a născut în Elada, şi de mic copil arăta o putere ca de bărbat, iubind tăcerea, liniştea şi obiceiurile cele cuviincioase. De atunci chiar, avea aplecare spre viaţă înfrânată de pustnic. Nu era lacom, iar miercurea şi vinerea postea până la apusul soarelui. Şi toate acestea le făcea nepovăţuit de nimeni, ci numai prin dar dumnezeiesc. Toate cele plăcute altora pentru fericitul Luca era urâte, iar cele ce păreau grele altora, uşoare, iubite şi dorite erau pentru el.
Părinţii săi văzând acestea se minunau. Crezând că toate sunt rodul unei minţi copilăreşti, l-au pus la încercare. Au luat peşte şi l-au fiert dimpreună cu carne şi l-au îndemnat să mănânce. Luca a mâncat, dar simţind din gust că peştele fusese fiert cu carnea dimpreună, s-a mâhnit peste măsură şi, ca şi cum ar fi făcut o mare fărădelege, se tânguia cu amărăciune. Pe urmă, a postit vreo trei zile. Părinţii au văzut atunci că toate sunt din har de la Dumnezeu şi l-au lăsat în pace.
Slujba lui era să pască oile tatălui său, ca şi Abel odinioară. Alteori, lucra pământul. Atât de milostiv era cu săracii, că adeseori uita de sine şi le dădea tot ce avea. Hainele şi hrana le împărţea cu ei. Într-un timp, a venit acasă gol, căci se despuiase pentru nişte săraci. Părinţii l-au certat, dar el zicea că acel care se dezgoleşte pentru cei săraci se îmbracă cu porfiră împărătească, iar asuprirea pentru ei, drept mare cinste şi laudă o lua.
Mergând într-o zi să semene grâul în ţarină, a întâlnit nişte sărmani şi dându-le aproape tot grâul, puţin a mai rămas pentru semănat. Dar Domnul văzând milostenia, l-a răsplătit însutit, — căci binecuvântând acele puţine serninţe semănate, a dat ogorului o recoltă mai îmbelşugată decât în anii din urmă.
Pe urmă, s-a apucat de învăţătura cărţii, îndeletnicindu-se cu gândirea la Dumnezeu şi cu rugăciunea. Şi aşa de mult a sporit în ele, încât, înălţându-şi spre Dumnezeu mintea, se ridica şi cu trupul de la pământ. Într-o zi maica sa Eufrosina, văzându-l că nu iese din camera lui, şi temându-se să nu-l tulbure, a căutat în
taină printr-o deschizătură şi l-a văzut rugându-se, iar trupul îi stătea în văzduh…
Şi s-a minunat ea mult de aceasta, dând slavă lui Dumnezeu.
Sfântul Luca porneşte spre pustnicie
Având de mult dorinţa să lase această lume mult tulburătoare şi să se ducă în liniştea monahilor, preafericitul Luca s-a ridicat într-o zi şi a plecat, fără să ştie nimeni. Lăsând Elada, s-a dus în Tesalia. Pe drum ostaşii, rânduiţi să prindă pe robii fugiţi de la stăpânii lor, văzându-l îmbrăcat prost şi socotindu-l rob, l-au oprit.
Unul din ei l-a întrebat:
— Al cui rob eşti, şi de unde şi încotro mergi.
Iar el a răspuns:
— Sunt rob al lui Christos şi merg la sfinţii părinţi să fac rugăciuni.
Bănuind că nu spune adevăr, aceia l-au luat la bătaie şi l-au dus la temniţă, până ce va spune al cărui rob este.
Toată aceasta nu era decât lucrarea vrăjmăşească a potrivnicului, — căci cunoscându-l nişte oameni şi mărturisind despre el, i-au dat drumul.
Mergând, s-a arătat voia lui Dumnezeu, căci Luca a întâlnit în cale doi monahi care veneau din Roma. Întrebându-i unde se duc, ei i-au răspuns:
— Mergem la Ierusalim…
Atunci văpaia dorinţei s-a aprins şi mai tare în sufletul lui Luca, şi i-a rugat să-l ia şi pe dânsul.
Au mers aşadar la Atena şi au intrat acolo în biserica mult slăvită a Preacuratei Maicii Domnului şi s-au rugat cu tărie, odihnindu-se apoi în mănăstire.
Mai departe n-au vrut să ia pe tânăr cugetând că nu va putea ţine la osteneală, fiind abia de şaptesprezece ani şi temându-se ca nu cumva să fie această plecare fără de voia părinţilor. Aşadar, l-au lăsat la această mănăstire, în seama egumenului.
Aflând de acestea, maica lui, care acum era văduvă, s-a mâhnit tare, neputând suferi această despărţire. Şi se tânguia cu amar, cerând lui Dumnezeu să-l întoarcă acasă.
Atâta de curată era rugăciunea ei, încât Dumnezeu, carele pe toate le orânduieşte cu înţelepciune, a făcut ca egumenul mănăstirii unde se afla tânărul Luca să vadă în vis pe Maica lui Dumnezeu, să-l întoarcă acasă. Şi aşa i s-a arătat trei nopţi de-a rândul.
Sfătuindu-l şi îndrumându-l, l-a trimis la maica lui, care, când l-a văzut, a adus mare slavă lui Dumnezeu.
Mult însă n-a stat, de vreme ce iar s-a aprins de dorinţa vieţii monahiceşti. Atât de mare era această năzuinţă, că maica lui văzându-o, s-a încredinţat că nu mai e bine să-l oprească, judecând că fiul ei se cade să cinstească mai mult pe Dumnezeu decât pe părinţi.
Însoţit de rugăciunile ei, sfântul Luca s-a dus atunci la un munte de lângă mare, numit Ioaniptra, unde era biserica sfinţilor doftori fără de arginţi, Cosma şi Damian.
Acolo, şi-a făcut o chilie mică, unde a început a vieţui în Dumnezeu.
Nu se poate spune cu de-amănuntul toate ostenelile şi toate luptele pe care sfântul Luca le-a dus acolo cu diavolul, care, văzându-l atât de vrednic, şi mai cu putere îl ispitea.
Pe unele se cade totuşi să le povestim.
Cuviosul avea un ucenic, în care intrând diavolul, l-a făcut să-l bănuiască pe Luca precum că ar fi făţarnice toate rugăciunile pe care el le făcea necontenit, iar nopţile le-ar fi petrecând în somn şi lenevire.
Ca să-l ispitească, ucenicul acesta, într-o noapte a stat la uşă şi a ascultat, să vadă dacă sfântul se roagă sau doarme.
Şi l-a văzut cum toată noaptea s-a rugat cu duh aprins, bătând cu fruntea de pământ şi strigând „Doamne miluieşte”. Şi necontenit se înfierbânta mai tare, şi se ruga cu şi mai mare putere. Şi când ostenea cu trupul se ruga cu aprindere şi Dumnezeu îi întărea duhul, ţinându-l treaz. Si aşa a făcut până în zori.
Văzând acestea, ucenicul a intrat în căinţă şi astfel a scăpat de ispita diavolească a îndoielii.
Dar nu numai cu cele ale duhului se nevoia cuviosul Luca, priveghind şi închinându-se, ci şi cu cele ale trupului.
Căci şi-a sădit o grădină — şi în fiece zi se ostenea lucrând în ea, iar rodurile cele din pomi şi din seminţe le împărţea celor nevoiaşi, neostenind defel în această facere de bine.
Într-o zi au venit cerbii în grădina lui şi i-au făcut stricăciuni. Gonindu-i, ei au venit din nou. Atunci, i-a certat, zicându-le:
— De ce-mi faceţi supărare, şi ostenelile mele le pustiiţi, când eu niciodată nu v-am mâhnit cu nimic? oare nu ştiţi că, prin voia lui Dumnezeu, aş avea putere asupra voastră, ucigându-vă?!…
Şi ca şi cum cerbii ar fi înţeles, s-au tras din acel loc, atât de plin de puterea duhului era glasul cuviosului Luca.
Dorind mult să primească haina monahicească, Dumnezeu l-a învrednicit întru aceasta, trimiţind spre el doi monahi cu viaţă bogată în credinţă, care călătoreau spre Ierusalim. Aceştia l-au îmbrăcat pe cuviosul Luca în chipul îngeresc cel desâvârşit al monahilor, învăţându-l şi-o mulţime de alte lucruri folositoare sufletului.
Când a fost să-i petreacă la drum, cuviosul Luca n-a avut ce să le dea de mâncare, atât de sărac era. Dar mcrgând tustrei la malul mării, şi stând întru despărţire au sărit din apă spre ei doi peşti mari, tăvălindu-se înaintea lor ca şi cum ar fi vrut să le zică prin aceasta: Iată ne dăm vouă spre mâncare . Şi s-a văzut prin aceasta puterea lui Dumnezeu, pe care Luca îl rugase mai înainte să-l învrednicească să poată da de mâncare celor doi monahi, care-l îmbrăcaseră în haina cea slăvită a călugărilor.
Căci scris este: „Dumnezeu îşi deschide mâna şi satură pe cel viu, de bună voie”.
Viaţa cea călugărească a cuviosului Luca
Luând chipul cel desăvârşit al călugăriei, cuviosul Luca a început a se nevoi mai mult ca înainte, îndoind ostenelile şi postirile, udându-le cu lacrimi şi priveghind nopţile. Se hrănea cu pâine de orez şi cu verdeţuri.
Iar ca să-şi aducă necontenit aminte de moarte întru ferirea de cele rele, şi-a săpat în chilie un mormânt.
Acolo dormea puţinele ceasuri ale somnului său.
Astfel trăind, slava lui a mers, peste voia sa, printre locuitorii din preajmă.
Atunci începu a veni la el norod mult, cerându-i sfat şi binecuvântare.
Într-o zi au venit la el doi fraţi spunându-i:
— Mai înainte de a muri, tatăl nostru a ascuns în pământ tot aurul şi argintul său, nespunând la nimeni locul acela. Acum, noi ne aflăm în grea ceartă, băriuindu-ne unul pe altul cu prepus de hoţie. Fă aşadar, prea cuvioase, ca prin rugăciunile tale să se arate unde este ascunsă comoara tatălui nostru…
Dar sfântul i-a gonit, zicându-le:
— Nu pentru acestea se cade să ne rugăm lui Dumnezeu.
Dar ei, cu glas şi mai cerşitor, l-au rugat:
— Nu ne lăsa, cuvioase, că se sfărâmă frăţia noastră. Milostivindu-se, cuviosul Luca s-a rugat şi Dumnezeu l-a învrednicit a cunoaşte numele locului unde era ascunsă comoara.
Şi fraţii au mers şi, aflând-o, s-au împăcat, dând slavă lui Dumnezeu şi făcând milostenii la săraci.
Dar diavolul, supărat de acestea, s-a hotărât să înfrunte pe acest viteaz ostaş al lui Christos. Şi s-a întâmplat aşa.
Prin îndemnul viclean au venit la sfântul trei femei dintr-un sat apropiat şi plângând au căzut la picioarele sale şi şi-au mărturisit grelele păcate. I-au cerut pe urmă să le tămăduiască sufletele, cu sfat bun şi cu rugăciune. Dar sfântul se împotrivea lor, spunându-le să se ducă la preoţi, — el fiind numai un monah nesfinţit. Plecând ele, sfântul şi-a aflat urechile pline de povestirile cele rele ale păcatelor acelor femei. Şi îndată, vrăjmaşul, săgetând inima acestui drept, a căzut asupra sfântului, dându-i gânduri necurate. Înţelegând meşteşugul vrăjmaşului, sfântul s-a înarmat împotrivă-i cu arma rugăciunii. Trei zile a stătut şi cu lacrimi s-a rugat, biruind văpaia poftei şi sfărâmând, cu ajutorul lui Dumnezeu, capul şarpelui. După acele trei zile, slăbind puţin cu trupul, a adormit. Atunci a văzut în vis stând înaintea sa un înger în chip de tânăr frumos, ţinând în mână o undiţă. Pe urmă, îngerul a aruncat undiţa în gura sfântului şi el a înghiţit-o până în adâncul măruntaielor, de unde trăgând-o îngerul a scos o parte de trup sângerată, zicându-i:
— Îndrăzneşte şi nu te teme!
Deşteptându-se din somn, sfântul a cunoscut că Domnul l-a izbăvit de patima trupească a păcatului şi i-a adus mulţumiri şi slavă.
Pe urmă, cuviosul Luca a primit de la Domnul şi darul prorociei. Aşa, el a spus mai dinainte că oştile bulgăreşti vor năvăli asupra stâpânirii greceşti. Şi s-a întâmplat astfel
cum el a prorocit.
Într-o zi, a venit la el sora sa care era călugăriţă la o mănăstire apropiată şi el i-a spus:
— Iată: vine la noi un om care poartă în spinare o sarcină mare şi grea.
Peste puţin s-a arătat lor, în adevăr, un călugăr, dar care nu avea nicio sarcină văzută asupră-şi.
Văzându-l, sfântul Luca i-a spus cu asprime:
— Ce cauţi aici, în pustie? Pentru ce, defăimând pe păstorii bisericii, ai alergat la un necărturar ca mine? Şi cum ai îndrăznit să te înfăţişezi mie, când asupra ta apasă rele fărădelegi? Nu te temi de pedeapsa lui Dumnezeu?
La aceste vorbe, omul s-a înspăimântat şi nu mai putea spune nici un cuvânt.
Sfântul l-a dojenit:
-De ce nu-ţi mărturiseşti păcatele? Plângând şi oftând, călătorul acela a zis:
-Ce vrei să spun mai mult, o, sfântul lui Dumnezeu, de vreme ce prin darul tău ai spus mai dinainte păcatele mele?
Şi a început atunci a arăta înaintea tuturor cu de-amănuntul cum, mergând pe cale cu un prieten, l-a ucis. Zicând acestea se tânguia şi, cu mare zdrobire de suflet, se smerea, cerând sfântului să nu-l lase să piară în ghearele diavoleşti.
Odată, un cârmaci ce se chema Dimitrie, stând ades cu corabia sa la malul din preajma chiliei simţului, l-a cunoscut şi s-a învrednicit de rugăciunile şi de sfaturile sale.
Într-o zi, cârmaciul vrând să meargă la sfântul ca de obicei, s-a gândit să nu se ducă cu mâna goală. A aruncat undiţa vrând să prindă un peşte, ca să i-l ducă. Şi a prins un peşte mare. A mai aruncat încă o dată şi a prins încă unul, dar mai mic. Mergând la chilia lui Luca, cârmaciul, îmboldit de lăcomie, a dosit peştele cel mare şi nu i-a dat decât pe cel mic. Sfântul a cunoscut fapta, şi primindu-i darul, i-a istorisit cum Anania a greşit lui Dumnezeu, tăinuind din preţul luat pe ţarina ce vânduse, şi cum sfântul apostol Petru a cunoscut tăinuirea. Cârmaciul şi-a dat seama că vorbele acestea erau pentru el, fiindcă tăinuise peştele cel mare. Umplându-se de spaimă şi ruşinându-se de greşeala sa, a dat la iveală şi peştele ascuns pentru a fi dat spre mâncare celorlalţi fraţi călugări.
Într-o zi, un dregător mai mare peste vistieriile împărăteşti, a fost trimis de împărat în părţile Africii cu o câtime mare de aur, spre a o duce acolo, întru cine ştie ce trebuinţă. Ajungând la Corint, unde se afla sfântul Luca, s-a întâmplat că nişte hoţi au furat tot aurul pe care-l purta acel dregător. Făcându-se cercetări, nu s-a putut afla nimic. Pentru aceasta, dregătorul era foarte mâhnit, temându-se de mânia împărătească. Mergând la el câţiva cetăţeni cinstiţi căutau să-l mângâie, iar el era foarte trist. Atunci unul din ei i-a zis:
— Nimeni nu poate să arate aurul cel furat, fără numai Luca monahul, cel prin care Dumnezeu face multe minuni.
Ceilalţi răspunseră:
—Cu adevărat aşa este!
Dregătorul, prinzând nădejde, i-a trimis veste, zicându-i: „Urmând pildei Domnului, vino puţin în cetate, să cercetezi pe un om necăjit”.
Primind această veste, sfântul la început n-a vrut să vină, temându-se de slava deşartă a lumii, dar fiindu-i milă de cel necăjit, a plecat spre el.
Ajungând la ei şi aflând de necazul cel mare al dregătorului împărătesc, sfântul Luca a privit spre tovarăşii dregătorului şi oprindu-şi privirea asupra unuia dintre ei, a zis cu glas de grea dojană: — „De ce ai adus asupra stăpânului tău o asemenea mare primejdie, îndrăznind a fura aurul împărătesc?”
S-a făcut atunci tălăzuire mare, nimeni crezând cu putinţă aceasta, dar cel dojenit sta tăcut şi tremura — la care, sfântul a mai zis:
— Mergi de îndată şi adă aurul pe care l-ai îngropat în pământ, de vrei să capeţi milostivire şi iertare.
Atunci slujitorul a căzut la picioarele sfântului şi i-a mărturisit păcatul, căindu-se şi plângând. A mers apoi şi a adus aurul pe care îl îngropase.
Dregătorul şi toţi cei de faţă s-au bucurat, iertând pe făptaş, pentru adevărata lui căinţă.
Iar sfântul, dând slavă lui Dumnezeu, s-a întors la locul său.
Şi tot aşa, având duh de sus şi fiind şi prea smerit, pe mulţi bolnavi a vindecat, cum a fost cu feciorul unuia din cei mai de frunte cetăţeni din Teba, când sfântul s-a dus acolo să cerceteze pe egumentul Antonie.
Dar el necontenit se ferea de slava deşartă a lumii şi tot mai adânc în pustnicie se retrăgea, urmând porunca: „Fugi de oameni şi te vei mântui”.
S-a tras, aşadar, aproape de mare, într-un loc pustiu numit Calamie — şi stând acolo în post şi rugăciune săpa pamântul, semăna seminţe şi le măcina într-o râşniţă de piatră, făcând pâine.
Acolo a stat vreme de trei ani, după care, din pricina năvălirii agarenilor asupra ţinutului, sfântul s-a tras într-un ostrov pustiu şi fără apă numit Apia, petrecând în continuă rugare către Dumnezeu.
Pe urmă, a trecut într-un loc prea frumos, zis Sotirie unde a adunat mai mulţi fraţi, şi făcând o mănăstire, a petrecut acolo până la sfârşitul vieţii sale. Mai marele curţii ateniene, Crine, având dragoste către cuviosul Luca, a zidit în mănăstirea aceea o biserică închinată sfântei mare muceniţe Varvara.
Stând în această sfântă mănăstire, prea cuviosul Luca ajuta oamenilor la mântuirea duhului şi la însănătoşirea trupurilor, ducând necontenit o viaţă de post şi rugăciune. Tămăduia bolile, ca pe un monah zis Grigorie sau pe o femeie din Teba, trimisă la el de un ucenic al său Pangratie.
El mai avea şi vederea înainte, spunând moartea ce are să fie. Aşa, într-o zi el a spus ucenicului său Teodosie:
— Găteşte, frate, cele ce sunt trebuitoare pentru o cină căci fratele tău, Filip, vine spre noi.
Teodosie s-a mirat, de vreme ce ştia că sfântul nu cunoaşte pe fratele său şi nici vreo veste nu are că vine la mănăstire. Bucurându-se foarte tare, a pregătit cele de cuviinţă — ieşind necontenit în cale şi ispitind spre a vedea dacă se vede fratele său.
Făcându-se seară, a venit Filip, pe care sfântul l-a primit cu cinste şi cu dragoste. Apoi au cinat împreună, mâncând şi bând cele puse înainte, întru slava lui Dumnezeu.
După cină şi după obişnuitele rugăciuni spre somn, Filip a primit în duhul său ispitirea împotrivitorului, zicându-şi: „Pare-mi-se că acest cuvios îşi preface pustnicia şi sfinţenia, de vreme ce mănâncă şi bea atâta!” — nedându-şi seama că dacă sfântul îşi înfrânase obiceiul postirii, o făcuse întru cinstirea oaspetelui.
Adormind, Filip a văzut în vedenie doi tineri prea luminoşi, privindu-l cu asprime şi cu mânie, şi zicându-i:
— De ce gândeşti nedrept asupra cuviosului? Pentru ce osândeşti pe cel nevinovat şi sfânt? Ridică ochii şi priveşte de câtă cinste este învrednicit în faţa lui Dumnezeu acela care după a ta părere este făţarnic şi înşelător!
Cătând în sus, Filip a văzut un loc slăvit, aşternut cu nori, pe care stătea sfântul Luca, strălucitor întru multă slavă, ca soarele.
Deşteptându-se, Filip s-a înspăimântat şi toate cele văzute le-a spus fratelui său Teodosie, cum şi altor monahi. Apoi, mărturisindu-şi păcatul, a plecat în pace.
Văzându-şi sfârşitul mai dinainte, sfântul a mers să cerceteze pe toţi părinţii care erau în pustia aceea şi le-a dat cea de pe urmă sărutare, zicându-le: „Rugaţi-vă pentru mine, fraţilor, că sfârşitul vieţii mele aproape este.”
După aceea, s-a închis în chilia sa, pregătindu-se de plecare spre Domnul.
Îmbolnăvindu-se, l-a întrebat preotul Grigorie când păzea:
– Ce porunceşti pentru îngroparea ta? Unde să-ţi aşezăm trupul?
Iar el a răspuns:
— Să-mi legaţi de picioare un pietroi şi să mă aruncaţi în prăpastie, ca astfel folositor să fiu fiarelor spre mâncare.
Preotul nu a dat ascultare acestui glas, ci iar a cerut să-i arate sfântul dorinţa sa. El a zis:
— Să mă îngropaţi în locul acesta în care zac, căci prin suferinţa mea Dumnezeu vrea să-l sfinţească.
Zicând acestea, pe când soarele apunea, sfântul a şoptit: în mâinile Tale, Doamne, îmi încredinţez duhul . Şi a adormit astfel somnul vremelnicei morţi, iar sfântul său suflet s-a dus către Dumnezeu în viaţa cea fără de moarte.
A doua zi, s-au adunat toţi monahii, precum şi mirenii de primprejur şi în lacrimi l-au îngropat cu cinste în locul poruncit de el mai înainte, adică în chilia în care a trăit,
s-a rugat şi a pătimit.
După puţină vrerne a venit după porunca lui Dumnezeu arătată în vedenie un pios călător Cosma — şi scoţând racla sfântului din pământ, cu moaştele lui nestricate, a pus-o deasupra mormântului, îngrădind-o inimos cu scânduri, iar chilia a prefăcut-o în biserică. Şi acolo sfântele moaşte erau făcătoare de minuni, cei schilozi îndreptându-se, — ochii căpătau vederea, leproşii se curăţau — iar diavolii erau goniţi, cu rugăciunile cuviosului Luca şi cu puterea lui Iisus Christos, căruia se cade cinstea şi închinăciunea acum şi în vecii vecilor, Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I