Cuviosul părinte Isachie – 14 februarie

Cuviosul Isachie, cel căruia-i mai zice închisul Pecerschei, era negustor bogat în viaţa cea mirenească. Primind însă învrednicire duhovnicească de la Domnul Milelor, a cugetat a se face monah. Atunci şi-a împărţit averea la săraci şi a purces apoi spre peştera cuviosului Antonie, rugându-se de el să-l primească în rânduiala cea monahicească. Prea cuviosul Antonie a văzut în duhul lui şi l-a primit.
Atunci Isachie a început o viaţă şi mai aspră. S-a îmbrăcat în piele de capră şi s-a închis într-o chilie mică din peşteră şi acolo neîncetat se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu. Se hrănea cu prescuri, bea puţină apă şi abia de dormea puţin. Şi aşa a trăit în chilia aceea vreme de şase ani.
Neadormitul vrăjmaş s-a pornit atunci cu mare putere asupra lui.
Într-o seară, după cum îi era obiceiul, cuviosul se închina, bătind metanii şi cântând psalmi. Spre miezul nopţii, a stins luminarea. Dar iată că deodată, peştera a strălucit de-o lumină mare, luându-i privirea. Doi îngeri încărcaţi de strălucire s-au ivit în faţa lui şi i-au zis:
— Isachie, noi suntem îngeri — dar ei erau diavoli. Isachie s-a sculat şi a văzut o mare mulţime de asemenea îngeri. Unul din ei, mai strălucitor ca toţi, a ieşit înainte şi l-a arătat unul din ei lui Isachie, zicându-i:
— Isachie acesta este Iisus Christos, —- închină-te lui! Isachie, neînţelegând lucrarea diavolească şi uitând să-şi facă semnul crucii, i s-a închinat lui, ca lui Christos. Atunci diavolii au făcut larmă mare strigând:
— Al nostru eşti, Isachie!…
L-au pus pe urmă în mijloc şi au început să-i cânte din tot felul de instrumente diavoleşti, luându-i şi jucând împrejur, până ce şi-au pierdut răsuflarea.
Şi după ce astfel l-au batjocorit, au pierit…
Când a venit a doua zi un frate să-l întrebe ceva l-a găsit ca şi mort.
Şi a trebuit să-l îngrijească vreme de doi ani de zile, ca să-l pună din nou pe picioarele sale, atât de grea a fost încercarea diavolească. Şi toată îngrijirea nu era alta decât rugăciuni şi postire.
După ce s-a făcut bine, a început din nou viaţa cea aspră, zicând către puterea diavolească: „Stând în chilie, am fost înşelat de tine, voi ieşi în mănăstire să mă ostenesc în treburi şi n-ai să mai ai nici o putere asupra mea.”
Şi aşa, a început a ajuta bucătarilor şi argaţilor, slujindu-le lor cu smerenie. Suferea arşiţa şi gerul în tăcere, iar la slujbele cele de obşte venea cel dintâi şi pleca cel din urmă.
Dar nici diavolul nu s-a lăsat, ci mai vârtos l-a ispitit, zicându-i: „Al nostru eşti Isachie, căci te-ai închinat domnului nostru.”
Apoi, într-o noapte, ca să-l îngrozească, a năvălit la el în chilie sub chip de popor mult, cu sape şi cazmale, zicând:
— Să săpăm peştera şi să îngropăm pe Isachie! Dar Isachie, fără să se înspăimânte, le zicea:
— De-aţi fi oameni aţi umbla ziua, dar voi sunteţi fii ai întunericului şi de aceea vă năpustiţi noaptea.
Făcându-şi cruce şi cerând ajutorul Domnului, toate acele năluciri diavoleşti au pierit.
Nevrându-se biruit, diavolul i s-a arătat pe urmă ca urs, ca broaşte, ca şoareci şi alte jivine, dar nu putură să-i facă nimic, strigând: „O, Isachie, ne-ai biruit”, — iar el le răspundea: „Nu eu, ci Iisus Christos este acela care vă biruie prin mine, necredinciosul.”
Şi de atunci neastâmpăratul diavol l-a lăsat în pace.
Şi aşa, cuviosul şi-a dus mai departe zilele sale, în viaţă aspră cu rugăciuni şi cu postire, până ce s-a apropiat sfârşitul său. Cuviosul s-a îmbolnăvit în peşteră, şi-au venit fraţii de l-au ridicat şi l-au dus în mănăstire, unde cuviosul şi-a încredinţat duhul lui Dumnezeu.
Fraţii l-au îngropat cu cinste în peşteră, luând de la dânsul pildă curată de luptă prin rugăciuni şi post împotriva răului diavol.
Căzând mai întâi ispitei, Isachie s-a ridicat cu mai mare credinţă împotriva puterii diavoleşti, — şi prin darul Domnului Iisus a învins-o pe ea — ca şi noi, urmându-i pilda, să facem ca el şi să putem astfel să ne ridicăm spre tronul iertării lui Dumnezeu.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I