A dori frumoase cuvântări şi a învrednici de laude pe bărbaţii cei buni, a împleti pentru dânşii cununi şi scopurile lor a le lăuda, a le mări şi, pe cît ne este puterea, a le povesti, este lucru folositor şi pricinuitor de bucurie. Cum cele lumeşti şi vremelnice, ce sunt ca un fum, cum laudele le vedem risipindu-se ca şi para focului, după ce materia se arde, aşa sunt şi laudele şi cinstirile pentru unii ca aceştia, care prea degrabă se duc împreună cu cei ce uneltesc cele deşarte, iar pomenirea lor, după cuvintele Scripturii, piere cu sunet.
Dar viaţa celor ce au petrecut după Dumnezeu şi care întru faptă bună au strălucit, ştim că mare folos le pricinuieşte, nu numai celor ce aud laudele celor ce plac lui Dumnezeu şi spre urmarea iubitorilor de fapte bune, ci şi acelora ce voiesc a-i lăuda, care plăţi şi daruri au de la sfinţi şi îndestulate răsplătiri. Şi nu numai noi, ci şi Dumnezeu, împăcându-se cu unele ca acestea, dăruieşte înţelepciune celor ce aduc laudă în acest fel. Căci lauda către sfinţi, s-a obişnuit a trece şi a se sui către Însuşi Dumnezeu, căci pe cei ce Mă slăvesc pe Mine, zice El, îl voi slăvi cu cuviinţă.
Pentru că Stăpânul tuturor şi Domnul porunceşte, zicând apostolilor: Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte şi cel ce Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Pentru că frumoasele cuvântări şi laudele pentru sfinţi nu-s din cele de jos, care nu au nimic statornic sau temeinic. Când cineva voieşte a ridica o casă scumpă şi mare, dacă întâi nu sapă şi adânceşte şanţurile în pământ, ca să pună temelia pe piatră, în deşert se osteneşte, căci casa cade pe cel ce o zideşte astfel.
Aşa să înţelegeţi şi despre laudele care se fac pentru lucrurile cele de jos, după obiceiul înţelepţilor celor din afară. Iar pomenirile cele adevărate ale sfinţilor şi punerea cu adevărat a temeliilor faptelor bune, au ca început piatra cea nesfărîmată din capul unghiului, care este Hristos. Că, de acolo cu adevărat cel ce se laudă acum de noi, adică dumnezeiescul Grigorie, s-a făcut pricină strălucită a cuvântului acestuia de acum, şi începătura şi temelia a luat-o de la Domnul, după cum şi cuvântul va arăta.
Deci eu, ucenic al acestuia făcându-mă şi puţină vreme împreună cu el petrecând şi cu dragoste ca un rob al acestuia întru toate făcându-mă, voiesc acum – către folosul celor ce vor citi -, să istorisesc cîte am văzut cu ochii din isprăvile cele mari ale acestuia şi cîte am putut culege de la ucenicii cei sârguincioşi şi
cu bunătăţi, care drept au urmat acestuia. Dar de vreme ce şi lui Dumnezeu îi este iubit lucrul cel după putere, lăudat se va părea şi dascălului, care ca nimeni altul a cinstit dreptatea după putere.
Deci se cuvine a începe cuvântul, bizuindu-mă pe ajutorul cel trimis de sus prin sfintele şi dumnezeieştile rugăciuni ale de-a pururea pomenitului. Pentru că voi istorisi după putere către cei ce trăiesc după Dumnezeu şi fapta bună o îmbrăţişează şi sunt lucrători ai adevărului, râvnitori cu de-amănuntul ai faptelor lui. Insă cuvântul meu pornindu-se către povestire, nu prea multă zăbavă va avea pentru a spune patria lui.
Că deşi avea ca patrie satul care se numeşte Cacolon, care este în Asia, aproape de Clazomeni, şi avea părinţi şi fraţi, cu cinste şi cu bogăţii împodobiţi; dar ca pe cele ce sunt ale împrejurării şi grijii celei pământeşti şi care întru nimic nu ajuta scopului aceluia, el, care avea ca patrie pe cea din cer şi locuinţa cea binecuvântată şi nepieritoare – judec că se cade a le părăsi pe cele de jos, zicând: „Pe acelea încep să le povestesc şi mai cu seamă viaţa cea după Evanghelie a lui Grigorie, petrecerea şi vieţuirea cea bună, cea nematerialnică, sudorile şi luptele cele după Dumnezeu. Că nu altceva – dacă se cuvine a spune adevărul – , a răsuflat acela, decît viaţă de Dumnezeu iubitoare şi mântuitoare. Şi fac începutul de unde s-a pus şi temelia cu potrivită alcătuire”. Deci se cuvine a lua aminte la cele ce acum se vor spune.
Când marele împărat Andronic Paleologul îndrepta sceptrul împărăţiei, s-a întâmplat prin judecăţi dumnezeieşti, pentru mulţimea păcatelor, a se ridica asupra lor neamul agarenilor (turcilor) celor fără de Dumnezeu, care cuprinzând Asia şi pornind prigoană cu oastea barbară, pe toate împrejurimile de acolo, vai! le-a prădat, robind mai pe toţi creştinii şi rău chinuindu-i.
Deci au fost luaţi în suliţe de barbara năvălire şi robiţi, atît dumnezeiescul Grigorie, cît şi părinţii şi fraţii lui, fiind duşi departe, în preajma Laodiceei. Acolo, cu bunăvoirea lui Dumnezeu – Cel ce toate le face şi le schimbă spre mai bine -, barbarii slăbindu-i puţin, a intrat în biserica laodicenilor, unde se săvârşea obişnuita cântare de psalmi şi mărire către Dumnezeu, de vreme ce i-a văzut pe dreptcredincioşii creştini, care se aflau acolo cântând cu bună întocmire şi iscusinţă cântările cele dulci, minunându-se de cântare. Aceştia, nimic cruțând dintru ale lor, nici avuţie, nici cuvinte, cu osârdie i-au izbăvit pe aceştia din robie, Dumnezeu răsplătindu-le cu chipul acesta pentru fapta lor cea bună, după vrednicie.
Apoi, dumnezeiescul Grigorie s-a dus în Cipru, unde, petrecând puţină vreme şi tuturor celor de acolo arătându-se bun, prin aşezarea cea aleasă şi potrivită în cele bune ale firii lui şi prin cuviinţa chipului feţii, dovedind strălucirea şi aşezarea cea dinlăuntru a dumnezeiescului şi pregătitului său suflet, prin covârşirea evlaviei cu cinstea şi sfiala, şi minunând pe toţi, care socoteau că dumnezeiasca iconomie a rânduit venirea acestui bărbat la cei de acolo.
Precum Leon Ciprianul, venind în cetatea lui Constantin pentru dorul învăţăturii gramaticii, al înţelepciunii logice şi al ştiinţei, care era bărbat cu evlavie şi îmbrăţişînd singurătatea în feciorie, fiind cu obiceiul foarte iubitor de adevăr şi împodobindu-se cu cuvinte de învăţătură, prealuminat, cu adevărat nea pus înainte povestirea aceasta.
Aşadar, acest cuvios şi cinstit bărbat făcându-şi petrecerea în ostrovul acesta, Dumnezeu privea de sus cele pentru dânsul şi mai înainte cunoscând dorul şi dragostea cea mare a faptei bune, pe care o hrănea în inima sa, i-a arătat un bărbat monah care alesese viaţa cea liniştită şi pustnicească.
Deci bucuros a mers la dânsul şi s-a îmbrăcat cu hainele călugăreşti. După ce a petrecut cu acela puţină vreme şi după ce a vorbit cu dânsul multe vorbe monahiceşti, ca un alt Moise văzător de Dumnezeu, s-a dus şi acesta la muntele Sinai. Acolo şi-a tuns perii capului şi împreună cu tunderea părului a tăiat voia mişcărilor trupeşti şi a început lupta dumnezeiască bărbăteşte şi către dânsa s-a făcut sprinten.
Peste puţină vreme i-a uimit pe toţi cu viaţa cea nematerialnică şi netrupească, cu postirea şi cu privegherea, cu starea de toată noaptea, cu necontenită cântare în toată vremea a psalmilor, cu rugăciunea şi cu cererea către Dumnezeu, sârguindu-se în trup materialnic să fie nematerialnic. Căci aproape îl socoteau ca un fără de trup toţi cei de acolo; iar ascultarea, care este rădăcină şi maică a faptelor bune, şi
smerenia cea de minuni făcătoare, atît de mult le-a deprins încît noi nu puteam cu înlesnire a le înfăţişa în scris cu de-amănuntul, ca să nu le pară celor mai trândavi că sunt nevrednice de credinţă.
Însă nu voi suferi nicidecum să trec sub tăcere cuvântul adevărului şi de aceea m-am înştiinţat de la sfântul părinte Gherasim, care pe urma aceluia a urmat şi a fost ca o pecete a faptelor bune. Povestindu-mi, adeverea şi zicea acest fericit bărbat ca acela împlinind slujba pe care o lua de la proiestosul cu nepregetare şi cu toată sârguinţa, ca şi cum Dumnezeu de sus privind la cele despre dânsul, s-a obişnuit ca niciodată să nu lase rânduiala fraţilor.
Însă, sosind seara şi făcând proiestosului metania obişnuită şi luînd binecuvântarea, intra în chilia sa, încuind uşile şi ridica mâinile către Dumnezeu. Iar înainte de acestea ridica mintea şi cu totul înălțându-se din cele de aici şi de Dumnezeu apropiindu-se cu toată sârguinţa sufletului, îşi începea canonul şi pravila sa, înălțând lui Dumnezeu cântări şi psalmi. Toată noaptea întru dragostea inimii se ruga şi îşi pleca genunchii până ce desăvârşit citea psalmii lui David şi se îndulcea de veselia care se pricinuieşte sufletului.
Apoi când se bătea toaca, după obicei, el se afla cel dintâi stând la uşile bisericii şi cugeta totdeauna ca nu mai înainte să iasă din biserică până când nu se vor săvârşi laudele către Dumnezeu cele de dimineaţă. Intrând cel dintâi în biserică, ieşea ultimul. Iar hrana lui era puţină pâine şi puţină apă; aşa numai cît să fie viu, vrând astfel prin multa slăbire să dezlege legătura amestecăturii încă mai înainte de sfârşit.
Slujba bucătăriei i-a fost încredinţată trei ani, în care a arătat multă vrednicie cu smerenia cea covârşitoare. Căci nu a gândit niciodată că slujeşte oamenilor, ci cetei îngereşti, iar locul slujbei îl socotea cu adevărat scaun şi jertfelnic al lui Dumnezeu. Apoi ca şi cum ar plăti cuvenita cinste marelui văzător de Dumnezeu, Moise, cu care întru vedere, nu întru ghicituri a grăit Dumnezeu, el nici de cinstitul şi sfântul vârf al muntelui Sinai nu se lipsea, şi alerga întotdeauna ca adevărata închinăciune să şi-o dea acolo, unde minunile cele mari s-au săvârşit. Şi avea acel cuvios bărbat mâinile îndemânatice, întru a scrie bine.
Încă şi la citire lua aminte şi ziua şi noaptea ca o albină iubitoare de lucru, alegând florile dumnezeieştii Scripturi cu iubire de osteneală, ale celei vechi şi ale celei noi şi cugeta la ele, covârşind pe toţi cei de acolo cu multă învăţătură, şi nu ştiu dacă un altul a învăţat-o pe de rost, ca dânsul.
Acestea aflându-le vicleanul, nu-i era cu putinţă să se liniştească. Ci, precum de la începutul neamului omenesc, vrăjmaşul a dat patima zavistiei monahilor, ca un semănător de neghine, şi nu mică tulburare şi zarvă a semănat între dânşii. Simţind pizma lor, ucenicul cel bun şi paşnic a ieşit în taină din mănăstire şi a luat cu sine pe cinstitul Gherasim, care venise din ostrovul Evripului şi care, după neam, era rudenie cu Faţo Riga.
Acela toate părăsindu-le şi socotind, după marele apostol, bogăţia şi strălucirea slavei ca pe nişte gunoaie, tinzând spre strălucirea şi slava ce are să se descopere drepţilor, ridicând crucea pe umăr, a venit şi el în muntele Sinai, unde, cunoscând pe dumnezeiescul Grigorie şi minunându-se de covârşirea faptelor lui bune, i se făcu şi el unul din ucenici. Cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu s-a suit la mare măsură a faptelor bune şi a vedeniei, încît şi altora s-a făcut pildă şi închipuire de toate bunătăţile.
De aici mergând la Ierusalim spre a se închina Mormântului celui de viaţă primitor şi toate sfintele locuri înconjurându-le şi închinându-se lor, îndată a plecat către ostrovul Critului, la un loc oarecare ce se numeşte „bune limanuri”, unde a zăbovit puţină vreme pentru învăluirea mării şi pentru întreitele valuri. Cuviosului însă nu-i era şederea acolo în zadar, ci ca un cerb prea însetat în vreme de vară, nu înceta de a alerga din toate puterile către izvoarele ce dau apa cea rece şi bună de băut, iar fiind lipsit de tovarăşul lui, nicidecum nu suferea a se linişti. În acest chip cuviosul şi dumnezeiescul bărbat iscodea locurile de acolo şi multă sârguinţă punea ca să afle vreun loc spre locuinţă, care i-ar ajuta spre liniştirea cea iubită lui.
Dorind ca să fie izbăvit de tulburare cu totul şi mult căutând şi iscodind, a aflat o peşteră după dorinţa lui şi acolo şi-a făcut locuinţa. Dar bunul lucrător şi cu adevărat omul lui Dumnezeu, care cu totul vieţuia după nădejdea ce va să fie, după ostenelile cele mai dinainte adăuga mereu alte osteneli. Hrana lui era o
dată pe zi o bucată de pâine mică şi puţină apă, numai cît să trăiască, după cum mai sus am zis; şi nimic mai mult nu avea. Apoi ar fi voit a muri de sete, după hotărârea şi aşezământul nedezlegat pe care şi l-a pus.
Deci puteai vedea întru el minune şi sârguinţă întocmai cu îngerii şi suire către Dumnezeu. Avea faţa galbenă prin osteneala înfrânării, mădularele uscate şi obosite prin ostenelile cele lungi şi de tăria cea firească slăbănogite, încît se afla cu totul neputincios spre umblare sau spre altă lucrare. Pe lângă cele zise, de-a pururea fericitul avea în cugetare şi căutarea unui povăţuitor, socotind că încă nu a învăţat cu dinadinsul a unelti lucrarea, adică liniştea şi fapta bună cea lucrătoare.
Astfel aflându-se el, a căutat Dumnezeu de sus la gândurile lui şi din dumnezeiasca vedere a vestit lui Arsenie, care strălucea în toate felurile de fapte bune, cu fapta şi cu privirea împodobit. Arsenie care mai mult decît alţii îmbrăţişase liniştea, cu adevărat şi de dumnezeiesc Duh fiind pornit, degrabă a mers la chilia cuviosului şi bătând cu mâna în uşă, cu dragoste a fost primit de dânsul. Duhovniceşte vorbind unul cu altul şi înălțând lui Dumnezeu rugăciunea, au şezut împreună.
Apoi, văzătorul acela, bărbatul cel întru bătrâneţe cărunt şi cinstit, ca dintr-o dumnezeiască şi sfântă carte a început a face vorbire pentru păzirea minţii, pentru trezia cea adevărată şi pentru rugăciunea cea curată; apoi cum prin lucrarea poruncilor mintea se curăţeşte şi cum omul care aşa se îngrijeşte şi cugetă cu iubire la Dumnezeu se face chip de lumină.
După ce i-a zis şi încă multe altele despre cei ce au luat asupra lor viaţa cea după Dumnezeu, şi despre calea care duce către această viaţă, încetând de a grăi a tăcut puţin. Apoi întorcându-şi cuvântul către dânsul îl întrebă: „Dar tu, o! fiule, cu ce te îndeletniceşti?” Atunci acesta începând i-a povestit toate despre dânsul adică despre fuga lui din lume, iubirea de pustie, ostenelile şi trudele pe care le-a ales pentru Hristos, pe toate celelalte defăimându-le.
Apoi răspunzând dumnezeiescul organ al Duhului, care ştie bine calea ce duce către înălţimea faptei bune şi, puţin zîmbind, a zis către dânsul: „Dar toate acestea o, fiule! pe care tu mi le-ai povestit, se numesc lucrare a purtătorilor de Dumnezeu părinţi şi dascăli ai noştri”. Acestea după ce le-a auzit fericitul, care cu adevărat era lăcaş al Sfântului Duh, a căzut îndată la picioarele părintelui, rugându-se fierbinte şi punând înainte însuşi numele lui Dumnezeu, să înveţe de la dânsul ce este rugăciunea, liniştea şi păzirea minţii.
Dumnezeiescul părinte Arsenie, omul lui Dumnezeu, ca un zălog primind rugăciunea aceasta, îndată toate i-a spus lui şi l-a învăţat nelăsînd nimic dintru acelea cu care era îmbogăţit din dar. Şi nu numai atît i-a spus, ci şi cîte se obişnuieşte a se întâmpla celor ce voiesc împlinirea faptelor bune, adică pricinile ce vin asupra lor de la zavistnicii draci şi de la oamenii cei cu obiceiuri rele şi pizmuitori, pe care, ca pe nişte unelte, vicleanul îi mânuieşte. Acestea toate i le-a povestit cu de-amănuntul şi nimic nu a lăsat. Iar el, cum a auzit acestea de la dumnezeiescul bărbat, îndată sculându-se şi intrând într-o corabie s-a dus la muntele Atonului.
Acolo, toate mănăstirile de le-a cercetat şi pe toţi cîţi i-a aflat şezând în linişte; şi nu numai pe aceia, ci şi pe cei de departe, care petrec în linişte, mai ales în locuri neumblate, căci aşa a socotit, că pe nimeni nu se cade a lăsa necercetat şi fără duhovniceasca închinăciune. Şi povestea acel dumnezeiesc şi de-a pururea pomenit bărbat că a văzut oameni mulţi foarte împodobiţi cu bătrâneţile, cu priceperea şi cu toată cuvioşia, care lucrau cu toată sârguinţa fapta bună, iar când erau întrebaţi pentru linişte şi pentru păzirea minţii ziceau că nici nu se cunoaşte de către dânşii aceasta.
Deci acestea avându-le în cuget, a mers la schitul ce se numeşte Magula, care este în faţa cinstitei Mănăstiri Filoteiu, unde a întâlnit trei monahi ale căror nume erau: Isaia, Cornelie şi Macarie, pe care cu adevărat i-a cunoscut că au puţină îndeletnicire în fapta cea bună. Deci acolo, ostenindu-se mult împreună cu ucenicii săi, a ridicat chilii spre sălăşluire, iar el mai departe şi-a zidit sihăstrie ca să vorbească singur cu Dumnezeu, precum zice dumnezeiescul David: Suişuri întru inima sa a pus către Dumnezeu, Care a zidit deosebi inimile noastre, ca prin fapta bună să milostivească pe Dumnezeu.
După aceea şi-a adus aminte de cinstitul şi sfântul bărbat ce locuia în ostrovul Critului, despre linişte şi despre rugăciune, cît şi despre trezirea minţii. Deci aceste cuvinte de Dumnezeu iubitoare cu sârguinţă punându-le în minte, puteai zice că s-a pironit pe crucea lui Hristos. Iar cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, le zicea în durerea sufletului şi întru zdrobirea inimii, cu suspinuri dintru adânc, cu duh de umilinţă, udând faţa pământului cu lacrimile fierbinţi pe care le vărsa din ochii săi.
După aceasta Domnul nu i-a trecut cu vederea rugăciunea lui; căci după cuvintele celui mare între prooroci şi împăraţi, David Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi, degrabă dreapta rugăciune i-a auzit, căci iarăşi zice David: Strigat-au drepţii şi Domnul i-a auzit.
Apoi, apropiindu-se cu sufletul şi cu inima prin lucrarea Preasfântului şi de viaţă Făcătorului Duh şi schimbându-se cu bună şi străină schimbare, casa aceea în care locuia Cuviosul Grigorie i se părea că este plină de lumină, cu strălucirea darului umplându-se de bucurie negrăită şi de veselie. Atunci, vărsînd izvoare de lacrimi iarăşi, cu darul dumnezeieştii iubiri pătrunzându-se, zicea acestea: „Însufleţitu-ne-ai pe noi şi mirosul hainelor tale iese ca dintr-un pahar de aromate al făcătorilor de minuni”.
Deci, ca un afară de trup şi afară de lume făcându-se, s-a umplut de dumnezeiasca dorire. Şi de aceea nu ia lipsit acea lumină strălucind dreptului, după sfinţitul cuvânt care zice: „Lumina drepţilor este totdeauna”. Pentru că de-a pururea pomenitul bărbat, fiind întrebat de mine şi de ucenicii cei împreună cu mine, a zis, ca unul ce nemăsurat iubea şi cinstea adevărul: „Cel ce face suire întru Duhul către Dumnezeu, ca într-o oglindă vede toată zidirea cu chip de lumină, ori înăuntru în trup, ori în afară”, după cum zice marele Apostol Pavel.
Astfel, când îl vedeam ieşind din a sa chilie, era cu faţa veselă ca şi cum zîmbea, şi mă privea cu blândeţe. Căci ştiţi cu adevărat, voi fraţii cei duhovniceşti, cum el hrănea cu multă părintească dragoste şi pe cei dintâi fii duhovniceşti şi pe cei mai de pe urmă, ca pe nişte fii preaiubiţi. Asemenea şi pe mine, ca pe cel ce eram cel mai de pe urmă, de-a pururea pomenitul cu adevărat mă încălzea cu preacurata iubire.
Când vorbeam cu dânsul ca şi cu un părinte iubitor de fii, când ieşea din chilie îmi răspundea cu faţa aducătoare de bucurie. Că sufletul care s-a lipit de Dumnezeu şi cu darul Lui s-a luminat, şi mai presus decît toată făptura s-a înălţat şi mai presus de cele văzute vieţuieşte şi s-a legat cu totul de dorirea către El, nicidecum nu poate a se ascunde, după cum şi Domnul a poruncit, zicând: Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti la arătare. Şi iarăşi: Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune să slăvească pe Tătăl vostru Cel din ceruri. Căci încălzeşte inima, luminează mintea şi faţa o înveseleşte, după cum zice înţeleptul: Inima înveselindu-se, înfloreşte faţa.
Iar eu îl întrebam: „O, dumnezeiescule părinte, învaţă-mă, dascăle, ce este oare sufletul şi cum se vede el de sfinţi?” Iar el, cu linişte şi cu blândeţe, după obicei rânduind cuvântul, astfel a răspuns către mine: „Fiul meu prea iubit, duhul ce este mai înalt decît tine nu-l căuta şi cele mai adânci decît tine nu le cerceta! Căci acum eşti prunc şi nu poţi primi hrana cea vârtoasă; apoi nici nu este folositoare hrana cea desăvârşită celor cruzi şi care mai au trebuinţă de lapte”.
Eu însă, aruncându-mă lângă frumoasele sale picioare şi cu tărie apucându-mă de ele şi aducându-i rugăciune mai fierbinte pentru aceasta, el a zis: „Dacă cineva nu va vedea învierea sufletului său, nu va putea să se înveţe cu dinadinsul ce este sufletul cel gânditor”. Dar eu, stând cu îndrăzneală la picioarele lui şi mai cu evlavie întrebându-l, după obicei, i-am zis: „Arată-mi, o, părinte, de ai ajuns la măsura suirii acesteia, adică dacă ai învăţat ce este sufletul cel gânditor!”
Iar el cu multă şi mare smerenie mi-a răspuns astfel: „Pentru dragostea Domnului, învaţă-mă şi pe mine acestea, căci nu puţin folos poate să pricinuiască sufletului meu”. Apoi dumnezeiescul şi întru tot cinstitul părinte Grigorie, după ce a lăudat sârguinţa mea, astfel de învăţătură a făcut către mine:
„Sufletul punându-şi toată sârguinţa, puţină vreme, şi nevoindu-se cu fapta bună cea lucrătoare, cu socoteală şi cu desluşire, pe toate patimile le supune şi le face roabe. Şi în acest chip, precum umbrele urmează trupurilor, aşa şi faptele bune cu adevărat urmează acestuia, mergând după dânsul. Şi nu numai atît, dar ca şi într-o suire a unei scări duhovniceşti şi la cele mai presus de fire, îl povăţuiesc şi-l învaţă pe suflet. Iar când mintea, cu darul lui Hristos, se va sui la cele mai presus de fire, atunci luminându-se cu strălucirea cea duhovnicească, se întinde şi se lărgeşte luminat întru vedere. Şi, făcându-se mai înaltă decît sine, după măsura darului de la Dumnezeu, mai luminat şi mai curat vede firile făpturilor celor ce sînt, după cum au asemănarea şi rânduiala”.
Iar nu precum bârfesc cei ce se îndeletnicesc întru deşarta înşelăciune cea din afară, din pântece grăind şi mincinoase explicări făcând, ca pe cei simpli să-i amăgească. Aceia bârfesc şi amăgesc, alergând după umbră şi nu după lucrarea cea firească. Că s-a făcut deşartă inima lor, după cum zice Scriptura, şi zicând că sunt înţelepţi, au înnebunit. Dar fiindcă puţin cîte puţin, sufletul care a primit arvuna duhului, pentru mulţimea vedeniilor ce suie către cele mai de sus şi mai dumnezeieşti, lăsînd în urmă pe cele dinainte – după cum trîmbiţa cea mare a Bisericii, dumnezeiescul Apostol Pavel învaţă, zicând: Pe cele dinapoi uitându-le şi spre cele dinainte alergând -, atunci sufletul care aşa întru adevăr s-a curăţit, toată frica o leapădă şi toată temerea de la sine o scutură.
Şi cu dragostea Mirelui unindu-se şi de El lipindu-se, vede deodată gândurile sale cele fireşti încetând şi înapoia lui căzând, după aşezământul Sfinţilor Părinţi, şi la frumuseţea cea fără de chip şi negrăită ajungând, singur cu Dumnezeu vorbeşte, făcându-se luminat şi strălucit Sfântului Duh.
Deci după ce s-a luminat astfel cu lumina cea nemărginită îşi are mişcarea către Dumnezeu, şi din clipa aceasta vine şi noua schimbare, pe care nu o simte trupul acesta smerit, pământesc şi materialnic. Că sufletul, fiind fără de materialnică împătimire, se arată fire cu adevărat gânditoare, precum adevărat mai înainte de călcarea poruncii era Adam strămoşul nostru, acoperit cu lucrarea şi cu darul nemărginitei lumini. Iar mai pe urmă, pentru amara călcare de poruncă, vai mie!, lipsindu-se de slava cea cu chip de lumină şi strălucire, s-a văzut om gol.
Încă a mai adăugat pururea pomenitul Grigorie, zicând către mine: „Că cel ce ajunge la această înălţime prin statornica şi sârguincioasa cugetare a rugăciunii, o, fiule! a văzut şi a cunoscut în ce stare a venit darul lui Hristos. Acela a văzut învierea sufletului său, mai înainte de învierea cea de obşte, în care nădăjduieşte, încît sufletul care aşa s-a curăţit, poate să zică cu dumnezeiescul Apostol Pavel: De sunt în trup sau afară de trup, nu ştiu! Şi nu numai aceasta, ci chiar sufletul, nedumerindu-se şi cu totul înspăimântându-se, strigă: O, adânc de bogăţie, de înţelepciune şi de cunoştinţă a lui Dumnezeu, cît de necercetate sunt judecăţile Lui şi cît de neurmate sunt căile Lui!”
Acestea sunt cuvintele întrebării mele către dumnezeiescul părinte Grigorie şi acestea a zis el către mine. Iar cei ce s-au făcut ucenicii lui prin povăţuirea lui, s-au suit la înălţimea faptei bune; şi nu ştiu cum aş alcătui mai bine laudele lor, sau cum aş povesti după vrednicie nevoinţele şi isprăvile acestora. Căci fiind cel dintâi dintre ucenicii Sfântului Gherasim, după ce venise de la Evrip – cel care a fost ucenic preaiscusit şi preavrednic de laudă al prea sfinţitului patriarh Isidor, bine povăţuit fiind dintru început în fapta bună şi petrecerea ce se potriveşte monahilor, de către dumnezeiescul Grigorie, pe care cuvântul nostru mai sus la făcut cunoscut. Acest minunat bărbat a urmat lui Gherasim, care între sfinţi a strălucit şi întocmai ca dânsul pe drumul cel apostolesc a alergat.
Dar nu voi pregeta şi aceasta să o zic, că râvnitor al aceluia s-a făcut, care şi Palestina ce era mai înainte pustie a domesticit-o şi cinstite mănăstiri a ridicat. Aşa şi noul Gherasim din Evrip, umplându-se de dumnezeiescul dar, s-a trimis de Dumnezeu la Elada şi înconjurând apostoleşte pe toţi cei de acolo, care flămânzeau şi însetau după cuvântul lui Dumnezeu, i-a săturat de preadulcea învăţătură a faptei bune şi i-a îmbogăţit pe cît i-a fost cu putinţă cu marea avuţie a sfinţeniei şi a evlaviei; căci de acolo venise, după cum s-a arătat, şi apoi învăţase limba acelora desăvârşit.
Dar şi el făcând sfinţită adunare de ucenici, care prin osârdie din viaţa cea de-aici se mutaseră, prin sârguinţa şi îngrijirea lui a alcătuit cu ajutorul lui Dumnezeu cetate cerească şi strălucitoare de monahi şi ia împărtăşit pe dânşii de petrecerea adevărată şi îngerească ce se cuvine sihaştrilor, învățându-i şi îndemnându-i la înălţimea faptei bune ca şi cel de demult, pe preastrălucitul de la Iordan, vrednicul de pomenire întru cele dumnezeieşti, Cuviosul Gherasim, căruia bine i-a râvnit. Şi prea de multe vedenii şi acest Gherasim din Evrip s-a învrednicit acolo în pustie şi a vieţuit petrecere vrednică de minune, ca şi marele Sava, după cît îi era cu putinţă, sârguindu-se şi nevoindu-se întru Duhul, din viaţa de aici s-a mutat către Domnul.
Al doilea ucenic al cuviosului era Iosif care avea ca patrie acelaşi ostrov, Cipru, şi care cu adevărat întru nevoinţele cele pentru dreapta credinţă era întocmai cu Gherasim. Celelalte isprăvi ale lui Iosif le tăcem, pentru ca să nu întindem cuvântul. Însă şi el atîtea nevoinţe pentru buna credinţă a suferit vitejeşte stând împotriva latinilor şi cu darul lui Hristos pe mulţi, nu numai bărbaţi ci şi femei, i-a adus la buna credinţă. Nimeni din cei ce au cîştigat mare laudă pentru înţelepciunea elinească şi au deprins învăţătura ei desăvârşită, n-a putut să ajute dreptei credinţe.
Iar el deşi era simplu după învăţătura filosofiei celei din afară, dar avea înţelepciunea cea adevărată, care întotdeauna aceeaşi este şi rămâne, adică darul Sfântului Duh, prin care şi pescarii apostoli, proslăvindu-se şi învățându-se, au ruşinat pe înţelepţii lumii. Aşa şi minunatul Iosif s-a preamărit de Dumnezeu şi a ruşinat pe latini, iar celelalte fapte bune şi viaţa lui cinstită şi preamărită, nefiind harnici a le povesti precum se cuvine, le cinstim cu tăcerea.
Iar tu, ascultătorule, vezi te rog şi pe altul din ucenicii sfântului, pe minunatul ava Nicolae, care era din Atena. Dar, ajungând aici cuvântul nostru, nu fără de lacrimi îmi vine să pomenesc de bărbatul acesta, căci mintea mea slăbeşte obosindu-se de mâhnire, iar mâna amorţeşte pentru a scrie mărirea cea neajunsă a laudelor lui. El era bărbatul împovărat de bătrâneţe cinstită şi obosit, având ca la optzeci de ani, neslăbit, suferind nevoinţele în pustietate, în cărunteţe şi în pricepere. Şi era cinstit în obicei, încît nu ştiu de s-ar mai fi aflat altul aşa de cinstit, care pentru dreapta credinţă şi pentru dogmele drepte a răbdat bărbăteşte de la împăratul Mihail Paleologul, cugetătorul de cele latineşti, tot felul de jefuiri şi izgoniri şi chiar închisori multe şi întunecate.
Pentru că Nicolae, venind în patria sa şi vestind poporului cuvântul învăţăturii, cu curele tari şi cu frânghii strângându-i-se mâinile şi cu lanţuri grumajii, mult a pătimit. Apoi spre batjocură cinstitele bătrâneţi i le-a ras; dar nu s-a oprit aici socoteala cea nebunească şi fără de omenie, ci săvârşea şi altele, care fără de plâns nu este cu putinţă a le povesti; căci cu multă îndârjire şi cu voia răucredinciosului ce stăpânea atunci, bărbaţii cărora li se poruncise a-l chinui şi care erau vestiţi pentru cruzime, l-au culcat pe drumul cel de obşte şi cu picioarele sărind peste dânsul, l-au legat înaintea poporului; apoi târându-l şi împrejur ducându- l, ca şi cum s-ar mândri cu neomenia, nu ştiau, lipsiţii de minte, că pe ei se vădeau mai vârtos pentru răutate, iar lui prea mare slavă îi pricinuiau.
Dar după aceasta Dumnezeu, privind de sus cu milă, lucrurile Bisericii s-au întors în adâncă pace şi alinare, iar preasfinţitul patriarh Iosif, luînd în mâini orânduirea Bisericii şi stăpânirea, multă silinţă şi sârguinţă punea ca să hirotonească pe Nicolae arhiereu. Dar el nu a voit nicidecum, cinstind smerita cugetare şi smerenia, pe care desăvârşit le-a deprins, şi n-a primit deloc hirotonia; ci poftind viaţa cea iubitoare de linişte şi fără de gîlceavă, s-a dus la Muntele Athos.
Însă, cel ce era atunci egumen al Muntelui Athos, văzându-l pe acesta plin de toate virtuţile şi împodobit cu fapta bună, l-a iubit pe el foarte, ca unul ce era şi el lucrător al faptei bune. L-a pus eclesiarh, chiar fără voia lui, în cinstita mănăstire a Careilor; dar puţină vreme trecând s-a întâlnit, după iconomia lui Dumnezeu, cu minunatul Grigorie dascălul.
Deci, prinzându-se de preadulcile cuvinte ale aceluia, cu tot cugetul şi cu toată plecarea sufletului s-a făcut ucenic al acestuia. Căci, precum se poate vedea, roiul albinelor zburând din stupii lor, şi oriunde ar avea trebuinţă zburând peste flori, dacă văd undeva miere, de mirosul acela atrăgător, albinele cu toată pornirea
aleargă la aceea şi nu vor a se duce de acolo, până nu vor suge şi până nu se vor sătura până la saţiu de miere. După aceasta iar se sârguiesc la alergare, pentru ca să umple ale lor case din acea miere. Tot aşa a urmat şi s-a împlinit preabine cu de-a pururea pomenitul acela, Nicolae, care, cu adevărat s-a făcut lăcaş al fericitei odihne preaînalte. Căci, umplându-se de înţelepciunea cea curată şi de cunoştinţa cea adevărată întru Duhul, pe toţi cu mireasma faptei bune îi atrăgea.
Precum magnetul, prin sila cea negrăită a firii atrage la sine fierul cel preatare, aşa şi Cuviosul Grigorie, nu numai pe cei ce l-au văzut şi care cu dânsul au vorbit, ci şi pe cei ce erau departe, şi prin graiurile sale cele dulci şi de suflet folositoare îi atrăgea; graiurile pe care fiecare om înţelept le-ar fi numit graiuri ale vieţii veşnice şi cuvinte dumnezeieşti. Precum cu Hristos Dumnezeul nostru s-a întâmplat, căci pe El văzându-L Andrei, îndată, lăsînd pe Ioan, a alergat la Iisus, apoi nedespărţit I-a urmat, tot aşa şi cu dânsul, de multe ori s-a întâmplat, ca şi cum pe acela îl vedeau, care îi întrecea pe monahii şi dascălii cei îmbunătăţiţi.
Căci la atîta evlavie şi statornicie duhovnicească a ajuns Cuviosul Grigorie, încît prin faţa cea veselă şi blândă închipuia şi arăta strălucirea sufletului. Iar ucenicii îndată pe dascălii lor îi lăsau, alergând la învăţătura şi însoţirea lui, supunându-i-se şi dorind să dobândească de la dânsul învăţătura.
Şi precum cu adevărat sfinţitul întru toate şi cinstitul ava Nicolae, nu numai de lume s-a lepădat, ci şi slavele şi cinstirile omeneşti, ca pe nişte sarcini deşarte şi de prisos, le-a scuturat de la sine; aşa şi bătrâneţile şi anii cei mulţi ai vieţii sale le-a defăimat, şi s-a aruncat la picioarele Cuviosului Grigorie, care îi vestea pacea şi cele bune, primind osteneala supunerii ca pe un cîştig şi o mare dobândă.
Deci Nicolae, ca Samuel, afierosindu-se lui Dumnezeu, dându-şi ocârmuirile gândurilor şi ale voilor sale după fluierul cuvintelor lui Grigorie, apoi făcându-se întru toată fapta bună şi în smerenie iscusit, pe toţi cei de acolo i-a întrecut.
Dar şi de acest lucru al fericitului şi prea dumnezeiescului părinte Grigorie, pe care, cu cuvioasă iconomie, îl făcea la cei supuşi, ar putea a se minuna cineva foarte cu cuviinţă. Căci, când voia să mustre pe vreunul din fraţi spre folosul aceluia, dorindu-i îndreptare, îndată îl ocăra, numindu-l netrebnic bătrân, adică îmbătrânit în răutăţi, care nici un lucru bun n-a lucrat şi, de trândăvie fiind plin, se leneveşte de a sa mântuire.
De multe ori părintele poruncea şi unora din monahi cu asprime şi de la masă îi izgonea spre folosul lor, în tot chipul iconomisindu-i, după cum am zis. Acestea auzindu-le Nicolae, care după Dumnezeu se nevoia cu tot chipul smeritei cugetări, căzând la picioarele dascălului său, plângea.
Iar eu, făcând povestirea aceasta, mă sfiesc cu sufletul şi cu totul mă ud de lacrimi şi de mirare mă umplu, ca şi cum pe acesta l-aş vedea întins la picioarele dascălului, după cum am arătat. Deci caută şi tu o, ascultătorule, şi minunează-te de economia pe care o făcea acest părinte dumnezeiesc. Căci în acest chip pe cel ce greşea, mustrându-l pentru folosul lui, după ce îl dojenea, îl ierta, iar mai pe urmă îl elibera. Dar aceasta mi-a venit mie să le povestesc din multele fapte ale acelui bărbat. Căci multă este revărsarea isprăvilor aceluia şi nu va putea cineva a înota în noianul acesta, dacă se va ispiti cu de-amănuntul să pomenească bunătăţile lui.
Însă tu, iubitule cititor, mai vezi şi pe alt ucenic al dumnezeiescului Grigorie, pe Marcu, vrednicul de minune, lucrător al faptei bune prea desăvârşit care era din latura Cladomenitidii. Acesta, mergând la Tesalonic, s-a tuns monah în cinstita mănăstire ce se numea „a lui Chir Isaac”, în hotarele prea vestitei cetăţi a Tesalonicului.
Mai pe urmă, mergând la Sfântul Munte, s-a făcut şi el unul din ceata ucenicilor lui. Şi ca să spun mai pe scurt, atîta priveghere şi sârguinţă la rugăciune a cîştigat şi, după sfinţitele cuvinte, atît de mult a iubit a fi lepădat în casa Domnului şi a se face lăcaş tuturor faptelor bune, şi atît de mult a îmbrăţişat cu tot sufletul
şi cu toată inima fapta bună a smereniei şi a ascultării spre a împlini toate faptele bune, încît nu numai întâistătătorul, ci şi întregii obşti cea întru Hristos slujea la toată trebuinţa cu sârguinţă.
Iar dacă nu ar fi găzduit pe toţi monahii, ce veneau şi năzuiau acolo şi dacă nu i-ar fi odihnit, arătându-li- se lor în chip de rob, cu totul nesuferit ar fi socotit lucrul acesta. Că într-adevăr, fără făţărnicie, porunca lui Hristos o arăta, cel ce voieşte să fie cel dintâi, să fie cel mai de pe urmă decît toţi şi al tuturor slujitor. Căci nu era nimeni din cei ce veneau acolo să nu se minuneze şi să nu laude pe dumnezeiescul Marcu. Şi după ce i-ar fi văzut odată faţa lui, care avea bună mireasmă duhovnicească, nu se putea să nu ia dintr- însa sfinţenie în sufletul său şi să nu fi luat pildă să se facă şi el smerit cugetător ca şi dumnezeiescul Marcu.
Acesta, până când a ajuns întru adânci bătrâneţe aceleaşi lucruri bune cu multă bucurie dorea a le face, încît, nici bătrâneţele, nici slăbiciunea, nici vreo altă pricină nu putea să-l oprească de la aceasta. Încă şi slujba bucătăriei cu sârguinţă îndeplinind-o, niciodată nu s-a arătat lenevos. Pentru aceasta, văzând Cel ce fericeşte pe cei smeriţi cu inima atîta smerită cugetare şi ascultare din partea lui, până în atîta slavă l-a ridicat pe dânsul, încît, strălucindu-se de darul Sfântului Duh s-a făcut organ preavestit, răsunând întru blândeţe.
Căci, ajungând la limanul cel neînvăluit şi liniştit şi unindu-se cu Dumnezeu, numai cu El vorbea şi de negrăită strălucire se veselea, încît pe mulţi în viaţa aceasta i-a împărtăşit de folos sufletesc prin învăţătura şi sfinţenia care erau întru dânsul. Că pe acest om cu chip dumnezeiesc şi asemenea îngerilor multă vreme petrecută cu dânsul, ni l-a făcut cunoscut mai ales nouă, celor de sub ascultarea lui. Căci eu cu dânsul sub un acoperământ am petrecut şi la o masă am stat, cugetând ca şi dânsul, preaiubit fiindu-mi cu duhul întru toate. Căci ce lucru nu ne era nouă de obşte?
Eram uniţi într-un gând şi aveam prietenie din tot sufletul, cinstind cucernicia şi cinstea cea cuviincioasă. Deşi îmi poruncea să nu spun faptele cele bune ale lui şi sporirile pe care i le dăruise Dumnezeu, dar de vreme ce laudele şi isprăvile sfinţilor povestindu-le, ascultarea lor îndeamnă pe ascultători şi să le urmeze. De aceea am judecat că este bine a nu le da cu totul tăcerii.
Acel dumnezeiesc părinte, minunea cea mare şi vestea de obşte cea de pretutindeni a lumii, Grigorie, vrând să se ducă în cinstita lavră, în acest chip ne-a unit pe noi unul cu altul şi împreună ne-a legat cu învăţăturile şi sfaturile sale, încît ni se părea că avem un suflet în două trupuri şi până la sfârşit nedespărţiţi ne-a poruncit să petrecem. Şi ne-a zis mai pe urmă mişcat de duhul care locuia întru dânsul, că dacă aşa ne vom afla uniţi, nu ne vom lipsi de împărăţia şi slava lui Hristos.
Iar noi, după obicei, făcând îndatorita metanie la picioarele lui şi împreună cu rugăciunile învrednicindu- ne de binecuvântare, ne-am unit unul cu altul nedespărţiţi una şi aceeaşi cugetând şi lucrând în toţi cei douăzeci şi opt de ani petrecuţi împreună. Şi dacă chema cineva pe Calist îndată avea şi pe Marcu. Şi dacă iarăşi pomenea cineva de Marcu venea şi Calist, arătându-se în aceeaşi dată. Încît toţi părinţii care locuiau acolo în schit, căutau la noi pentru buna unire la un gând şi pacea pe care o aveam, cu darul lui Hristos ca o pildă lăudată. Şi dacă vreodată prin pizma vrăjmaşului şi vicleanului se întâmpla între unii vreo neînţelegere de multe ori aduceau întru pomenire pilda noastră plăcută lui Dumnezeu.
Dar mai pe urmă, nu ştiu cum s-a întâmplat că Marcu a căzut într-o boală trupească; pentru aceasta ne-am dus la sfânta Lavră pentru tămăduirea bolii. Deci în acest chip urmând lucrul sfinţii bărbaţi cei ce se nevoiau acolo, văzând comoara faptei bune şi a cucerniciei lui nu i-au dat voie în nici un chip să se ducă de acolo, socotind ca o pagubă nesuferită lipsa lui. Iar eu, Dumnezeu mişcându-mă, m-am întors în cinstita mănăstire a Ivirilor.
Deci le-a părut poate unora că ne-am despărţit unul de altul cu trupurile şi cu locul, dar cu sufletul eram împreună prin darul lui Dumnezeu, care împreună leagă şi împreună ţine cele bune. Pentru aceea, orişiunde am fi petrecut, totdeauna uniţi am rămas unul cu altul. Şi fiecare din noi păzea pomenirea
celuilalt curată, cu multă dorire duhovnicească purtând-o în minte totdeauna. Şi precum cele ce cu o firească milostivire sunt legate unele cu altele şi despărţire nu primesc, aşa şi noi eram uniţi unul cu altul.
Dar fericitul Marcu atîta s-a slăvit de la Dumnezeu prin strălucirile şi darurile pe care le lua de la El, totdeauna sporind şi punând suişuri în inimă şi din slavă în slavă trecând, încît nu era cu putinţă a povesti după vrednicie sau a scrie noi cei ce voim a face pomenire despre dânsul, ca să nu părem celor neînvăţaţi că povestim lucru nevrednic de credinţă.
Căci unii cu adevărat orbindu-se la minte şi de urîta boală a dogmelor străine şi neadevărate ale lui Achindin bolind, nu voiau să primească darurile şi arătarea lui Dumnezeu ce se fac prin suflet în sfinţii cei curaţi cu inima. Căci asupra Darului dumnezeiesc nebuneşte hulind şi îndrăznind a-l numi zidire, iar dumnezeieştile Scripturi răsturnându-le, vor ca taina economiei s-o răstoarne; dar fie ca inimile lor să le atingă dreapta Celui Preaînalt, ca să cunoască pe Cel bun şi ca nu până în sfârşit bucurie să se facă ei vicleanului. Iar cuvântul nostru, către cele dinainte să călătorească.
Mai pe urmă, Iacob şi Aaron s-au făcut ucenici marelui bărbat. Iacob a ajuns episcop al sârbilor, iar Aaron, venind după aceea la Sfântul Munte, a fost primit de Cuviosul Grigorie, căruia i s-a făcut milă de dânsul, căci era orb, precum Iisus S-a milostivit de orbul cel din naştere şi l-a miluit. El a învăţat de la dascălul său cel duhovnicesc, cum Dumnezeu, pentru bunătatea cea desăvârşită şi pentru purtarea de grijă către neamul nostru, S-a făcut om, ca să cheme pe strămoşul nostru Adam, care pentru călcarea poruncii vai! a căzut, izbăvindu-l şi slobozindu-l de tirania începătorului răutăţii şi înviindu-l din stricăciunea morţii.
Căci orbirea ochilor trupeşti care se întâmplă din orice fel de pricină, nu numai că nu slăbeşte ochii sufletului, ci şi lumina veşnică dăruieşte celor ce vitejeşte suferă şi nădăjduiesc curat către Dumnezeu. Aşa şi el, întru luminarea inimii, a primit sfătuire şi i s-au deschis ochii sufletului. Şi dacă nu ar înţelege cineva fără de îndoială aceasta, în deşert zice că este întemeiată nădejdea venirii lui Hristos cea mântuitoare şi adevărată, pentru care şi răni, legături, lepădarea mădularelor, închisori şi în cele din urmă moarte suferind şi răbdând bărbăteşte, căutând către veşnicile răsplătiri ce vor să fi; necăjindu-ne, rău pătimind după cum zice marele apostol şi această lumină vremelnică ce mângâie puţin simţirea cu totul lepădând-o, să aflăm lumina cea dintru început, semănată în sufletele noastre, pe care, pentru călcarea de poruncă, a întunecat-o Adam.
Dar când cu ajutorul şi cu darul lui Hristos, prin rugăciune fierbinte şi prin cerere necontenită vom curăţi inimile noastre, atunci ni se luminează mintea şi cugetul, partea cea stăpânitoare şi domnitoare a sufletului, care ca un ochi sunt sufletului, după învăţătura părinţilor. Atunci, după proorocul împărat, putem şi noi cu îndrăzneală să zicem către Dumnezeu: Dimineaţa vei auzi glasul meu, dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea, şi lumină este drepţilor totdeauna.
Astfel, deschizându-se ochii sufleteşti, făcându-se strălucită frumuseţea sufletului, omul care întru duhul sa făcut după Dumnezeu, vede după fire, precum vedea Adam înainte de călcarea poruncii.
Aceste sfaturi, după cum s-a arătat, auzindu-le fratele acela, înţelegându-le şi pe toate în minte purtându-le, ruga pe Dumnezeu întru zdrobirea inimii, zicând astfel: „Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce pe femeia cea gârbovită ai îndreptat-o, care cu cuvântul ai întărit pe slăbănog şi ochii orbului i-ai deschis, priveşte spre mine cu negrăită şi neasemănată milostivirea Ta şi pe ticălosul meu suflet cel gârbovit în tina păcatului, care zace jos, să nu-l treci cu vederea în groapa deznădejdii. Ci ca un îndurat, deschide-mi ochii inimii, ca să se înrădăcineze frica Ta întru dânsa, să priceapă poruncile Tale şi să facă voia Ta”.
Astfel, adeseori din adâncul inimii, strigând către Dumnezeu, precum Moisi văzătorul de Dumnezeu tăcând, înălţa glasuri rugătoare către Dumnezeu, în adâncul cugetului pomenindu-le, după cum zice: Pentru ce strigi către mine? Moisi, tăcând, îl aude pe Dumnezeu. Aşa şi acela a fost auzit de Dumnezeu şi s-a învrednicit de darul ochilor sufleteşti cu adevărat, încît nu numai că nu mai avea trebuinţă de ducători
de mână şi de povăţuitori, ci în chilie şezând, ca şi când vedea mai înainte, zicea: „Ieşiţi spre întâmpinarea monahilor care vin către noi”.
Şi pe cei care veneau îi chema pe nume. Astfel se întâmpla cu preaslăvire şi precum zicea, aşa urma şi lucrul. Iar când se apropia vreo pomenire a vreunuia din sfinţii cei mari, sau a vreunuia din dumnezeieştile şi stăpâneştile praznice, cu multe zile mai înainte, fără de învăţătură, însemna numele sfântului care se prăznuia întru pomenire sau a stăpânescului praznic ce era să fie.
Fiind întrebat cum el, care era neînvăţat, vedea mai înainte acestea, răspundea zicând că o mare strălucire şi slavă se face mai înainte de la Dumnezeu în sufletul lui şi de aici învăţa acestea şi mai înainte spunea numele praznicului. Odată, împreună cu Iacob, cel mai înainte zis, care era ucenic împreună cu Aaron, voiau să meargă la un monah şi când amândoi sosiră aproape de locaşul aceluia, nemaifiind decît una sau două stadii depărtare, prin dumnezeiască insuflare, Aaron a zis lui Iacob:
„Voiesc ca tu să ştii că fratele la care mergem acum, ţinând în mâini sfinţita carte a celor patru Evanghelii, după obicei acest capitol al Evangheliei îl citeşte”; şi i-a adăugat numele. Mergând amândoi pe din dos la chilia monahului, cercetând au aflat că adevărat a fost ce mai înainte a spus Aaron prin cuvinte. Acestea, din povestirile cele multe despre acela, sunt puţine şi mici pe care le-am amintit.
Însă cuvântul are acum să adauge, după datorie, şi despre sfinţita povestire a altor ucenici ai cuviosului, adică a lui Moisi, a lui Loghin, a lui Cornelie, a lui Isaia şi a lui Clement. Aceştia întru început, cu prea multe sudori şi cu osteneală, au alcătuit viaţa cea după Dumnezeu şi prin cugetare şi prin sârguinţa celor mai bune şi mai înalte au cîştigat-o, şi până la sfârşit lucrarea cea gânditoare şi mântuitoare au cugetat-o şi întru dânsa s-au îndeletnicit. Şi pe mulţi ucenici au cîştigat la aceasta şi cu pace viaţa şi-au săvârşit, sufletele lor dându-le lui Dumnezeu, în locul slavei şi în cortul cel minunat s-au sălăşluit.
Dar cum ar fi fost cu dreptate, făcând noi pomenire de minunatul Clement, să nu povestim şi puţine din cele dăruite lui de Dumnezeu? Acesta a odrăslit şi a crescut, bine trăgându-şi neamul dintre oameni cinstiţi. Era păstor de oi, ca unul ce trăia în sărăcie. Odată, la miezul nopţii, priveghind la păzirea turmei sale, a văzut o revărsare de lumină peste turmă, care a strălucit luminos.
Umplându-se de bucurie, căuta întru sine şi, nedumerindu-se, zicea: „Nu cumva eu pe ciomagul acesta ciobănesc dormitând, fără de veste, lumina zilei şi a soarelui a strălucit?” Şi pe când gândea acestea, a văzut lumina aceea încet şi cîte puţin ducându-se la cer şi s-a făcut iarăşi noapte. Atunci de bucurie umplându-se şi turma lăsînd-o, îndată s-a dus la Sfântul Munte.
Mergând în schitul ce se numeşte al lui Morfono şi întâlnindu-se cu un monah simplu dar cucernic şi plin de fapte bune, s-a îmbrăcat în haine monahiceşti, nimic altceva învățând de la monahul acela, fără numai „Doamne miluieşte”. Dar, trecând puţină vreme, iarăşi a început cîte puţin a se arăta lumina aceea care a strălucit peste staulul oilor şi a umplut de dar sufletul lui, căci era bărbat simplu şi neiscoditor cu totul. Deci monahul, nefiind puternic a judeca cele văzute, luîndu-l pe acela cu sine au venit la Sfântul Grigorie şi pe toate le-a descoperit Clement şi la picioarele aceluia căzând, s-a rugat fierbinte ca şi el să fie primit la Sfântul Grigorie, ca, cu adunarea lui cea bună, să se rânduiască şi împreună să se numere.
Bucuros primindu-l dreptul, cu dragoste s-a plecat spre rugăciunea lui. Fiindcă acela era cu adevărat următor lui Hristos, pe toate cu faţă veselă primindu-le şi de mântuirea celor ce aleargă la dânsul însetând. Astfel, luîndu-l şi sfătuindu-l, îl învăţa despre cele ce pricinuiesc mântuirea sufletului, despre răbdarea celor ce vin asupra-i ori în ce chip, despre răbdare şi smerenie şi pentru a-şi pune nădejdea de-a pururea către Dumnezeu, de la care este tot lucrul bun ce se isprăveşte de oameni. Apoi îl învăţa a nu se lenevi de pravila şi canonul său şi totdeauna să aibă cugetare neîntreruptă la moarte.
Primind Clement cu smerită cugetare şi cu dulceaţă folositoarele şi părinteştile învăţături, a făgăduit că fără de pregetare pe toate le va face. Şi precum cremenea, lovindu-se de amnar, îndată îşi scoate focul ce-l are înăuntru ascuns şi poate a se aprinde când se atinge de materia potrivită; sau precum scânteia, în puţine
paie căzând, văpaie se înalţă, în acelaşi chip Clement întru toate era ca un jar de foc sau ca un foc în spini, după cum zice Scriptura, inima lui făcându-se încăpere a învăţăturii.
Mai ales era îndemânatic spre străjuirea şi păzirea inimii. De aceea, în scurtă vreme pe toţi i-a uimit prin întinderea lucrării şi sârguinţei după Dumnezeu. Nu numai întru vederea celor ce sunt a venit şi s-a suit şi la minte s-a luminat cu strălucirea darului, ci şi suişuri, după David, a pus în inima sa şi strălucit a primit- o prin lucrarea Domnului. Că sufletul cel nevinovat, apropiindu-se de Dumnezeu şi Tatăl şi cu totul întru Dânsul întinzându-se, se face cu chip dumnezeiesc. Şi pentru aceasta petrece întru cele mai presus de fire. Că Dumnezeu, fiind privitor asupra inimilor, pe inima cea zdrobită şi smerită nu o urgiseşte, după dumnezeiescul David.
A adăugat încă şi aceasta Clement, zicând că, de cîte ori era trimis de dumnezeiescul şi de-a pururea pomenitul părinte Grigorie pentru vreo slujbă, să meargă în cinstita şi sfinţita Lavră la monahii ce pustnicesc acolo, şi îi auzea pe dânşii cu evlavie şi cu multă cinste şi frică lăudând şi cântând: „Ceea ce eşti mai cinstită decît heruvimii…”, atunci vedea ca un nor luminos din cer zburând deasupra Lavrei. Şi aceasta minunat o urmărea, până se sfârşea cântarea „Cuvine-se cu adevărat”. Apoi iarăşi cîte puţin vedea acest nor cu chip de lumină suindu-se la cer.
Încă şi Iacob cel fără de vicleşug, întrebat fiind de un scolastic dacă darul Duhului, care de sus se pogoară către noi, se dă în chip firesc sau nu, el a răspuns aşa: „Niciodată să nu înţelegi aşa, iubite, cum că este cu putinţă ca firea omului să primească în chip firesc darul Duhului. Ci numai cu întemeiere înţelege şi crede arătat, privind adevărul, că numai Preacurata şi Preasfânta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoarea, precum bine a voit Unul din Preasfânta Treime, a luat firea frământăturii noastre, pentru mântuirea cea de obşte a neamului omenesc ca pentru a doua oară să aducă zidirea la frumuseţea cea dintâi”.
Ca pe un dumnezeiesc glas, toţi auzind învăţătura dumnezeiescului Grigorie, toată mulţimea şi toată adunarea din sfinţitul locaş al Sfântului Munte, alerga către el, nicidecum suferind să se lipsească de a nu se împărtăşi cu toată inima şi cu tot sufletul a se îndulci de această învăţătură, plăcută lui Dumnezeu şi de folos obştei. Căci de atîta duhovnicească înţelepciune şi dar s-a învrednicit de la Dumnezeu întru toate cinstitul acela, încît pe toţi cei ce veneau la dânsul îi împărtăşea de mult folos sufletesc.
Când ne vorbea despre curăţenia sufletului şi în ce chip omul se îmbracă cu darul dumnezeiesc care covârşeşte hotarul cel omenesc, se aşeza acest dar în sufletul nostru ca şi în Cornelie, când marele Petru îl învăţa şi Duhul cel Sfânt a căzut peste dânsul. Aşa s-a făcut cu adevărat şi la aceia pe care îi învăţa dumnezeiescul Grigorie, după cum mai pe urmă ne-au povestit cei ce au primit acest lucru cu plăcere şi cu multă dragoste duhovnicească, încît se par nevrednice de crezut celor ce nu ştiu isprăvile cele multe întru fapta bună ale aceluia, care erau mai presus de număr cu înălţimea dragostei şi a unirii celei cu Dumnezeu.
Însă să cadă pizma, să se izgonească zavistia. Căci cel ce a zis: Cine crede în Mine râuri de apă vie vor curge din pântecele lui – adică cuvinte ale vieţii veşnice -, şi muntelui îi va zice: Mută-te de aici acolo, şi se va muta. Aceia vor face mai mari decît ceea ce fac eu. Însuşi Stăpânul tuturor şi Domnul, Care luminează pe tot omul ce vine pe lume, a luminat şi pe Cuviosul Grigorie, şi prin doisprezece ucenici pe care îi avea, nu numai până la şaptezeci au sporit, ci mai pe toată mulţimea monahilor atoniţi în fiecare zi îi învăţa, luminându-i; şi prin curata linişte şi rugăciune pe toţi care veneau la dânsul cu sârguinţă, îi împrietenea cu Dumnezeu.
Căci pe cît îi era cu putinţă voia şi dorea, cu iubire de Dumnezeu, să-i aducă pe toţi înăuntrul razei şi a strălucirii Bunului şi Preasfântului Duh. Nici un loc din cele de aici n-a lăsat, cu ajutorul lui Dumnezeu întărindu-se şi împuternicindu-se, nu numai poporul grecesc şi bulgăresc, ci şi la sârbi se sârguia să semene sămânţa cea bună a liniştei cu lumină.
Acestea cu plăcere de Dumnezeu făcându-se, n-a fost cu putinţă a se odihni vicleanul, ci din zavistie şi din răutatea prin care el a căzut, a îndemnat şi a ridicat asupra cuviosului pe cei mai iscusiţi în deşarta înţelepciune cea din afară, zicând despre Grigorie: „Iată a venit învăţător nou”. Zavistia fiind naşterea vicleanului duh, mamă a clevetirii pentru isprăvi străine, după înţeleptul ce zice: Nicidecum nu ştie să citească lucrul cel de folos.
Deci de ce să zăbovim aici mai mult? Căci văzătorul acesta de Dumnezeu şi de-a pururea pomenitul Grigorie, având duhul drept şi fiind preacurat cu inima, şi într-adevăr fericit, după cum zice: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu, după ce a luat asupra-şi crucea lui Hristos, şi omul cel dinăuntru, adică în inimă, îl avea pe El vieţuind, trăia mai presus de toate acestea, după cele zise: Dacă Dumnezeu este cu noi – sau mai bine să zic întru noi -, cine va fi împotriva noastră?
Multă zăbavă ar fi fost în vremea de acum, a număra toate faptele lui bune; căci cine va putea să numere sau să socotească nisipul mării sau picăturile ploii, sau lungimea adâncului? După ce a mers la Muntele Atonului, a cercetat pe toţi părinţii de acolo şi i-a ispitit şi a aflat la dânşii multe fapte bune; iar liniştea sau paza minţii nicidecum, după cum mai sus am arătat. Dar omul acesta al lui Dumnezeu, pe toţi cu sfaturi şi cu învăţături bune către sârguinţa cea preaiubitoare de Dumnezeu i-a ridicat şi i-a deşteptat. Căci nu numai pe cei ce şedeau în singurătate, adică pe sihaştri, ci şi pe cei cu viaţă de obşte îi îndemna să ia aminte şi să se îngrijească pentru trezvie şi pentru linişte, după dumnezeiasca învăţătură a aceluia.
Semănătorul de neghine, diavolul, meşteşugind împotrivă şi în toate chipurile uneltind asupra faptei bune, nici aici nu a suferit, ci cu măiestrie a făcut să pătimească precum nu se cădea, în răutatea celor mai isteţi în taină vârându-se, a uneltit ca, Cuviosul Grigorie să cadă în veninul zavistiei. Pentru aceasta şi ceilalţi de o socoteală cu dânsul, adică asemenea cu semănătorul neghinelor făcându-se, de multe ori au vrut să-l izgonească pe dânsul din Muntele Atonului cu prigonirea şi cu mândria. Deci cu pizmă ziceau către dânsul: „Nu ne vei învăţa pe noi calea pe care nicidecum nu o ştim”.
În acest chip zavistia aprinzându-se, iar răutatea prea mult sporind, Cuviosul Grigorie, simţind şi de-a pururea judecând cuvintele acestea, socotind să dea loc răutăţii, a luat pe unul din ucenicii săi, pe un oarecare Isaia, care era din acelaşi schit şi care cel dintâi a zidit acolo chilie.
Şi fericitul acesta multe şi cumplite nevoi a pătimit, nevoindu-se pentru buna credinţă, prigonit fiind de împăratul Mihail Paleologul cel de un cuget cu latinii, care ocârmuia atunci împărăţia grecilor, pentru schimbarea şi strămutarea, vai mie, a dogmei celei drepte şi pentru tulburarea şi furtuna ce s-a întâmplat Bisericii lui Dumnezeu. Pentru că nu voia să se împărtăşească cu Ioan vechiul patriarh de atunci, acel suflet care de râvna lui Dumnezeu se rodea şi se topea. O! dragoste dumnezeiască care atîta pornea pentru cei ce foarte râvneau pentru Dânsul, şi totdeauna zicea ca Ilie: Dorind, am râvnit după Domnul Dumnezeu.
Deci de se cuvine mai adevărat a zice prin neobosita învăţătură cea întru Hristos şi care întocmai ca şi cu aripi degrabă, pretutindeni se trimite, pe toţi cu Biserica lui Dumnezeu cea ortodoxă i-a unit. Pe acest Isaia avându-l cu sine, care i se făcuse ucenic, s-a dus şi a intrat în Protaton.
Dar egumenul Protatului care era atunci văzându-i, cu dragoste şi cu bucurie i-a primit şi a început cu iubire şi pe ocolite a atinge pe dumnezeiescul Grigorie că nu făcea învăţătură pentru trezire şi pentru rugăciune, ca şi cum ar fi putut către acela a se apropia şi împotriva adevărului a veni, care era purtător de Duh şi pe cele adevărate luminat le vestea spre folosul cel de obşte. Ci acesta era acoperământ sau o perdea, precum ni se părea, a iubirii de sine, căci afară de voia şi socoteala acestuia învăţa cuviosul.
Deci egumenul Protatului cu de-amănuntul aflând fapta cea bună, cea covârşitoare a bărbatului aceluia şi înălţimea învăţăturii lui celei dumnezeieşti, pe toate lăsîndu-le, îndată spre învăţare venind, mare dobândă socotea a odihni pe cuviosul. Şi nu poate cuvântul cu lesnire a povesti cum cu tot felul de îngrijiri şi sârguinţe i-a ospătat şi i-a primit. Că zicea: „Adevărul îmbrăţişîndu-l astăzi cu Petru şi cu Pavel, marii apostoli, vorbeşte”. Deci, adevărul prealuminat strălucind de atunci, aveau ca dascăl de obşte pe dumnezeiescul Grigorie, cu veselie duhovnicească toţi sihaştrii şi vieţuitorii.
Dar din pricina mulţimii celor ce veneau la dânsul atunci pentru folos, nu avea înlesnire să se liniştească. De aceea de multe ori se muta, iubind liniştea; uneori lângă cinstita mănăstire, a Sfântului Simon, care se zice Simon Petru, pentru că era aspră şi rîpoasă şi cu anevoie de umblat calea ce ducea acolo; iar alte ori la locul care se numeşte al lui Hrenteli sau însuşi pârâul acela prea adânc, care se numeşte al lui Ţegreia. Cu toate acestea, şi în aceste locuri pustii în care se muta, zidea chilii pentru cei ce veneau la dânsul, pentru că mult socotind depărtarea şi foarte mult dorind linişte nu voia a se depărta de vedere şi privire nici un ceas.
Dar ce s-a întâmplat după aceasta? Fără de veste neamul cel fără de Dumnezeu şi barbar al agarenilor (turcilor), ridicându-se au năvălit şi au prădat părţile dimprejurul muntelui, ca un lanţ, cu negrăite judecăţi; şi pe monahii ce se nevoiau acolo i-au cuprins şi i-au legat şi i-au robit. Deci acestea auzindu-le omul lui Dumnezeu şi ştiind că prea multe a pătimit de la aceşti barbari şi că neîndeletnicirea şi grija risipesc mintea şi îi tulbură liniştea; şi din lucrarea şi deprinderea cea după fire o scoate – îşi pune în gând a se duce pe cinstitul vârf al muntelui Sinai.
Deci s-a dus la Tesalonic, având cu sine ucenicii pomeniţi înainte, încă şi pe mine cu dânsul. Şi trecând două luni, fiindcă nu avea sălăşluire cuviincioasă liniştii, de toţi tăinuindu-se m-a luat pe mine împreună cu un alt monah şi, intrând într-o corabie şi vânt bun suflând, am ajuns la ostrovul Hiului.
Acolo, după ce am întâmpinat pe un monah care se întorcea de la Ierusalim, acesta nu ştiu cum ne-a împiedicat pe noi din calea care ne ducea la Ierusalim. Deci de la Hiu ridicându-ne, ne-am pogorît în Mitilin, şi în muntele Livanului petrecând puţină vreme şi nici acolo neputând afla sălăşluire liniştită, am venit în fericita cetate a Constantinopolului, neputând de aici a ne ridica din pricina iuţimii iernii ce venise asupră-ne, fiindcă şi curgerile nurilor veneau cu gheaţă. Atunci, nevoia silindu-ne, am îngăduit şase luni, aflându-ne într-un colţ al cetăţii care se numeşte Letos.
Eram ascunşi ca nişte străini, rău pătimind. Dar marele purtător de grijă şi economul vieţii tuturor ne hrănea pe noi cu preaslăvire, precum şi pe Ilie, cu pâine prin corbi şi ca pe Daniil proorocul, care şedea în groapa leilor şi dinţii acestora ce scrîşneau îi încuia îngerul şi astfel din îndepărtată călătorie venea la dânsul cu hrană. Şi pe alţii alteori i-a hrănit, după neurmata voire cea mare a lui Dumnezeu. Iar hrana ni se dădea prin rugăciunea marelui şi minunatului bărbat, în numele acestuia. Dar nici el, nici altcineva din noii ucenici nu se îngrijeau, nici cunoşteau cumva aceasta.
Însă s-a vestit despre noi împăratului Andronic Paleologul, marele şi de-a pururea pomenitul râvnitor şi apărătorul dreptei credinţe, prin nepotul său, preacinstitul între monahi chir Atanasie Paleologul. Iar împăratul de multe ori îl chema pe marele Grigorie cu multă milostivire şi toate chipurile uneltindu-le dorea prea mult să-l vadă, cuprins fiind de strălucita veste despre dânsul. Căci se obişnuieşte aceasta pentru fapta bună, a se unelti preagrabnic aripă, şi a străbate până la marginea pământului. Şi nu numai aceasta ci mai mari daruri făgăduia împăratul să-i dea lui.
Dar el şi pe acestea, deşi atît de mari erau, întru nimic socotindu-le, nicidecum nu a voit să se plece, fugind de slava oamenilor şi dorind a plăcea lui Dumnezeu, după făgăduinţă. Iar de la Constantinopol ieşind pe mare, am ajuns la Sozopoli şi acolo puţin liniştindu-ne de cumplitul vifor al mării ce venise asupră-ne, ne-am izbăvit de tulburare, şi puţin am îngăduit.
Apoi s-a vestit despre noi printr-un monah cu numele Amiralis care cu adevărat îşi avea locuinţa în adânca pustie a Paroriilor din care pricină se numea Mesomilion, unde văzând dumnezeiescul Grigorie locul liniştit şi alinat, şi cunoscându-l că ajută la scopul lui cel după Dumnezeu – pentru că vedea că era neumblată pustia aceea -, acolo a socotit că este bine a-şi face locuinţă. Pentru aceasta, cu sârguinţă ostenindu-se şi el şi ucenicii lui, au zidit acolo nişte chilii mici spre locuirea lui deosebit şi a ucenicilor lui.
Amiralis şedea ca de o stadie departe de a lui chilie, adică de Mesomilion, având între ucenicii lui pe un monah cu numele Luca, care a fost ucenicul dumnezeiescului Grigorie dintru început, încă pe când era în Sfântul Munte; şi care de cumplita patimă a zavistiei stăpânindu-se şi de dracul gonindu-se, n-a putut nici într-un chip să se stăpânească fiindcă avea ascunsă răutatea. De aceea, fără de ruşine şi cu obrăznicie pornindu-se asupra dascălului său, cu sabie năpădind asupră-i cu îndrăcire, ridicându-se tâlhăreşte cu ocări şi cu defăimări – O! legi şi judecăţi ale lui Dumnezeu! -, pe acela preafericitul şi înainte stătătorul lui Dumnezeu îl iertă.
Şi de nu ar fi alergat îndată ucenicii lui Amiralis ca să-l oprească de la fapta cea dobitocească, ocărîtorul şi pierzătorul acela care se pornise asupra dascălului său ar fi căzut ticălosul şi întru căderea uciderii. Sau, de se cuvine mai adevărat să zic: „Prea mare pagubă ar fi adus la multă lume, vrând a ucide pe luminătorul şi pe propovăduitorul cel cu preadulce grai şi dascălul care ca dintr-un loc înalt propovăduia dreptul cuvânt”.
Iar neasemănatul acesta în fapta bună şi cu adevărat ucenicul lui Hristos celui blând şi paşnic chip şi pildă făcându-se tuturor celor ce îmbrăţişează firea binelui cu covârşire era iubit şi cu evlavie primit – nu numai că nu avea nici o urîciune asupra celui ce s-a sculat asupra lui, dar nici nu s-a tulburat la început şi nici nu s-a gândit să răsplătească rău pentru rău. Ci până în atît a avut dragoste către dânsul, încît şi har i-a mărturisit după cum dumnezeiescul şi sfinţitul cuvânt porunceşte. Dovadă acestui lucru luminat este că şi pentru folosul aceluia a scris cu iubire de osteneli cele 150 de capitole trezvitoare pline de râvnă duhovnicească.
Văzând Luca atîta nepomenire de rău a sfântului stareţ, iarăşi s-a întors, din toată inima şi pocăindu-se şi căzând la picioarele dumnezeiescului Grigorie, i-a cerut iertare pentru greşeala pe care o făcuse. Apoi iarăşi s-a făcut ucenic al lui de-a pururea şi cu darul lui Hristos s-a făcut monah iscusit.
După acestea, trecând puţină vreme de la zidirea chiliilor şi după aceea puţină liniştire, Amiralis, fiind îndemnat de vrăjmaşul, începătorul răutăţii, având tulburată mintea şi fiind uşor la minte, şi-a ieşit din minţi de pizmă. Şi ca o mulţime de fum ce se porneşte s-a aprins cumplit asupra acestui dumnezeiesc bărbat lipsitul acela de minte. Fără de rânduială strigând, a făcut atîta gîlceavă, încît dacă nu ieşea degrabă cuviosul de acolo împreună cu noi toţi, ne-ar fi pierdut. Nişte răsplătiri ca acestea cel ce se părea că era monah a răsplătit marelui părinte. Dar s-a văzut că în zadar s-a ostenit cel fără de minte, după paremia ce zice: Lup ce cască în deşert; fiindcă Dumnezeu, pentru rugăciunile Cuviosului Grigorie, şi pe dânsul şi pe noi toţi ne-a păzit şi ne-a ferit nevătămaţi.
De aceea acest dumnezeiesc bărbat, înţelegând vrăjmăşia cea atît de mare şi vicleşugul cel aprins, adunând pe toţi monahii care printr-însul se strânseseră, deodată a ieşit împreună cu dânşii şi au mers la muntele care se numeşte de localnici Catachecrioment. Însă puţine zile trecând, cu adevărat uşorul la minte şi pizmuitorul bătrân gândind noaptea, precum se pare, fără de lege în aşternutul său, cum bine l-a mustrat pe dânsul dumnezeiescul David, mai înainte de noi, nişte tâlhari au fost trimişi fără de veste de dânsul.
Ca nişte lei alergând asupră-ne, pe toţi ne-au prins, cum şi pe marele Grigorie, prinzându-l cu o basma, vai! cu ocară şi cu obrăznicie l-au legat ca pe unul din făcătorii de rele, netemându-se de fulgerele şi trăsnetele cele de sus. Încă şi aur şi argint cu cruzime şi fără de omenie cereau de la acela, care din copilărie s-a lepădat de averea unora ca aceştia şi totdeauna a adunat bogăţie nejefuită şi neprădată.
Dar de vreme ce zavistia a stăpânit în acest chip sufletul lui Amiralis, şi până în sfârşit l-a aprins, căci patima aceasta cu greu şi cu anevoie se şterge, şi pizmăreţul drac către nebunia aceasta mai vârtos îl împingea. Pentru aceasta, ieşind din acea pustie la Sozopoli, iarăşi ducându-ne şi la Constantinopol întorcându-ne, aproape de îngrădirea bisericii celei mari, numită a Înţelepciunii lui Dumnezeu Cuvântul, ne-am făcut sălăşluirea în dumnezeiasca biserică a celor trei mari luminători şi ierarhi, unită cu această cinstită mănăstire a Preacuratei Fecioare.
Deci, Cuviosul Grigorie, pe mine şi pe bunul Marcu chemându-ne, după ce ne-a vorbit mult despre cele duhovniceşti şi după ce ne-a sfătuit din dumnezeiasca sa comoară, pentru unirea la un gând şi pentru lăudata dragoste – fiindcă Dumnezeu dragoste se numeşte -, ne-a trimis la Sfântul Munte mai înainte, fiindcă peste puţină vreme avea să vie şi el acolo. Apoi în corabie suindu-ne cu bucurie am ajuns în Sfântul Munte. Iar eu, puţin îngăduind, şi lipsa dascălului neputând a o suferi – că toate se păreau nimic pe lângă aceasta -, eu cu sârguinţă iarăşi am mers la Constantinopol.
Iarna fiind atunci prea tare şi geroasă, căci sosise decembrie, şi fiindcă nu era cu putinţă să ieşim din cetate, am petrecut răbdând de nevoie, până ce vremea primăverii ne zîmbi. Insă eu, deşi cu primejdii, cu toate acestea am putut a mă duce iarăşi la Sfântul Munte, fiindcă întru prea mare şi cumplit vifor m-am dus cu întreitele valuri ale mării şi cu prea grea furtună m-am luptat; încît toţi cei care pluteam, văzând mai întâi împrejurul corabiei vântul, şi viforul ridicându-se m-am deznădăjduit de mântuirea noastră.
Mai pe urmă a venit şi dumnezeiescul părinte cu noi, pe care cu braţele deschise şi cu dragoste l-au primit monahii, socotind cu adevărat praznic de sărbătoare părintească venirea lui. Apoi aproape de cinstita şi sfinţita biserică a ridicat nişte chilii în diferite locuri, precum a judecat şi a primit. Şi nu numai aceasta, ci şi din alte zidiri care erau lângă dânsa, din cele de aproape şi din cele de departe, le-a ţinut pentru sine cîte erau potrivite pentru linişte. Apoi liniştindu-se acolo, vorbea cu Dumnezeu.
Dar de vreme ce, prin voia lui Dumnezeu, neamul cel barbar, numit mai sus, a năpădit asupra Sfântului Munte şi neputând dumnezeiescul părinte să se liniştească afară, a intrat înăuntru în sfânta Lavră. Dar fiindcă vorbirea monahilor îi curma liniştea, pentru aceasta se supăra foarte – ca o privighetoare, care de vânător se prinde şi în cuşcă se închide, orice spre hrană i se pune ei înainte, întru nimic pe toate acelea le socoteşte, ci iubita şedere cea din munţi şi din copacii cei bine înfrunziţi o doreşte, şi petrecerea şi vieţuirea cea obişnuită ei pe lângă izvoarele cu apă dulce şi limpede o caută. Apoi, zburând împrejur, îşi caută lui soţie asemenea ca viersuirea aceea cu glăsuire lesne întoarsă şi întocmită împreună cu dânsa, cu rânduială să o cânte şi să o ciripească cu obişnuita veselie.
Aşa şi Cuviosul Grigorie, care cu îngerii deopotrivă se întrecea, poftind alinarea cea din linişte şi singurătatea şi suirea cea preadorită şi preastrălucită, nu putea nicidecum să se liniştească. Deci, cu dinadinsul căutând împrejur şi luînd aminte, şi de toţi ceilalţi ucenici tăinuindu-se, afară numai de unul, pe care a judecat să-l ia cu sine, intrând într-o corabie s-au dus cu sârguinţă iarăşi la Paroria.
Acolo, după ce au mers, adunând nu puţini monahi, în muntele ce se numeşte Catachecriomeni, cu sârguinţă s-au sălăşluit. Insă, precum este cu putinţă a vedea oarecare mălură, sau omizi sau lăcuste, sau viermi când ar cădea în grâu, ori în ramuri de pomi şi în scurt pe orice copac şi de tot le mănâncă, aşa şi acolo spre vătămare şi pagubă petreceau nişte hoţi şi tâlhari, înnebuniţi de beţia tâlhăriei şi a furtişagului, care, din obiceiul lor cel îndelungat, au venit întru fireasca deprindere.
Acest lucru poate să-l judece fiecare din cei înţelepţi că era lucrul vicleanului şi a celui întâi aflător al răutăţii, care zavistuia împreună şi se temea ca nu cumva pustia aceea nelocuită, cuviosul să o facă locuită prin sârguinţele şi îngrijirile sale, ca un sat domesticit, oraş sfinţit şi locuinţă de monahi spre dreapta credinţă şi necontenita laudă a lui Dumnezeu, după cum cu darul lui Hristos vedem şi în ziua de astăzi că s-a făcut.
Că nu numai el a alcătuit lavra cea mare de acolo, ci şi pe mulţi monahi, care iubeau liniştea, i-a făcut să locuiască în pustia aceea, după obiceiul şi predania părinţilor, ca marele Moisi şi ca Ilie Tesviteanul. Şi nu numai aceasta, ci şi alte trei lavre a zidit cu bunăvoirea lui Dumnezeu, care preamăreau pe dumnezeiescul bărbat, la peştera ce se numea Mosomilion şi la locul ce se chema Pazuva pentru mulţumirea monahilor ce se adunau acolo. Insă, omul lui Dumnezeu prin dumnezeiasca lumină umplându-se de dragoste şi de nădejdea cea către El, nu s-a sfiit, nici s-a temut, nici s-a biruit de atîta supărare şi năpădire a tâlharilor. Ci, cu darul Duhului Sfânt care locuia întru dânsul, a priceput pizma şi înşelăciunea vicleanului.
Dar învățând de la Dumnezeu cele ce aveau să fie, că printr-însul pustia aceea se va face cetate preastrălucită de monahi, nu s-a împuţinat cu sufletul, nici nu a fugit de acolo. Şi ce a socotit dumnezeiescul şi cu totul cinstitul Grigorie? Sfat bun şi priceput a făcut pentru acesta.
Deci, auzind de minunatul şi preaslăvitul nume şi întru toată bărbăţia şi ostăşia, cu mare minte şi bunătate, a preaînaltului şi minunatului împărat Alexandru, cum că este milostiv şi temător de Dumnezeu; că prin facerea de bine, dă ajutor celor ce au trebuinţă şi că acelea care le împărtăşeşte cu îndestulare, însuşi lui Dumnezeu le dă, cu adevărat veşnica Împărăţie şi de-a pururea viitoare fericire a sufletului său logodindu- şi, şi cum că el singur prin înţelepciunea şi vitejia cea dăruită lui de la Dumnezeu, poate opri degrabă şi linişti pornirea tâlharilor, a vestit acestea preaînaltului şi minunatului împărat, prin monahii care erau ucenicii lui.
Încă i-a mai vestit că au venit de la Sfântul Munte pentru năvălirea cea grea a neamului barbar al agarenilor şi că răbdau bântuirea tâlharilor care îi silesc şi îi jefuiesc. De aceea cere ca, cu mână şi putere împărătească, să oprească socoteala cea fără de omenie a acelora şi năvălirea lor. Iar minunatul şi preaînaltul împărat al româno-bulgarilor, cinstind cu covârşire fapta bună şi pe sfinţii bărbaţi ce o uneltesc, a primit cu dragoste iubitoare de Dumnezeu cuvintele lui.
Şi a trimis bani destui cu milostivire şi tot felul de bucate spre hrana monahilor de acolo, pentru răsplătirile cele mari de la Dumnezeu şi pentru rugăciunile ce se trimit de la aceştia totdeauna către Dumnezeu pentru sufletul lui. Pentru aceasta a zidit un turn din temelie tare şi puternic la înălţime ridicat. Asemenea şi jertfelnice a înfipt, a ridicat după cuviinţă chilii şi toate cele de trebuinţă împărăteşte şi cu îndestulare a economisit. Apoi sălăşluire şi odihnă a făcut unora ca acestora, precum se vede până acum de toţi, pentru folosul sufletesc şi pentru închinarea celor ce merg acolo.
Dar cum am putea trece cu vederea cealaltă mărime a sufletului, sârguinţa şi dărnicia cea cu milostivire a preaînaltului împărat şi să nu povestim în ce chip a dăruit sate şi târguri, moşii şi încă un iezer mare, care avea măiestrie spre vânarea a tot felul de peşte, oi, boi fără număr şi bivoli mulţi spre slujirea monahilor. Încît foarte potrivită şi după cuviinţă este asemănarea preaînaltului împărat cu isteţimea cea mare, fapta bună şi osârdia pomenitului şi sfântului împărat Ioan Vataze, cel care a ridicat cinstita mănăstire a Sosandrelor din temelie pentru multa şi înfocata dragoste a lui către Dumnezeu, şi pentru cucernicia şi cinstirea către monahi.
De unde mi se pare mie şi cu adevărat este că, pentru îndrăzneala către Dumnezeu a sfântului părinte şi împrietenire cu preaînaltul împărat, după cuviinţă pe acela odihnindu-l şi cinstindu-l pentru dânsul, a aflat pe Dumnezeu blând şi milostiv spre a sa întărire.
Acestea sunt facerile de bine către Cuviosul Grigorie ale preaînaltului împărat al româno-bulgarilor, cele preamari şi împărăteşti, care şi puterea cuvântului o covârşesc, şi arată luminat judecata şi voia cea bună şi iubitoare de Dumnezeu, cum şi nădejdea cea întemeiată pe care o avea către Dumnezeu şi prin care s-a arătat mai înalt decît vrăjmaşii.
Acel dumnezeiesc părinte avea de-a pururea lucru preaiubit ca apostoleşte să alerge prin toată lumea, dorind să-i atragă pe toţi către dumnezeiasca suire cu învăţătura sa, încît prin fapta bună cea lucrătoare asemenea ca pe sine să-i înalţe prin necurmata rugăciune, după cum cu adevărat s-a împlinit prin darul lui Dumnezeu. De aceea foarte se potriveşte să zic şi despre dânsul cuvântul psalmistului: În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii puterea graiurilor lor.
Însă cuvântul nostru vine să-l alăture pe dumnezeiescul Grigorie cu însuşi marele Antonie, povăţuitorul şi legiuitorul a toată petrecerea monahicească, ca cel ce a urmat toată fapta cea bună, ca nici unul din cei ce au strălucit întru faptele bune ale monahilor şi părinte duhovnicesc s-a trimis şi dascăl prealuminat s-a arătat tuturor celor ce întru linişte nădăjduiesc spre Dumnezeu. Căci precum marele Antonie, aşa şi acesta a locuit în pustie şi din tot sufletul său viaţa cea pustnicească a îmbrăţişat-o, evanghelia a primit-o, dumnezeiasca lege preabine până la sfârşit a păzit-o, propovăduitor şi dascăl făcându-se, ucenici fără de număr a adus lui Dumnezeu.
Şi lui Ilie Tesviteanul cu dinadinsul l-a râvnit, căci slujea Domnului, stând cu vitejie împotriva celor ce erau împotriva adevărului. De aceea se potriveşte şi pentru el să se zică astfel: Râvna casei Tale m-a mâncat. Şi nu numai aceasta, ci şi pe Moisi celui văzător de Dumnezeu, după cît i-a fost cu putinţă l-a urmat, căci şi acesta, ca şi acela, în muntele Sinaiului a locuit. Şi precum acela a părăsit tulburările egipteneşti şi se bucura de mântuirea lui Israel, aşa şi el a fugit de tulburarea lumească şi nu puţin a scăpat de la păcat şi s-a făcut legiuitor al vieţii monahiceşti.
Către marele Antonie mulţime de draci au năvălit meşteşugindu-se să-i dezlipească mintea de la pomenirea lui Dumnezeu, dar şi acesta se supăra de cetele drăceşti, care se ispiteau în tot chipul să-i tulbure cugetul lui, până când, după cuvântul lui, semn spre bine i-a dat Dumnezeu.
Acela, şezând în munte, întru vedenii îşi îndeletnicea mintea şi pe toţi cei ce veneau acolo îi povăţuia sufleteşte şi îi mângâia. Şi fiecare primea de la dânsul cu îndestulare şi cu puterea Crucii tămăduirea durerilor şi a rănilor sufleteşti. Dar nici Cuviosul Grigorie nu înceta făcând acelaşi lucru şi pe cît era cu putinţă îi învăţa, povăţuindu-i cu ştiinţă. Acela a domesticit pământul cel pustiu şi nelocuit şi l-a făcut cetate de preasfinţiţi monahi. Şi acesta, cetăţean al pustiului s-a făcut, şi nu numai pe cei ce în muntele Atonului pustniceau, prin cuvânt i-a domesticit ci şi chivernisirea gândurilor atît de strălucită le-a dăruit. Oriunde ar fi fost trebuinţă, fiind de faţă, precum mai înainte am zis, la multe feluri de locuri alergând a învăţat fapta cea bună.
Apoi a judecat că nu se cade a înceta. Ci după ce a mers la Paroria cea îndepărtată, după cum s-a zis, adânca şi nelocuita pustietate casă duhovnicească a făcut-o, ca şi cum a doua oară i-ar fi născut pe cei ce veneau la dânsul. Pe cei răi şi în chipul fiarelor, care petreceau între tâlhari şi ucigaşi de oameni, cu singura privire şi sfătuirea sa i-a prefăcut într-o aşezare mai blândă şi i-a schimbat în păstori de oi.
Cei mai înainte aspri şi care de sînge se bucurau pentru socoteala lor cea trufaşă, pe care tâlharii sufletelor noastre şi vrăjmaşul în tot chipul i-a amăgit, aceştia cu totul întru mai buna aşezare prefăcându-se, prin isteţimea lui cea duhovnicească şi prin rugăciuni, au căzut la picioarele lui şi se umileau pe urmele lui, întru fierbinte pocăinţă. Ce nu ziceau? Ce nu făceau pentru arătarea, zidirea şi mustrarea vieţii lor celei de suflet vătămătoare şi pierzătoare din care s-au arătat mai ales îndepărtarea şi întoarcerea cea sufletească a unora ca acestora.
Pentru aceasta, totdeauna veneau la dânsul, cerând rugăciuni şi binecuvântare, pe care cu îndestulare le luau; iar cei mai mulţi dintre dânşii, lepădându-se de deprinderea cea rea şi ucigaşă, s-au schimbat cu prefacere lăudată şi minunată. Cei ce mai înainte erau lupi, cu moravurile plecaţi spre rău şi nedomesticiţi, prin învăţăturile de-a pururea pomenitului părinte strălucindu-se şi luminându-se la minte, au slujit lui Dumnezeu curat şi folos sufletesc au dobândit; precum şi astăzi cu întemeiere se păzeşte, ajutându-le Dumnezeu, după dumnezeieştile porunci şi sfătuiri ale aceluia, care-i învăţa cu milostivire şi le arăta cu faptele că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.
Deci acel fericit bărbat şi adevărat iubitor al liniştii celei desăvârşite, pentru dorirea de a petrece în pustietăţi, socotea ca totdeauna să vie în mănăstire şi cu mulţimea monahilor să se amestece, pentru că îi era împiedicare pentru iubita lui linişte şi pentru suirea către Dumnezeu. Deci şi-a făcut chilie pustnicească îndemânatică spre linişte, nu departe de cinstita lui mănăstire a Paroriei. Pentru aceea, când voia, ieşea din mănăstire şi, acolo ducându-se, se liniştea şi se unea cu Dumnezeu. Şi de vreme ce era plin de dumnezeiescul dar, s-a învrednicit de darul mai înainte vederii şi şi-a cunoscut cinstita moarte cu multe zile mai înainte.
Pentru aceea, în vremea când era să treacă dintru acestea de aici şi către Dumnezeu să se ducă, luînd pe unul din ucenicii lui, s-a dus la sihăstreasca chilie mai înainte zisă. Apoi s-a închis acolo şi din cele de aici ridicându-şi mintea către cele de sus şi înspăimântat fiind în tot ceasul, îşi pomenea ieşirea sufletului, apoi vorbea cu Dumnezeu şi întru învăţătura dumnezeieştilor cuvinte se îndeletnicea cu mintea. Iar cîtă vreme se afla Cuviosul întru acestea şi pe acestea bine le învăţa, nesuferite se păreau vrăjmaşilor noştri şi zavistnicilor draci, care de-a pururea obişnuiesc a zavistui mântuirea omului. Şi mi se pare că şi duhurile cele viclene au cunoscut sfârşitul Cuviosului Grigorie şi slava lui o zavistuiau. Ce au făcut ucigaşii?
Deodată au înconjurat pe sfântul mulţime de draci fără de număr; ca un nor au acoperit locul acela şi ca nişte fiare sălbatice s-au sculat asupra lui, scrîşnind cu dinţii şi cu totul vrând a-l înghiţi, ca astfel să-i smulgă mintea de la vorbirea cu Dumnezeu. Dar omul lui Dumnezeu, din darul Duhului care locuia întru dânsul, îndată a priceput pizma viclenilor draci; căci era foarte iscusit în felurite ispite şi nu s-a înfricoşat nici s-a biruit de atîta luptă şi năvălire a lor. Ci mâinile împreună cu mintea întinzându-le la cer, grăia către Dumnezeu: Cîini mulţi m-au înconjurat şi adunarea celor vicleni m-au cuprins pe mine, şi celelalte.
Dar de vreme ce nu încetau diavolii a-i da război, Cuviosul a fost întru multă nevoinţă şi luptă. Apoi cu totul s-a dat pe sine la privegherea de toată noaptea şi la rugăciune neîncetată. Nici n-a gustat ceva, nici na dormit cît de puţin mai mult de trei zile şi nici nu vorbea cu linişte şi cu blândeţe cu ucenicul său, după cum avea obiceiul.
Ci, dimpotrivă, vorbea cu cuvinte aspre, poruncindu-i să se trezească către multă nevoinţă. „Îmbărbătează-te, frate, zicea către dânsul, şi cu tărie ţine-te de rugăciune şi de pocăinţă, că mulţime de duhuri viclene ne-au înconjurat pe noi!” Iar iubitorul de oameni Dumnezeu nu a lăsat pe robul Său multă vreme a se supăra în nevoinţă; ci, pe cît mi se pare, a voit ca să se ruşineze cu totul duşmanii draci, iar Cuviosul să se arate biruitor al acestora.
După ce au trecut acele trei zile, deodată o putere dumnezeiască l-a umbrit, pe viclenele duhuri le-a făcut nevăzute iar pe Cuviosul l-a umplut de dumnezeiască mângâiere. El îndată cunoscând schimbarea, înălţă lui Dumnezeu aceste cuvinte mulţumitoare: „Dreapta Ta, Doamne, sfărîmând pe vrăjmaşii noştri cu stăpânirea tăriei Tale, până în sfârşit I-ai pierdut pe dânşii”.
Apoi cu linişte l-a chemat pe ucenicul său; iar acela, apropiindu-se, a văzut, o minune! faţa lui era rumenă, veselă şi cu totul schimbată. Apoi cu mare linişte şi cu bucurie a căzut şi a zis către dânsul: „Vezi, fiule, că dumnezeiasca putere, pogorându-se, a izgonit duhurile cele viclene şi pe noi din ispita lor ne-a izbăvit. Însă eu voiesc să ştii tu şi aceasta, că peste puţin am să ies din lume şi către Dumnezeu o să mă duc. Că mă cheamă Hristos la Ierusalimul cel de sus, precum am văzut aceasta dintr-o vedenie dumnezeiască. O! dumnezeiesc glas plin de toată nădejdea! O! arătare adevărată şi bună vestire, ceea ce înştiinţezi pe ucenici despre ceea ce va să fie! O! vestire încredinţată şi nădejde adevărată!”
Ucenicul, după ce a auzit acestea, cu totul mâhnindu-se, a început a plânge pentru sfârşitul părintelui său. Nu multă vreme, de-a pururea pomenitul Grigorie, după dumnezeiasca lui grăire mai înainte, din cele de aici ridicându-se, s-a dus către viaţa cea neîmbătrânitoare.
Acestea sunt cîteva din cele multe isprăvi ale Cuviosului Grigorie, care a dobândit îngerească stare şi rânduială înaintea lui Dumnezeu cu adevărat şi care nu după vrednicie s-au povestit, fiindcă nu a ajuns cuvântul. Aceasta este fericita viaţă a minunatului şi fără prihană sufletului aceluia, care cu mari nevoinţe pentru Dumnezeu şi pentru cele dumnezeieşti s-a ostenit.
Unele ca acestea sunt nevoinţele aceluia şi luptele cele după Dumnezeu. Că nici se poate afla vreo vreme când nu avea el lucrul acesta prea cu dinadinsul, ca să nu deştepte şi să nu ridice cu râvnă pe toţi spre faptele cele bune. Şi pe unii cu asprime, iar pe alţii, dimpotrivă, cu blândeţe şi cu linişte, după felul fiecăruia, îi povăţuia spre împlinirea dragostei cu lucrarea duhului. Încît nu se poate cu înlesnire a se povesti pentru fiecare, cum a făcut pe toţi a se lega cu legături de dragoste unii cu alţii şi a avea o suflare împreună, o unire, un gând şi o singură cugetare spre cele iubite lui Dumnezeu şi mântuitoare. Aceasta îţi este de la noi cuvântul, o! întru tot preabunule, întru tot preavrednicule, şi mie dumnezeiescule cap.
Pentru că ai alergat ca un apostol, fără osteneală şi fără pregetare pentru turma şi oile cele cuvântătoare ale lui Hristos, Cel ce cu sîngele Său pe toţi cei vinovaţi de păcat I-a răscumpărat, pentru milostivirea şi bunătatea Sa cea desăvârşită; care este lucrarea limbii, pe care doreai a o auzi de-a pururea, pe care cu covârşire o iubeai şi o lăudai.
Deci, astfel păzind credinţa, după dumnezeiescul Apostol, şi alergarea desăvârşind-o, mai luminat te îndulceşti de neînserata lumină a Preasfintei Treimi. Căci în acest chip ştie Dumnezeu a preamări pe cei ce cu multe osteneli şi sudori au ales şi au voit a-L preamări pe El. Că fapta cea bună o aveai de pildă şi mintea ta cea prealuminată şi dumnezeiască, ai ridicat-o către Hristos, slujindu-l şi cinstindu-l. Pentru aceea, ca unul ce ai cugetat cele cereşti, ai zburat sprinten şi uşor, şi peste noi de acolo priveşti cu milostivire. Căci nu ne-ai părăsit, nici după ce viaţa aceasta ai lăsat, ci mai ales ne ocroteşti şi cu purtare de grijă ne acoperi şi ne păzeşti; căci s-a dat ţie acest dar sufletelor celor dumnezeieşti.
Deci, fiindcă acum mai mult te-ai apropiat de Dumnezeul minunilor, roagă-te să ne povăţuiască spre ceea ce este plăcut Lui, şi părtaş al dumnezeieştii tale slave să ne faci. Apoi să ne faci să stăm împreună cu tine, deşi este mare cererea noastră pentru Hristos Dumnezeul nostru, Cărui I se cuvine toată cinstea, slava şi închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi Preasfântului, Bunului şi de viaţă făcătorului Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Viețile Sfinților, noiembrie
În legătură cuposturi
Articole – Vulpea și nevăstuica – fragment din cartea „Bunicul din Cer”
- carmen
- martie 27, 2026
- 11:45 am
Articole Fragment din cartea: „Bunicul din Cer” – Povestea tabloului –
- carmen
- martie 18, 2026
- 7:52 am
