Cuviosul Policarp, arhimandritul Pecerscăi (24 iulie)

Mult roditor, îmbunătăţit şi aducător de mult folos duhovnicesc a fost acest fericit şi vrednic de laudă, Policarp, fiindcă a adeverit acel cuvînt al lucrătorului ceresc, care zice: Grăuntele de grîu, căzînd pe pământ, de va muri, mult rod va aduce; şi iar: Cel ce petrece în Mine şi Eu într-însul, acela va face rod mult.
Acest fericit, uitând slava cea trecătoare şi chipul lumii acesteia şi luînd sfântul chip îngeresc al călugăriei, s-a sălăşluit în mânăstirea ce străluceşte cu peşterile, ca într-un pământ arat. El îşi omora trupul cu tot felul de nevoinţe pustniceşti şi totdeauna petrecea în Dumnezeu cu duhul. Aşa a făcut multe fapte vrednice de pocăinţă şi a arătat toate rodurile duhovniceşti din el: dragostea nefăţarnică spre Dumnezeu şi spre aproapele, bucurie pentru ştiinţa cea fără de prihană, pace după biruinţa tuturor patimilor, îndelungă răbdare în ispite şi în necazuri, bunătate în supunere către toţi, milostivire în umilinţă spre cei nevoiaşi, credinţă neîndoită în ascultarea poruncilor, adevăr în împlinirea făgăduinţelor, blîndeţe în mânie, înfrânare în lepădarea bucatelor, a băuturilor celor multe şi dulci şi a tuturor poftelor trupeşti. Căci toate rodurile acestea le crescuse Dumnezeu în acest fericit Policarp şi le sădise Sfântul Simon, Episcopul Vladimirului şi al Suzdalului; că acela, fiindu-i rudenie după trup, nu voia ca şi după duh să se depărteze de la sine, ci, ca o bună rădăcină, se sârguia să iasă din el ramură bună.
De aceea, când el a fost luat din sfânta Mînăstire Pecersca şi dus la scaunul episcopiei Vladimirului şi al Suzdalului, a luat cu el şi pe fericitul Policarp. Acolo, îndemnîndu-l spre urmarea vieţii celei îmbunătăţite, i-a spus cuvinte folositoare de suflet din citirea şi auzirea celor adevărate pe care le luase de la sfinţii cei mai dinainte fericiţii monahi ai Pecerscăi, cum s-au ostenit ei cu asprime şi atât au plăcut lui Dumnezeu, încât şi aici au strălucit prin nestricăciunea cea făcătoare de minuni a moaştelor lor, în semn de primire a cununei celei nepieritoare.
Fericitul Policarp, arându-şi pământul inimii sale prin ascultare şi primind acolo seminţele învăţăturii părinteşti, a rodit osteneli însutite. Dar nu numai el singur era mult roditor în bunătăţi, ci şi în toţi cei dreptcredincioşi, dorea să înrădăcineze aceeaşi aducere de roadă. Pentru aceea, toate nevoinţele acestor cuvioşi părinţi ai Pecerscăi, auzite de la fericitul episcop Simon şi plăcute lui Dumnezeu, pe acelea şi pe ale altora ce se mântuiau, se sârguia a le scrie spre folos, precum sînt vieţile cele minunate ale multor sfinţi. Deci, fiind lîngă acel fericit bărbat, le-a scris în scrisoarea sa către fericitul Achindin, arhimandritul Pecerscăi, care sînt puse în partea a doua a Patericului.
Insă, deşi fericitul Policarp s-a depărtat după aceea cu trupul de părintele şi povăţuitorul său, Simon, când s-a întors de la scaunul său iarăşi în Mînăstirea Pecersca, totuşi niciodată nu se depărta de faptele bune ale acelui sfânt bărbat; pentru că, înrădăcinîndu-se bine în inima sa învăţăturile lui cele mai dinainte, se nevoia spre păzirea şi creşterea lor. Dar Sfântul Simon nu-l părăsea a-l învăţa şi aici, cercetând prin scrisorile sale cele pline de învăţături insuflate de Dumnezeu şi de multe chipuri de fapte bune ale sfinţilor din Pecersca. Acea scrisoare avînd-o fericitul Policarp înaintea ochilor săi, toate cuvintele părinteşti le scria pe tăbliţa inimii sale şi, citindu-le cu mintea, le împlinea cu lucrul. Astfel, nevoindu-se cu asprime, s-a înălţat foarte mult la fapta bună.
După ce fericitul Achindin, arhimandritul Pecerscăi, a păstorit turma lui Hristos bine şi cu dumnezeiască plăcere, ajungând la adânci bătrâneţi, după ostenelile cele de lungă vreme, s-a mutat la
Domnul la veşnica odihnă. Atunci în ceata cea aleasă de Dumnezeu a sfinţilor părinţi, nu era altul mai bătrân şi mai iscusit în nevoinţe călugăreşti decât Policarp. De aceea, el a fost ales ca egumen al marii Lavre Pecersca, ca unul ce era vrednic şi în stare a ţine cîrma egumeniei sfintei lavre. Aceasta s-a întîmplat pe vremea lui Rostislav Mitislavici, marele domn al Kievului şi a mitropolitului Ioan al III-lea, care era al treilea după mitropolitul Clima, cel sfinţit cu capul Sfântului Clement.
Deci, fericitul Policarp, luînd egumenia sfintei şi marii Lavre Pecersca, se sârguia cu osârdie să păzească toate rânduielile mânăstireşti cele aşezate de Cuviosul Teodosie, nebăgând nimic străin înăuntru. El s-a arătat povăţuitor spre mângâiere, precum trebuia la acea lavră făcătoare de minuni, cu care foarte mult se împodobea, căci pretutindeni strălucea slava de buna ei rânduială. În vremea ocîrmuirii acestui fericit Policarp, mulţi domni din cei de neam bun şi puternici, folosindu-se de dânsul, se îndemnau spre multe fapte bune, încât, lăsîndu-şi prealuminatele lor scaune, doreau să vieţuiască împreună cu dânsul. Acest lucru s-a adeverit la pomenitul domn al Kievului, Rostislav Mitislavici, pentru că acel domn iubitor de Hristos, folosindu-se prea mult de îmbunătăţitul chip al fericitului Policarp şi-a aşezat în sine o faptă bună ca aceasta: în Sfântul şi Marele Post, în toate sîmbetele şi duminicile, punea pe vremea prânzului la masa sa, 12 monahi împreună cu al 13-lea, pe fericitul arhimandrit Policarp. Şi astfel, ospătându-i, nu-i lăsa să plece deşerţi; iar el în toate duminicile se împărtăşea cu dumnezeieştile Taine, udându-şi faţa cu lacrimi, cu multe oftări şi suspinări ale inimii, încât toţi, văzîndu-l într-o umilinţă ca aceea a inimii, nu se puteau opri de la lacrimi.
După ce se sfîrşea Sfântul şi Marele Post, acelaşi domn iubitor de Hristos, în Sîmbăta lui Lazăr, chema pe toţi fericiţii stareţi, cei cu sfântă podoabă a Pecerscăi şi, ospătându-i pe toţi cu vrednicie şi dându-le milostenie, îi trimitea cu cinste. El chema din toate mânăstirile pe fraţi şi-i ospăta, dar mai mult mângâia pe fraţii Pecerscăi, căci foarte mult iubea viaţa îmbunătăţită a acestora; şi mai ales a fericitului Policarp, povăţuitorul lor, care urma cu totul celor mai mari povăţuitori ai Pecerscăi, lui Antonie şi Teodosie. De aceea, el de multe ori zicea fericitului Policarp să-l primească în călugărie la mânăstirea sa. Dar fericitul îi grăia: „Blagoslovite domn, Dumnezeu v-a poruncit, ca aşa să fiţi, dreptate să faceţi, cu judecată dreaptă să judecaţi şi întru închinarea Crucii să staţi cu neclintire”.
Voievodul Rostislav îi răspundea lui: „Sfinte părinte, domnia acestei lumi nu poate să fie fără de păcat. Deci, de acum m-am amărît şi m-am obosit cu grijile cele de toate zilele; de aceea aş voi ca, cel puţin la bătrâneţile mele, să mă fac monah şi să slujesc lui Dumnezeu, şi unor împăraţi şi domni ca acestora să le râvnesc, care, umblînd pe calea cea îngustă şi cu necazuri, au aflat cereasca împărăţie”. Fericitul Policarp, auzind acestea, a grăit: „Frate, iubitor de Hristos, de doreşti aceasta din inimă, să fie voia lui Dumnezeu!” Insă, voievodul, cu toate că n-a apucat să-şi îndeplinească dorinţa, cu adevărat – fiind aprins de faptele bune ale acestui sfânt -, o dorinţă ca aceasta din inimă avea şi spre aceasta cu dovedire s-a osârduit.
Pe când el s-a îmbolnăvit în Smolensca şi a poruncit să-l ducă la Kiev, Rognida, sora lui, văzînd pe fratele său foarte slab, îl ruga, zicându-i: „Să rămîi aici în Smolensc şi te voi îngropa în biserica cea zidită de tine!” Dar el i-a zis: „Să nu faci aceasta nicidecum. De sînt slab, să mă duci la Kiev şi de mă va lua Dumnezeu pe drum, să-mi pună trupul în împărăteasca zidire, în mânăstirea Sfântului Teodor. Iar de-mi va ridica Dumnezeu boala aceasta şi-mi va da sănătate, făgăduiesc că mă voi face monah în Sfânta Mînăstire Pecersca, la fericitul Policarp”. După aceasta, boala lui îngreunîndu-se foarte mult şi fiind aproape acum de moarte, a grăit preotului Simon, părintele său duhovnicesc: „Ai să dai seama lui Dumnezeu de aceasta, fiindcă m-ai oprit să fiu călugărit în Mînăstirea Pecersca de acel sfânt bărbat. Căci eu cu adevărat doream să nu-mi socotească Domnul păcat, deoarece nu mi-am săvîrşit făgăduinţa”. Şi astfel şi-a dat fericitul sfîrşit.
Deci, prin atâtea fapte bune, acest pururea pomenit domnitor, a fost început şi pricină de mântuire la foarte mulţi, întărindu-se duhovniceşte din viaţa cea plină de nevoinţă şi din vorbele cele de Dumnezeu insuflate ale Cuviosului Părintelui nostru Policarp, care a egumenit cu vrednicie, pe vremea domniei lui Rostislav, în Sfânta Lavră făcătoare de minuni a Pecerscăi, care, nu numai pe fraţi, ci şi pe oamenii mireni cei numiţi cu numele lui Hristos, îi trăgea prin lucrarea faptelor bune, spre urmarea sa şi îi povăţuia la calea pocăinţei şi a mântuirii. Astfel a ocîrmuit păstoria cea încredinţată lui de Dumnezeu, vieţuind mulţi ani şi s-a mutat către Domnul la adânci bătrâneţi, în ziua de 24 iulie, la praznicul sfinţilor răbdători de chinuri domni ai Rusiei, Boris şi Gleb. Iar monahii, îngrijindu-i trupul lui, l-au îngropat cu cinste cu sfinţii părinţi.
După moartea Cuviosului Policarp a fost tulburare în mână-stire, căci după acest stareţ nu puteau să-şi aleagă lor alt egumen. Că deşi mulţi din fericiţii stareţi de atunci erau vrednici de o treaptă ca acesta, dar nici unul nu voia să o primească, pentru smerenie şi linişte, judecându-se pe dânşii a fi mai bine în supunere şi a se nevoi în singurătate; pentru ca, comoara lor cea îmbună-tăţită pe care o cîştigaseră prin multe osteneli, să nu se risipească cu grija şi cu tulburarea, care s-a obişnuit a se atinge de cei mai mari. De aceea era mare necaz şi mâhnire între fraţi, pentru că nu se cădea ca o turmă ca aceea să rămîie nici un ceas fără păstor.
Deci, bătându-se a doua zi în toacă, s-au adunat toţi fraţii în biserică şi au început a face rugăciuni către Dumnezeu, către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi către Sfinţii Părinţi Antonie şi Teodosie, chemând în ajutor pe povăţuitorul lor, pe fericitul Policarp cel adormit. Ei îl rugau pe el să-i încredinţeze, de este plăcut Domnului, când îi vor cere semn de la dânsul, despre adevăratul ocîrmuitor în locul său; Deci, acest lucru minunat s-a făcut, căci toţi într-o gură au zis: „Să mergem la Vasile, cucernicul preot din Ştecaviţa, ca el să ne fie egumen şi ocîrmuitorul rânduielilor monahiceşti a mânăstirii Pecersca”. Deci, mergând cu toţii, s-au închinat preotului Vasile şi i-au zis: „Noi, toţi fraţii şi monahii din mânăstirea Pecersca ne închinăm ţie şi voim să te avem părinte şi egumen”. Iar preotul Vasile, fiind în mare uimire, s-a închinat înaintea lor şi a zis: „Sfinţilor părinţi, eu nici călugăria n-am luat-o asupra mea, iar pentru egumenie de ce v-aţi gândit la un prost ca mine?” Şi certându-se mult cu dânşii şi ei silindu-l prin rugăminte, li s-a făgăduit lor. Atunci ei luîndu-l, s-au dus cu el în mânăstire.
Deci, într-o zi de vineri, a venit la călugăria Părintelui Vasile, Prea Sfinţitul Nichifor, mitropolitul Kievului şi de Dumnezeu iubitorii episcopi: Lavrentie Turovschi, Nicolaie Poloţchi şi toţi preacinstiţii egumeni. Astfel, el a fost călugărit de mâna Prea Sfinţitului Nichifor şi a fost povăţuitor şi păstor bun al monahilor din sfânta mânăstire Pecersca, după fericitul Policarp. Deci, cu rugăciunile şi urmarea vieţii Cuviosului Policarp, era tuturor chip de toate faptele bune, întru slava şi cinstea cerescului povăţuitor şi începătorul păstorilor, Domnul Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, împreună cu cel fără de început al Lui Părinte şi cu preasfântul, bunul şi de viaţă făcătorul Duh, Căruia I se cuvine, de la toată făptura, neîncetată mărire şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iulie