Dacă se întâmplă să te superi din vreo cauză pe duhovnic, e bine să te împaci cu el după aceea?

Trebuie să ştii din ce cauză s-a produs separarea. Dar împăcarea este obligatorie. Trebuie să trăim în pace cu toţi oamenii, să nu avem răutate în inimă.
Dacă un om are vreo supărare cu aproapele său, atunci aceasta nu trece de la sine, ci rămâne undeva înlăuntru, îi rămâne cenuşa, ca după foc. Omul rămâne cu urmările acestui sentiment de ură. Se spune că, dacă vrei să-L primeşti în tine pe Hristos Cel Viu, trebuie să te împaci mai întâi cu cei care ţi-au produs su¬părări, adică trebuie să te consideri pe tine vinovat de separarea de duhovnic. Mai ales atunci când omul îşi pierde liniştea sufletească, se separă (de duhovnic sau de aproapele său), sufletul lui tinde spre dezbinare. Dacă nu are smerenie, ascultare, atunci omul se consideră întotdeauna drept. Trebuie neapărat să ne împăcăm. Închipuiţi-vă că soţii nu se împacă în timpul vieţii. El moare, iar după aceea şi ea. Dacă se vor întâlni pe lumea cealaltă şi vor încerca din nou să vadă cine a avut dreptate, vor mai ajunge în rai? Nu, unii ca aceştia nu pot ajunge în rai. Cum au fost aici, aşa vor rămâne. În rai merg doar cei care au învăţat încă de aici să trăiască în pace şi dragoste cu toţi.
Cum se roagă duhovnicul pentru fiii săi duhovniceşti? Poate oare un duhovnic să îndrepte prin rugăciune un fiu pierdut?
La Dumnezeu orice este cu putinţă. Dacă duhovnicul va cere asta în rugăciune, atunci aşa va fi, deoarece în timpul dumnezeieştii Liturghii are loc cea mai puternică rugăciune pentru oameni şi se aduce jertfa lui Dumnezeu pentru aceştia. Acasă, creştinul se roagă singur, dar la biserică se roagă zeci de mii. Se roagă toţi odată. Aici sunt şi Maica Domnului, sfinţii, Heruvimii, Serafimii, Scaunele, Domniile, Puterile, Stăpâniile, Incepătoriile, Arhanghelii şi îngerii – întreaga Biserică Cerească. Şi Maica Domnului duce această rugăciune comună la Tronul Fiului ei, deoarece toate ecteniile şi stihirile se încheie cu o rugăciune către Născătoarea de Dumnezeu. Ea este mijlocitoarea noastră către Fiul ei, rugătoarea noastră. Vă imaginaţi acum ce putere are rugăciunea Bisericii? Iar în fruntea unei biserici este slujitorul, preotul. Acesta scoate părticelele, le aşază pe Sfântul Disc, rugându-se pentru cei vii, dar şi pentru cei adormiţi. El citeşte rugăciuni speciale, în care Îl roagă pe Dumnezeu să-i pomenească pe cei prezenţi în biserică şi pe cei trecuţi pe lumea cealaltă. Dacă omul nu merge la biserică înseamnă că el nu există pentru Biserică. El este în întuneric, în stăpânirea diavolului, dar se consideră credincios, spunând: „Mă rog acasă”. Rugăciunea din biserică nu se poate compara cu niciun fel de rugăciune, deoarece este rugăciune universală. Câte miliarde de oameni au trecut pe lumea cealaltă şi câţi se roagă în biserică! Şi toate aceste rugăciuni se unesc în una singură. Slujba are loc fără întrerupere. într-o biserică se încheie şi în alta începe. De aceea trebuie să mergem mereu la biserică. Cine nu are Biserica drept mamă, nu-L are pe Dumnezeu drept Tată.
Ce să faci dacă ai pierdut încrederea în duhovnic?
Omul nu-şi poate pierde încrederea în duhovnic, fiindcă îşi va pierde încrederea în sine însuşi. Dacă s-a întâmplat asta înseamnă că nu a ales calea cea bună, ci face voia sa, trăieşte conform patimilor. Atunci când satana era apropiat de Dumnezeu, s-a mândrit, voind să fie egal cu Creatorul său şi a căzut, iar odată cu el şi o treime din îngeri. Îngerii erau buni, dar el a reuşit să-i amăgească, încât aceştia au crezut că Dumnezeu nu este drept şi că nu face lucrurile cum ar trebui. Şi îngerii buni (auziţi: buni!), care-I slujeau Domnului, l-au ascultat pe amăgitorul diavol şi s-au răsculat împotriva lui Dumnezeu. Aceştia au devenit duhuri rele (demoni) şi au început războiul împotriva lui Dumnezeu. Cum? Când văd că omul merge la biserică şi se roagă, îl fac să cadă, să se îndepărteze de Dumnezeu. Pentru a se întoarce la Dumnezeu, acesta trebuie să se pocăiască, să meargă la duhovnic. Diavolul îi sugerează că duhovnicul nu este bun, că nu face ceea ce trebuie şi omului îi e ruşine să se pocăiască prin duhovnic şi atunci se desparte de acesta. El îşi pierde încrederea în duhovnic, cade din Biserică şi devine ateu. Dar nu rămâne singur, ci găseşte pe unii care gândesc la fel, atei ca şi el. Ceea ce a făcut diavolul în cer, face şi pe pământ: se luptă cu Dumnezeu prin oameni. Se ştie că atunci când considerăm vreun preot ca fiind sfânt, dacă spune cineva ceva rău despre el, o minciună oarecare, o credem numaidecât (atât de uşor primim minciunile!) şi ne schimbăm imediat părerea despre el. Dar Apostolul Pavel spune: „Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai de la doi sau trei martori” (I Timotei 5, 19). Adevăraţii creştini trebuie să aibă cugetul curat, să gândească binele. Diavolul poate trimite la noi un om care ne va spune câte-n lună şi în stele despre un preot.
Cunosc o femeie care fusese pusă special de auto-rităţile comuniste în Catedrala Schimbarea la Faţă. Ea ştia multe rugăciuni, Sfânta Scriptură, cunoştea toată parohia; se apropia de tinerii care abia veneau la Dom¬nul şi le spunea: „Bună, dragă! Ce bine că ai venit la biserică. Domnul iubeşte tinerii”. Şi le povestea ce-va duhovnicesc. Oamenii vedeau că aceasta le ştia pe toate foarte bine şi aveau încredere în ea. La un mo-ment dat, femeia zicea: „Preotul acela, care slujeşte, e un beţiv. Nu crede în Dumnezeu. Iar celălalt, mai bine nici nu vorbesc despre el, că nu merită…” şi astfel re-uşea să spună câte ceva despre fiecare, încât omul îşi pierdea credinţa abia răsărită. Odată am prins-o „la locul faptei”. Voia s-o spovedesc eu. Şi-a „lustruit” bine de tot o cuvântare şi mi-a explicat totul foarte clar. Eu m-am gândit că e ceva necurat la mijloc. I-am spus: „Uine. Scrie o cerere că vrei să fii fiica mea duhovnicească”. Ea a scris cererea. Atunci am întrebat-o:
– Vrei deci să fii fiica mea duhovnicească?
– Vreau, părinte, vreau – mi-a răspuns ea cu ardoare.
– Vei face ascultare?
– Sigur!
-Atunci să stai în pronaos, lângă crucea aceea şi să nu vorbeşti cu nimeni 2 ani de zile.
– Bine, voi sta.
Din altar însă am văzut-o în aceeaşi zi cum vorbea cu cineva. Am ieşit şi am întrebat-o:
– De ce ai vorbit astăzi cu femeia aceea?
– Cu care?
– Una cu geantă, a stat lângă tine.
– Dar de unde ştiţi?
– Ei, dacă ţi-am dat ascultare înseamnă că trebuie să te verific. Ce fel de fiică îmi eşti dacă nu asculţi? Te consideri o creştină ortodoxă, dar acum, în Postul Mare, mănânci lapte şi salam.
– Dar de unde ştiţi asta, părinte?
– Ştiu despre tine şi altele. Ştiu că acasă nu ai decât o icoană mică, la fereastră, într-un colţ. Pocăieşte-te înaintea lui Dumnezeu! Cu cât te plătesc?

– 150 de ruble, părinte.
– Şi pentru 150 de ruble ţi-ai vândut sufletul?

-Am încercat să nu trădez pe nimeni.
Şi, într-adevăr, nu trăda, dar despărţea oamenii. Lucra pentru atei.

Când s-a deschis Biserica Aducerii Maicii Domnului în templu era prezentă foarte multă lume, cam o mie de oameni. Toţi vorbeau despre retrocedarea bisericii de către Stat credincioşilor. Am ieşit seara şi am auzit-o pe această femeie: „De ce ne trebuie această biserică? Nici în cea a Schimbării la Faţă nu are cine să vină la slujbe. Nu trebuie deschisă şi aceasta…” îşi continua „lucrul” său şi până în ziua de azi merge la biserică.

Convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), Îndrumar creştin pentru vremurile de azi