De ce ai nevoie pentru a face un gard?

În ultima perioadă, pe piața știrilor de tot felul aflăm despre garduri care se ridică pentru a proteja teritorii și națiuni în fața unui val migraționist fără precedent.
Îmi aduc aminte de o întâmplare petrecută cu vestitul Badea Cârțan, când s-a adresat unei audiențe alcătuite din oameni importanți, miniștri, preoți, elevi… și i-a întrebat: De ce ai nevoie pentru a face un gard? Fiecare dintre cei prezenți a venit cu câte un răspuns, dar tot pe alături. Unul vorbea de nuiele sau scânduri, altul de topor, cuie sau ciocan, altul de pricepere sau timp…
Atunci, țăranul înțelept de la Cârțișoara le-a răspuns sfătos și rar că ai nevoie de pământ. Fără pământ faci gardul în vânt și a continuat, zicând că pământul este țărănimea, iar Statul, un biet gard. Oricât l-ai face de de frumos, dacă nu-l adâncești în pământ nu poate dura și atunci te îndrebi, la ce folos…? Nu poți clădi nimic dacă nu ai pământ dedesubt.

După cuvântul acestui om înțelept, deducem că destinul românesc are nevoie de solul solid și plin de viață al cosmosului românesc pentru a face față oricărei furtuni.

Astăzi asistăm la mișcări politice și economice care țin să pulverizeze tot ceea ține de identitatea satului și a țăranului; cultura satului și frumusețea lui de odinioară pălesc în fața trendului european, mediatizat cu agresiune și interes comercial.
Omul crescut în mireasma câmpului, în frumusețea plaiurilor mioritice și al orizonturilor acestora este sedus de strălucirile artificiale și artizanale ale mall-urilor cu tărâmurile lor. „Străluciri” ce aduc sărăcie și prețuri mici pentru pământul și produsele agricole ale țăranului român…

Micile prăvălii, activitățile rurale, cireada vacilor, turmele de oi sau capre, cârdurile de orătănii (găini, rațe, gâște, bibilici), ulițele pline de copii, livezi și câmpuri cultivate, toate acestea încep să fie înlocuite cu altceva.

Satul începe să se dezintegreze, dintr-o comunitate cu valori și credință devine o mulțime cu opinii diverse, care nu are nimic de a face cu tradiția și cultura de odinioară. Se înlocuiește cultura dinăuntru cu mediocritatea informațiilor de tot felul din afară. Proverbele, zicătorile, poveștile, sărbătorile cu mesajul adânc de altădată, se pierd, lăsând în urmă un gol, un pustiu și un număr din ce în ce mai limitat de cuvinte.

Lumea satului, pământul care ne ține pe noi toți, devine din ce în ce mai mult un spațiu al așteptării… Bătrânii își așteaptă cu telefonul în mână copiii, plecați la muncă departe, bătrâni transformați în paznici la case mari și făloase, care se tot ridică și nu se mai termină de construit.
Lumea satului se prăbușește, valorile ei… Am ajuns să cerem bătrânilor rămași să semneze petiții pentru susținerea familiei și a valorilor ei tradiționale, să le explicăm ce se întâmplă la București și în Europa. Un curent rece precum un ocean înghețat pătrunde peste tot.

Miracolul lumii, frumusețea satului de odinioară, biserica satului cu miros de tămâie și sunet de clopot ce se vedea smerită și străjuită de morminte devine din ce în ce mai neînțeleasă. Mediul socio-cosmic al satului plin de înțelesuri și povești, de sărbători și rost, se transformă din ce în ce mai mult într-un mediu social. Sărbătoarea și timpul de la sat riscă să-și piardă respirația înaltă a rugăciunii și credința datorită multor mecanisme pe care mass-media le introduce în casa de la țară. Apare o nouă cultură, un praf instabil, o cultură fără atitudini și urmări, o cultură a „combinațiilor”, a „cetățeanului european” sau a „bibeloului” spiritual. Un fel de delicatesă servită în săli de conferință, care nu are nimic de a face cu adâncirea în profunzimea și frumusețea pe care realitatea satului o descoperă. Ne gândim doar la miracolul lumii pe care lumea satului îl trăia odinioară şi la supraproducția de adevăruri elaborate cu care lumea și universul țăranului este acum inundat. Astăzi adevărul, ca formă de trăire și experiență, devine tot mai ascuns.

La certitudinile satului de odinioară, (supuse presiunilor de tot felul și în perioada comunistă) apar ofertele incertitudinilor pe care societatea modernă actuală le oferă prin mulțimea mijloacelor diverse pe care le utilizează. Dascălii și preoții duhovnici, cartea înțeleaptă cu istorie și datini devine înlocuită de suplinitori dibaci, care se pricep cel mai bine să țină lumea de vorbă, să-i inducă spaime și nesiguranță. Apare încetul cu încetul omul de tip nou la țară, un „pierde vară” uneori asistat social, răzvrătit și lacom, fără credință și rușine, fără neam și demnitate.

În fața tăvălugului care se apropie ar fi bine să medităm serios la cuvintele înțeleptului Badea Cârțan.

Ianuarie 2016                                                                                                                

Preot  Petru Munteanu