De ce se trage clopotul în Bisericile ortodoxe (I)

Trasul clopotelor este o practică străveche a Bisericii ortodoxe, fiind folosită atât pentru a anunţa bucuria şi rugăciunea, cât şi necazul şi primejdia. După tradiţie, inventatorul clopotului, cel care l-a introdus ca obiect de cult în Biserică, este considerat Paulin de Nola din Campania (353-431), la sfârşitul secolului al IV-lea, de unde se trage şi denumirea apuseană de „campane“ dată clopotelor. Paulin de Nola ar fi văzut într-un vis un câmp de flori de unde venea un sunet plăcut. Când s-a trezit, acesta a ordonat turnarea în topitorie a unor clopote, cu formă de cupă de floare (narcisă). În nicio operă de-a sa nu sunt menţionate însă clopotele. Prima dată, acestea apar în secolul al VII-lea, când Papa Savinian reuşeşte să dea importanţă clopotului, în viaţa de cult. Alături de toacă, în viaţa Bisericii, clopotele se trag atunci când încep slujbele sau marchează momente importante din cadrul lor. Părintele Arsenie Papacioc spunea: ,,Trebuie să aducem la cunoştinţa oamenilor învăţătura creştină. N-a auzit nimeni bătaia clopotelor?
Clopotele nu bat niciodată pentru amuzament, ci bat pentru ceva de natură sufletească, ceva care ne atrage atenţia: Cheamă viii, plâng morţii, împrăştie viforele, împrăştie dracii şi trăsnetele”. Inscripţiile întâlnite pe vechile clopote creştine reamintesc rostul lor ocrotitor, de mântuire şi vestire, adeverind cuvintele Scripturii, care zic: „În tot pământul a ieșit vestirea lor”. Muzica produsă de clopote este înălţătoare şi totodată, prezintă un criteriu al armoniei universale. Clinchetul clopotelor sau al clopoţeilor are însă pretutindeni putere de purificare; alungă duhurile rele sau măcar avertizează de apropierea acestora. Astfel, clopotul devine simbolul chemării divine, al supunerii faţă de cuvântul lui Dumnezeu, o comunicare între cer şi pământ. Tragerea clopotelor face pe om să iasă din rânduiala cotidiană, într-o realitate mai presus de aceea care cade sub simţuri. „Busola“ celor rătăciţi, clopotele se bat la diverse momente din timpul unei zile liturgice, fie în combinaţie cu toaca şi, de regulă, după baterea acesteia, fie se bat singure.
Cules de Ioan Măriuţa