
O familie din Bacău reușește să uimească cu talentul și pasiunea pentru mozaic. Îndeletnicirea este dificilă și costisitoare, dar meșterilor – tată și fiică – le crește inima când operele lor sunt gata și sunt admirate de toată lumea.
În anul 2008, când criza economică își făcea apariția, familia Donici s-a hotărât să deschidă un atelier de mozaic. Constantin Donici și-a convins fiica, Diana Zamfirache (Donici), să i se alăture, chiar dacă a absolvit Economia.
Diana, mamă a doi copii, unul în vârstă de trei anișori, Eric-Sabin, care își așteaptă cu drag surioara, care urmează să vadă lumina zilelor în doar câteva luni, și-a dat seama că meseria de mozaicar va fi cea pe care o va urma în viață. A urmat cursuri de mozaicar în Italia, iar acum realizează lucrări care sunt foarte apreciate.
„Atelierul de mozaic este unul de familie, pe care l-am deschis împreună cu tatăl meu. Inițial, el a vrut să se îndrepte spre vitralii, după care am continuat lucrul în mozaic. Am început din ultimul an de facultate, din 2008. Avem colaborări, în general, cu foarte multe parohii, am realizat multe troițe, în schimb, cu persoanele fizice lucrăm mai puțin, în ceea ce privește amenajările interioare. Pentru că este mai dificil să produci lucrări personalizate, dar să le vinzi prin magazine. Atelierul de mozaic a fost planul tatălui meu, să mă „prindă” cu ceva, ca să nu plec din țară, pentru că nu vedeam foarte multe oportunități la momentul respectiv și a vrut să găsească ceva pentru a rămâne lângă ei. Și… a funcționat, m-a „prins”. Am încercat să facem din pasiune ceva care să devină și o responsabilitate, astfel am înființat firma. În general, ne petrecem în jur de opt-nouă ore în atelier, dar dacă sunt comenzi de finalizat într-un termen mai scurt, petrec mai mult timp în atelier. Aici am posibilitatea să îmbin și cunoștințele de management, pe care le-am dobândit în facultate, dar și pasiunea pentru mozaic”, și-a început povestea tânăra artistă.
Îndrumată de tatăl ei, Diana își amintește și ne povestește cu drag de cel care îi oferă posibilitatea de a face ceea ce-i place cel mai mult:
„Tata este un om tehnic și inovativ. A renunțat la serviciul pe care-l avea înainte, iar cu micile lui invenții, a ajutat atelierul foarte mult. Tata este suportul nostru tehnic, tot ceea ce ține de materia primă, dacă pot spune așa, sticla, este făcută de el. Am participat la un curs de lucu în mozaic, desfășurat în Italia și am venit acasă, iar împreună cu tata le-am pus „cap la cap” și am început să lucrăm. Știu, nu am descoperit noi roata, dar nimeni nu-ți spune cu exactitate ce și cum trebuie să faci. Vreau să-ți povestesc despre o lucrare de la o biserică catolică, asta ca o întâmplare amuzantă, unde începusem să facem imaginea Papei Benedict, dar chiar în momentul în care ne-am apucat de chipul Papei, acesta a demisionat și a fost înlocuit de Papa Francisc. În această situație, am făcut chipul noului papă, dar cu haine roșii și, după cum bine se știe, papa Francisc este adeptul hainelor albe, dar în lucrarea noastră a rămas cu haine roșii. A fost unul din primele mele portrete mai realiste, iar în acest caz a durat mai mult timp. În general, o lucrare o realizăm în trei-patru zile, la care se adaugă timpul de uscare a cimentului. Toate piesele din sticlă colorată sunt tăiate manual, cu un clește special, după care se adaugă cimentul, se chituiește, se finisează și se înrămează, dacă este cazul. Per total, o lucrare este gata într-o săptămână. Pictăm și pe sticlă fuzionată, care, la fel ca şi mozaicul, îşi păstrează culoarea şi strălucirea pentru totdeauna. Sticla pictată astfel o ardem în trei etape succesive la 850-900 grade Celsius”, a istorisit Diana.
În vara lui 2015, Diana a primit provocarea de a realiza o lucrare pe fațada Școlii Vechi din Săvinești, unde își desfășoară activitatea Centrul de Servicii Sociale „Samariteanul Milostiv”.
„Școala Veche chiar a fost o provocare, dar fără vorbele bune ale părintelui Munteanu nu cred că aș fi dus-o la bun sfârșit, pentru că a fost ceva cu totul nou și pentru noi. Am schimbat materialele de lucru cu totul, de obicei lucrăm cu sticlă colorată și de o grosime nu foarte mare, iar acolo a trebuit să mergem să căutăm piatră naturală, am schimbat și tehnica și domeniul, de obicei lucrăm pe mozaic religios, și adezivul, chiar și uneltele, totul a fost nou. Dar, repet, cu suținerea părintelui am reușit să finalizăm lucrarea. Lucrările care rămân în sufletul nostru sunt cele unde la montaj am găsit o atmosferă deosebită, caldă, unde într-adevăr am simţit puternic prezența lui Dumnezeu. Cred că acest lucru se datorează în primul rând preoţilor plini de har ai acelor locuri, care transformă prin credinţa, înţelepciunea şi blândeţea lor întreaga parohie sau mănăstire, chiar împreună cu enoriaşii, pe care îi poţi simţi mai uniţi şi mai buni”, povestește artista.
Cei doi mozaicari primesc oferte și de design exterior al caselor: „Numere de casă, am făcut o stradă întreagă în Timişoara, un cartier nou, şi fiecare căsuţă are numărul de casă de la noi, acestea sunt cele mai solicitate”, continuă Diana.
Ca planuri de viitor, Diana Zamfirache (Donici) își dorește să înființeze o asociație a mozaicarilor și, de ce nu, să organizeze și să suțină cursuri în acest domeniu: „Mă tot gândesc de ceva timp, să înființăm o asociație a mozaicarilor români, pentru că în toate țările în care mozaicul are căutare există astfel de asociații, reviste dedicate acestor lucrări în mozaic. Am tot amânat acest lucru, dar ne dorim foarte mult să finalizăm această inițiativă”.
Întrebată fiind care este motto-ul după care își ghidează viața, Diana ne-a mărturisit: „Să nu dai niciodată vina pe altcineva, să-ți asumi responsabilitatea pentru tot ce faci. De când am reuşit să-mi însușesc acest motto, mărturisesc că viaţa mea este mult mai uşoară. Şi anume, că suntem răspunzători pentru tot ce ni se întâmplă în viaţă şi nu trebuie să căutăm vinovaţi. De exemplu, dacă nu ne ajung resursele materiale este pentru că nu muncim suficient de mult sau de bine; dacă suntem nemulţumiţi de purtarea altor oameni, este pentru că noi le îngăduim asta, prin acţiunile sau inacţiunile noastre; chiar şi dacă ne îmbolnăvim, se întâmplă din cauza lipsei noastre de grijă faţă de trupul şi sufletul nostru”.
Brîndușa Dediu