Dumitrache Gheorghe: „În faţa morţii şi a dragostei toţi suntem egali!”

Ce v-a motivat în viaţă?

Nu am o reţetă anume, după care m-am ghidat în viaţă. Dar sunt fericit atunci când am în mână o carte bună, o vorbă bună de la cei din jur. Totodată, atunci când se adună familia la diferite ocazii, mă simt împlinit. Iubesc cărţile, iubesc istoria, deţin o colecţie cu toate apariţiile istorice încă din 1977. În prezent citesc volumul „Mărturiile celor ce au fost închişi în temniţele comuniste”.

Dacă vreţi, un model de conduită morală pentru mine a fost Iuliu Maniu, o personalitate căruia i se spunea „Sfinxul de Bădăcini”; el a murit martir în închisorile comuniste.

M-am ghidat mereu după două principii: „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”,  respectiv, „Poate n-am putut face bine, dar n-am făcut rău”.

-Spuneţi-ne, vă rugăm, câteva cuvinte despre copilăria dumneavostră.

Am avut o copilărie grea, dar fericită. A fost o perioadă de lipsuri, fiindcă ţara era îndatorată din cauza războiului: alimentaţia, îmbrăcămintea erau greu de procurat. Dar cu toate acestea, eram fericit. Mi-a plăcut foarte mult natura, mă pot numi un copil al naturii: mergeam foarte des la pădure, la Piatra Şoimului, mâncam fructe de pădure şi beam apă de izvor. Mi-a plăcut foarte mult Bistriţa şi împrejurimile ei; sunt şi un foarte bun înotător, de asemenea. Ce-mi mai place foarte mult este singurătatea, parcă mă regăsesc în ea.

Pescuitul este iarăşi o pasiune puternică: când eram copil, mergeam la pescuit cu unul dintre copii familiei Roman de aici din sat. Acesta era un bun muzician, provenea dintr-o familie de cântăreţi la fanfară, dar era orb, din păcate. Venea la mama şi-i cerea permisiunea să merg cu el la pescuit, să-i fiu călăuză. Din păcate a avut un destin tragic acest   Costache Roman, dar mă bucur că am copilărit cu el.

Pe atunci, pescuitul era o raritate – prindeam peşte cu mâna, şi pe ici colo cu undiţa. Această pasiune se manifestă şi astăzi: când am timp merg la pescuit pe Siret. Pentru mine nu este pasiune mai mare decât pescuitul. Am prieteni la Bacău, cu care merg la pescuit ori de câte ori am ocazia.

Apoi a urmat adolescenţa, când am mers la muncă. O  perioadă la fel de fericită a fost armata, pentru mine aceasta fost ca un „concediu de odihnă”, fiindcă lucram acasă la ofiţeri. Am mai fost o perioadă la Sinaia, apoi la staţiunea Mangalia – în             staţiunea menită copiilor ofiţerilor.

-Ştiu că locul unde v-aţi născut are o istorie aparte, din punct de vedere al pământului de acolo. Ne puteţi detalia puţin?

Casa părintească a fost aşezată într-un vârf de deal: era o privelişte frumoasă acolo, Lunca Bistriţei, vedeam toată Valea Bistriţei, Podul de la Roznov. Vis-a-vis de casa noastră se afla Conacul Duduiei Lucia. Mă chema tot timpul când savura cafeaua dimineaţa. Iar în jurul  conacului era un teren mare, pe care s-a construit o nouă casă.

Aproape de mine era un pârâu care curgea paralel cu satul, cu foarte multe izvoare, unde săvineştenii îşi puneau cânepa. Acesta era şi un loc  unde se scăldau copii.

Dorim să vă mulţumim pentru faptul că ne-aţi primit în casa dumneavostră, în acest loc cald şi prietenos. Vă mărturisesc cu drag, că vom reveni de câte ori se va mai ivi ocazia, fiindcă ne-am simţit exact „ca acasă”, acel loc plin de dragoste şi căldură            părintească.

Alexandra Gîrbea