Fericirea de a renunța

Este atât de ispititor să vrem răspunsuri înainte de a ne începe călătoria. Ne place să știm pe ce cale vom păși, să avem hărți. Căutăm pe cineva să ne spună cum ar trebui să pășim, apelăm la alții să ne stabilească
drumul.

În căutarea răspunsurilor confundăm cu ușurință planurile cu planificarea, renunțările cu renunțarea și iubirile cu iubirea.

Postul Mare, spre care ne îndreptăm, este un spațiu și timp al eliberării și, deci, al renunțării. Înțelegem, cu greu uneori, că pentru a înainta în această stare a postului nu avem nevoie să adăugăm lucruri, ci să renunțăm la unele dintre ele și astfel, renunțând, putem deveni bogați; renunțarea la spaime de tot felul, la neîncrederi și obsesii diverse.

Din îndemnurile Sfinților Părinți am cules câteva îndrumări despre renunțare pentru a experimenta unica și frumoasa călătorie în Postul Mare cu Hristos cel Înviat:

1. Renunță în a acuza pe alții.
2. Renunță în a-ți găsi scuze.
3. Renunță în a te justifica mereu.
4. Renunță în a te plânge din orice.
5. Renunță în a juca rolul victimei.
6. Renunță în a-ți plânge de milă.
7. Renunță la scopurile mărunte.
8. Renunță la nevoia de a fi apreciat în tot ceea ce faci.
9. Renunță la tovarășii necredincioși.
10. Renunță la teamă.
11. Renunță la trecutul cu multele obsesii.
12. Renunță la lăcomie și invidie.

Renunță la a amâna pe altă dată, de a nu începe niciodată în Postul Mare drumul cu Hristos. Doar renunțând la acest bagaj de călătorie poți face loc prin credință: rugăciunii, postului sau postirii, iubirii, blândeții, smereniei, liniștii, păcii, răbdării și ascezei.

Poți renunța, poți face acest salt de curaj doar când dorești și trăiești iubirea lui Dumnezeu. O iubire care nu întreabă cine este vrednic și cine nu este vrednic. O iubire care-i cuprinde pe toți, pe prieteni și pe cei care te dușmănesc, o iubire care strălucește ca un soare și peste cei răi și peste cei buni (Matei 5, 45-46).

Iubirea creștină curățită prin aceste renunțări enumerate se deosebește de celelalte iubiri, de iubirile selective, ipocrite, umaniste, naționaliste, politicianiste sau biologice. O iubire care transformă durerea în uimire și mâhnirea în bucurie. O iubire care nu acuză, care nu se plânge, care nu se teme, care nu amână.

Smerita provocare a Postului Mare este aceea ca să prindem puteri interioare profunde, prin renunțările amintite, pentru a putea depăși miile de vise și scuze care ne țin departe de marea călătorie.

Tot ce ni se cere pe acest drum este să renunțăm la orice bagaj incomod, mai apoi la tot ce dorim și sperăm pentru a vedea ce se află în liniștea și pacea care stau la baza oricăror experiențe binecuvântate, oferite în Postul Mare.

 Pr. Petru Munteanu