Fiecare vede în jur după cum are inima .
O vorbă din popor spune, că ochii sunt oglinda sufletului, aşadar, fiecare vede în jur după cum are inima.
Omul cu inima ocean infinit de iubire de Dumnezeu şi semeni vede în jurul său frumuseţea întregii Creaţii. Pe toate le vede minunate şi Îi mulţumeşte Domnului pentru soare, pentru lună, pentru cer, pentru stele, pentru munţi, dealuri şi câmpii. Îi mulţumeşte pentru oamenii frumoşi cu care se intersectează pe drumul vieţii. Omul cu iubire în suflet vede doar diamantul dumnezeirii din fiecare semen, vede doar lumina din oameni, vede doar talanţii cu care sunt înzestraţi semenii lor, vede numai virtuţile acestora, nu greşelile, păcatele şi patimile lor. Nu judecă, nu bârfeşte, nu invidiază, nu se crede mai bun decât aproapele lui.
Cei cu inima plină de răutate, egoism, invidie, mândrie îşi văd semenii mai murdari sufleteşte decât sunt, îi văd mici şi nesemnificativi, nu-i consideră fraţi sau surori întru Hristos, copii ai Aceluiaşi Tată Ceresc.
Omul cu inima plină de pace şi linişte sufletească le vede pe toate din jur în deplină armonie, om şi natură într-o comuniune pefectă. Conştientizează, că şi cele cuvântătoare şi cele necuvântoare îşi au rostul lor în această lume, că Bunul Dumnezeu ne-a creat cu multă înţelepciune ca să învăţăm împreună multe lecţii de viaţă, fiindcă Creaţia întreagă este ca o carte deschisă din care poţi învăţa multe lucruri utile.
Omul cu inima plină de pace, ştie că, după orice furtună apare soarele, nu cârteşte când plouă prea mult sau când nu plouă mult timp, nu cârteşte că e prea cald sau prea rece, ci se bucură de tot ce îl înconjoară.
Se bucură şi de soare şi de vânt şi de ploaie şi de ninsoare şi de ger şi de arşiţă, şi pe toate le vede frumoase şi minunate, fiindcă el Îl vede pe Bunul Dumnezeu în orice floare, în orice fir de iarbă, în orice răsărit şi apus de soare, în lună, în cer, în stele, în tot ce îl înconjoară.
Omul cu inima plină de nelinişte nu este mulţumit de nimic de ce vede în jurul său. Nici natura, nici oamenii, nu-i aduc bucurie şi lumină în suflet. El pe toate le vede în culori întunecate, nu se bucură de lucrurile simple, nu are răbdarea să se oprească din drumul său pentru câteva clipe ca să admire, de exemplu: imensitatea cerului, linia orizontului, zborul unei păsări, coloritul unei grădini presărate cu flori de tot felul, valurile înspumate ale mării, un palat încărcat de istorie, o mănăstire plină de sfinţenie, o clădire impresionantă ş.a.
Omul cu inima plină de bucurie le vede pe toate ca pe nişte izvoare ale fericirii sale sufleteşti. Omul bucuros simte nevoia să îmbrăţişeze pe toţi din preajma lui, omul bucuros de multe ori nu îmbrăţişează numai pe aproapele său, ci îmbrăţişează şi animalele din jurul lui, chiar şi copacii şi oferă zâmbete cu dărnicie. Zâmbeşte şi soarelui ce-l vede pe cerul senin, zâmbeşte şi unui străin de pe stradă, zâmbeşte şi celor ce-l iubesc şi celor ce nu-l iubesc, zâmbeşte necondiţionat.
Omul cu inima tristă are privirea golită de orice bucurie, omul trist nu observă nimic în jur, omul trist se izolează în carapacea sa şi vede numai partea goală a paharului.
Omul cu inima plină de nădejde şi credinţă nu vede în orice încercare, un obstacol în viaţa sa, omul cu inima plină de nădejde şi credinţă vede în jurul său multe semne de iubire şi purtare de grijă a lui Dumnezeu. Vede cum Acesta îi scoate în cale semeni ce-i vin în ajutor când are nevoie de sprijin, semeni care iubesc necondiţionat şi care au drept misiune în viaţa lor, slujirea cu credinţă a lui Dumnezeu şi a aproapelui.
În schimb, omul cu inima prinsă în gheara deznădejdii le vede pe toate în negru în jurul său, nu mai vede nicio luminiţă în tunelul problemelor şi necazurilor lui. El vede în jurul său, doar indiferenţă, doar izolare, doar individualism şi negru egoism. El nu simte adierea aripilor îngerilor păzitori ce-l veghează necontenit. El vede, aşadar, în jurul lui, doar suferinţă şi tristeţe, doar răutate şi nepăsare. El crede că Dumnezeu l-a părăsit şi l-a lăsat să se lupte de unul singur cu necazurile vieţii, nu vede urma paşilor lui Dumnezeu – „Tovarăş” permanent pe drumul vieţii. Nu conştientizează, că uneori se vede doar un rând de paşi pe cărarea vieţii lui – paşii Bunului Dumnezeu – Care l-a purtat în brațe, când nu a mai avut puterea să meargă de unul singur, când a fost copleşit de greutatea crucii sale spirituale.
Omul cu inima curajoasă vede în orice obstacol de pe drumul vieţii o oportunitate de a învăţa unele lecţii: lecţia răbdării, lecţia bărbăţiei, lecţia credinţei, lecţia lăsării în grija lui Dumnezeu.
Omul cu inima plină de teamă vede în jurul său, numai duşmani care vor să-i facă rău. Vede în jurul său, doar pesimism, doar lipsă de speranţă, doar griji pentru ziua de mâine, doar piedici pe cărarea vieții sale şi a celor din jurul său.
Omul cu inima curată şi nevinovată ca a unui copil le vede pe toate în jurul său, cu curiozitatea datorată inocenţei şi purităţii sufleteşti.
Pe toate le priveşte cu mirare şi bucurie, pe toate le priveşte cu ochii simplităţii şi modestiei. Acesta nu vede în jurul său măşti, nu vede falsitate, nu vede viclenie, nu vede lumea întreagă ca pe o sală de teatru pe scena căreia joacă cu măiestrie actori talentaţi.
Omul cu inima lipsită de puritate şi inocenţă le vede pe toate în jurul său complicate, la toate le găseşte cusur şi nu crede în vorba înţeleaptă, că nu vârsta face omul, ci omul face vârsta.
Acesta nu conştientizează, că fericirea înseamnă simplitate, înseamnă joc şi cântec, înseamnă zâmbete şi îmbrăţişări, înseamnă explorarea cu bucurie a tot ce te înconjoară, înseamnă bucuria comuniunii, bucuria descoperirii, înseamnă prietenie, înseamnă creativitate ş.a.m.d.
Omul cu inima vicleană îi vede pe toţi din jurul său, actori talentaţi ca şi el, actori ce poartă pe chip şi în suflet masca falsităţii şi a egoismului. Acesta mereu priveşte cu teamă în jur, ca nu cumva să cadă în capcana vicleşugului, fiindcă conştientizează că nu e singurul actor din lumea aceasta, ca el mai fiind mulţi alţi semeni.
Omul cu sufletul întunecat, aşa cum a spus Paulo Coelho: „îşi va vedea întotdeauna propria urâţenie. Deoarece, ca orice oglindă, ochii înapoiază fiecăruia dintre noi imaginea propriului nostru chip”.
Să ne rugăm, așadar, Bunului Dumnezeu să ne ajute să ne curăţim inima de toată urâţenia şi răutatea, ca să vedem în jurul nostru, doar frumuseţe, lumină, bucurie, speranţă, armonie, prietenie. Să ne ajute să ne bucurăm de viaţă, cu tot ce ne oferă ea, şi bune şi rele, să ne ajute să Îl vedem pe Domnul prezent peste tot. Să ne ajute să fim fericiţi, cu suflete de copil, să ne ajute să fim puri şi inocenţi, cu inima tron al lui Hristos, ca să ţinem departe de noi: răutatea, ura, minciuna, teama, frica, mândria, bezna indiferenţei şi egoismului. Să ne ajute să ne folosim libertatea vieţii în mod responsabil, ca să rămânem normali într-o lume anormală. Amin.
Cristina Toma
