Să ne rugăm unii pentru alţii cu iubire frăţească!
„Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că multă putere are rugăciunea dreptului în lucrarea ei“ (Iacob 5, 16).
Adevăraţii următori ai lui Hristos, adevăraţii Săi ucenici se cunosc după iubirea pe care o manifestă aceştia faţă de aproapele, se cunosc după sufletele lor, izvoare de: compasiune, bunătate, blândeţe, bucurie de a sluji aproapelui şi de a dărui acestuia din prinosul sufletului şi inimii lor: dragoste dezinteresată, dragoste necondiţionată ce alină, ce vindecă, ce luminează, ce înfrumuseţează, ce aduce pace şi linişte sufletească, nădejde, curaj, bărbăţie, răbdare, speranţă, credinţă puternică şi nestrămutată.
Şi când oare se manifestă cel mai autentic, iubirea pentru aproapele? Când acesta are o viaţă liniştită şi frumoasă, precum un cer senin fără niciun nor pe cupola sa? Sau când cerul vieţii sale s-a acoperit de nori negri ai furtunii încercărilor şi ispitelor? E foarte simplu răspunsul la această întrebare, şi un copilaş îl poate da fără să greşească.
Aşadar, ne iubim sincer şi curat aproapele, cu dragostea lui Hristos, când îi suntem alături acestuia atunci când este îngenuncheat de probleme şi necazuri, când se simte părăsit de toţi cei din jur, când se simte fără puterea şi dorinţa de a mai păși singur pe drumul vieţii, când se simte sleit de oboseală, bolnav, nedreptăţit, când se simte ca o frunză purtată cu furie şi fără nicio milă, de vântul necazurilor şi durerilor, când simte că nu îşi mai poate duce pe umeri Crucea spirituală. Şi cum îi putem fi alături aproapelui nostru în clipele grele ale vieţii sale? Îi putem fi alături: mângâindu-l, încurajându-l, sfătuindu-l, îmbrăţișându-l în mantia iubirii noastre. Dar cel mai mult îl putem ajuta cu rugăciunea noastră sinceră şi curată, cu rugăciunea noastră fierbinte către Bunul Dumnezeu, către Măicuţa Sfântă, către Casnicii şi Prietenii lui Dumnezeu – Sfinţii şi Mucenicii Săi, către Toate Puterile Cereşti, cu rugăciunea frăţească, cu rugăciunea care se înalţă la Cer din inimi care bat în pieptul nostru, nu numai pentru noi, ci şi pentru cei din jurul nostru.
Rugăciunea pentru semenii noştri când este făcută cu o iubire sinceră, adâncă, necondiţionată este foc ce arde pe diavolii indiferenţei şi împietririi sufleteşti, este o rugăciune care aduce har şi folos duhovnicesc şi celui ce se roagă pentru fratele său întru Hristos şi celui pentru care s-a înălţat rugăciunea la Cer. Rugăciunea unora pentru alţii multă putere de vindecare trupească şi sufletească are, mult este plăcută şi ascultată de Bunul Dumnezeu, iar roadele sale nu se lasă mult aşteptate.
Rugăciunea unora pentru alţii este izvor bogat de iubire dumnezeiască, este înfăptuitoare de adevărate minuni, atât pentru cel ce a fost bonav sufleteşte şi trupeşte, cât şi pentru martorii la vindecarea acestuia. Rugăciunea unora pentru alţii atrage ca un magnet mila şi iubirea lui Dumnezeu pentru copiii Săi, care I-au ascultat îndemnul: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Romani 13, 9). Şi, atunci Bunul Dumnezeu răsplăteşte credinţa şi osteneala rugătorilor Săi, cu vindecarea trupească şi sufletească a celui bolnav incurabil, cu ridicarea celui deznădăjduit din patul tristeţii, cu aducerea lui din spaţiul morţii în spaţiul bucuriei şi Învierii Sale, cu alungarea tuturor norilor încercărilor pentru a aduce soarele iubirii, bucuriei, speranței, credinţei, nădejdii, în sufletele amorţite ale tuturor copiilor Săi, care I se roagă cu credinţă şi căldură.
Bunul Dumnezeu înfăptuieşte minuni, nu numai pentru cei ce au nevoie de vindecare, ci şi pentru martorii la această vindecare, pentru a le întări acestora credinţa, pentru a le arăta că nicio faptă bună făcută cu multă iubire de Dumnezeu şi semeni nu rămâne nerăsplătită, pentru a le arăta că iubirea şi rugăciunea unora pentru alţii sunt aripi îngereşti, sunt virtuţile care ne fac asemănători cu îngerii, care ne fac asemănători cu sfinţii, care ne fac asemănători cu Mântuitorul Hristos, izvorul iubirii, milostivirii şi vindecării, singurul care are puterea de a ne ierta şi de a ne vindeca de boala păcatelor noastre.
Cât de plăcută Îi este Bunului Dumnezeu, rugăciunea noastră smerită şi curată pentru aproapele, cât de plăcute Îi sunt Bunului Dumnezeu, lacrimile vărsate pentru suferinţa semenilor noştri aflaţi în nevoi, lacrimile pentru suferinţele şi păcatele întregii lumi în care trăim! Cât de mult se bucură Bunul Dumnezeu când ne vede sensibilitatea inimii, când vede că nu putem sta indiferenţi la suferinţa unui bătrân singur şi amărât, la suferinţa orfanilor şi văduvelor, la suferinţa celor lipsiţi de libertate, la suferinţa celor bolnavi, oropsiţi şi nedreptăţiţi, la suferinţa sufletească a celor ce nu L-au cunoscut pe Hristos sau s-au îndepărtat de El, şi ne plecăm genunchii trupeşti şi sufleteşti la rugăciune fierbinte ca un foc năvalnic ce mistuie în calea sa tot răul şi toată ispita, pentru a face loc vindecării, bucuriei duhovniceşti, credinţei, binelui şi frumosului!
Biserica lui Hristos ne îndeamnă să ne rugăm pentru toţi fraţii noştri, copii ai Aceluiaşi Tată Ceresc, să ne rugăm pentru cei care se roagă şi pentru cei care nu se roagă, pentru cei care cercetează Casa Domnului şi pentru cei care nu mai pot veni la biserică, fiindcă sunt foarte bolnavi şi zac neputincioşi ori în pat, ori în propria casă, ori în spital, ori în aziluri de bătrâni. Să ne rugăm pentru semenii cărora suferinţa şi deznădejdea lor adâncă îi împiedică să mai strige singuri, Domnului: „Ajutor! Ajutor!” Biserica nu se roagă numai pentru sine, ci şi „pentru pacea a toată lumea”, „pentru îmbelşugarea roadelor pământului”, „pentru vremuri cu pace”, „pentru cei bolnavi, pentru cei robiţi, pentru cei în necazuri şi în nevoi etc.”. Biserica invocă Harul și ajutorul lui Dumnezeu pentru întreaga lume, deoarece lumea întreagă există prin mila şi iubirea milostivă a lui Dumnezeu.
Referitor la rugăciunile unora pentru alţii, părintele Dumitru Stăniloae spune: „În rugăciunile ce le facem unii pentru alţii nu ne unim numai cu Dumnezeu, ci şi unii cu alţii în Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu circulă atunci în noi. Aşa circulă puterea lui Dumnezeu în noi toţi care ne rugăm împreună şi unii pentru alţii în vremea Sfintei Liturghii. Şi prin însuşi acest fapt rugăciunea este o valoare şi o mângâiere prin ea însăşi. E o bucurie şi e o mângâiere să putem zice unii către alţii ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel: «Sunteţi în inimile noastre, ca împreună să murim şi împreună să trăim» (II Corinteni 7, 3). Propriu-zis, cei ce au pe alţii în inima lor şi prin aceasta Îl au pe Dumnezeu Însuşi nu mai mor sau, chiar dacă mor, ei sunt vii în vecii vecilor. Şi aceasta este Biserica, ca unitate în Dumnezeu: prezenţa unora în inimile celorlalţi. Această unitate e înfăptuită şi trăită mai ales în rugăciunile unora pentru alţii”.
Cred foarte mult în puterea de vindecare a rugăciunilor unora pentru alţii, de aceea mereu îndrăznesc să rog pe cei din jurul meu, să rog persoane cu o viaţă duhovnocească îmbunătăţită să se roage pentru mine şi pentru cei dragi ai mei când traversăm o perioadă mai dificilă în viaţa noastră, să se roage pentru mântuirea noastră. Când ştiu că se roagă mai mulţi semeni pentru mine sunt mai cu multă nădejde la mila şi iubirea lui Dumnezeu, mă simt ocrotită de toată răutatea, invidia, judecata, nedreptatea celor din jur. Simt căldura şi puterea rugăciunii celor care se roagă pentru mine, indiferent de distanţa care mă desparte de aceştia, între sufletele noastre construindu-se o punte a comuniunii în Duhul lui Dumnezeu şi, atunci sufletul meu se bucură nespus de mult, fiindcă se simte iubit necondiţionat cu iubirea lui Hristos.
La iubirea sinceră şi curată, smerită şi milostivă a celui care se roagă pentru cei ce suferă, răspunde Hristos, Domnul, prin iubirea Sa infinită, smerită şi milostivă, vindecătoare şi dătătoare de bucurie.
Bunul Dumnezeu ne miluieşte pe toţi cu iubirea Sa când Îl rugăm cu credinţă şi iubire: Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Doamne, ajută-ne! Doamne, nu ne părăsi! Doamne, nu ne lăsa! Doamne, îndepărtează de la noi toată boala, toată suferinţa şi toate patimile noastre întunecate! Doamne, păzeşte-ne de toată răutatea din noi şi din afara noastră! Doamne, trezeşte-ne din somnul orbirii noastre spirituale! Doamne, despietreşte-ne inimile îngheţate de necredinţă şi indiferenţă! Doamne, luminează-ne să nu mai facem greşeli în viaţa noastră! Doamne, iartă-ne păcatele noastre câtă frunză şi iarbă! Doamne, fii cu noi! Doamne, ajută-ne să Te iubim şi să-Ţi urmăm în toată fapta cea bună! Doamne, mântuieşte-ne pe toţi!
Cum să stea indiferent Bunul Dumnezeu când strigăm din toată fiinţa noastră: „Ajutor!” Cum să nu ne asculte Bunul Dumnezeu când ne cuprindem unii pe alţii în sufletele noastre, când nu suntem egoişti şi nu ne gândim numai la mântuirea noastră, la binele nostru, când facem din durerea celorlaţi durerea noastră, când empatizăm cu suferinţa aproapelui nostru? Cum să nu ne asculte Bunul Dumnezeu când, aşa cum spune atât de frumos Părintele Petru Munteanu, ne purtăm unii pe alţii pe „targa rugăciunii?” Cum să nu ne asculte Bunul Dumnezeu când nu ne judecăm semenii aflaţi în mocirla păcatelor şi vedem nu numai ce e rău şi urât în ei, ci vedem şi diamantul dumnezeirii din ei şi îi ajutăm să scoată acest diamant preţios la lumina credinţei, binelui şi vindecării? Cum să nu ne asculte Bunul Dumnezeu când îi iertăm pe cei ce ne-au greşit, când îi vedem pe greşiţii noştri ca pe nişte oameni plini de răni şi dorim să-i pansăm cu pansamentul iubirii şi iertării noastre? Cum să nu ne asculte Bunul Dumnezeu când ne rugăm pentru duşmanii noştri ca pentru noi înşine, când ne purtăm unii pe alţii pe braţele rugăciunii, când ne împletim rugăciunile la Taina Sfântului Maslu, la Sfânta Liturghie, când întindem peste întreaga lume, peste întreg universul mantia iubirii şi rugăciunii, când întindem peste toţi cei căzuţi în jurul nostru ţesătura luminoasă a comuniunii, a rugăciunilor unora pentru alţii, a rugăciunii frăţeşti, a rugăciunii pornite dintr-o inimă smerită şi sinceră? Iar când împletim rugăciunea noastră şi cu fapta milostivă, aceasta se înalţă ca mireasma duhovnicească a tămâiei la Cer, atunci şi mai multă bucurie aducem Bunului Dumnezeu Care ne îndeamnă mereu să cultivăm iubirea pentru aproapele, solidaritatea, compasiunea, milostivirea, altruismul, comuniunea, care ne îndeamnă să cultivăm iubirea milostivă ce aduce sănătate spirituală, sufletului creat după chipul Său Cel milostiv: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36).
Să ne rugăm unii pentru alţii, fiindcă aşa cum spunea Părinte Dumitru Stăniloae: „Gândul şi cuvântul nostru bun îndreptate spre altul îi duc aceluia putere, căci noi nu suntem separaţi unul de altul în planul nevăzut, atunci când suntem legaţi prin iubire. Cu atât mai mult îi duc aceluia puterea gândul şi cuvântul nostru, când sunt gând şi cuvânt de rugăciune, când îl prindem şi pe acela în legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci, de la noi la el curge nu numai puterea fiinţei noastre, ci şi puterea lui Dumnezeu care e în noi prin rugăciune”.
Să ascultăm pe Sfântul Ioan de Kronstadt care ne îndeamnă la rugăciunea pentru alţii prin aceste cuvinte: „Roagă-te pentru toţi aşa cum te-ai ruga pentru tine, cu aceeaşi sinceritate şi fervoare; priveşte la infirmităţile şi bolile lor ca şi cum ar fi ale tale, la ignoranţa lor spirituală, la păcatele şi poftele lor, ca la ale tale, la tentaţiile lor, la nenorocirile şi întristările lor, ca şi cum ar fi ale propriei tale persoane”.
Să ne rugăm precum sutaşul din Evanghelie cu nădejde, cu credinţă puternică şi nestrămutată pentru orice semen al nostru aflat în suferinţă, pentru a înmulţi binele în jurul nostru, pentru a înmulţi pacea, pentru a înmulţi compasiunea şi iubirea frăţească, pentru a vindeca de indiferenţă, individualism şi egoism întreg universul în care trăim! Amin!
Cristina Toma
