Gheorghe Jimboiu

Aiud, 1960.
Într-o zi se deschide uşa celulei. Este introdus un nou camarad. Se prezintă simplu: – Gheorghe Jimboiu.
După 12 ani de temniţă, Gheorghe Jimboiu este foarte bolnav. Suferă de două boli grave, care aici în închisoare duc implacabil spre deznodământul fatal. Are tuberculoză şi ciroză. Singurul lucru care i se permite este să stea întins.
Stă pe marginea patului, rezemat de perete şi din această poziţie asistă la viaţa celulei. Intervine foarte rar în discuţiile noastre. Mai mult ascultă. Cred că rosteşte în permanenţă rugăciunea inimii. Această concentrare interioară îi conferă un aer de pace şi seninătate.
Nimic nu indică faptul că omul acesta ştie că va muri. Niciun semn de nelinişte nu i se poate citi pe chip. Poate că alţii ar fi căzut în disperare şi ar fi bătut la uşă ca să fie duşi la spital. El bate la o altă poartă, cu credinţă şi smerenie: la poarta Cerului spre care năzuieşte.
„…Nici n-a gemut, nici n-a murmurat, ci vorbea în inima sa cu Dumnezeu” (Pătimirea Mucenicilor din Lugdunum).
În rarele lui intervenţii povesteşte câte o întâmplare semnificativă din Pateric:
„Zis-a un bătrân că cel ce se nedreptăţeşte de bună voie şi îl iartă pe aproapele, fireşte că este al lui Iisus. Iar cel ce nici nu nedreptăţeşte, nici nu se nedreptăţeşte, fireşte că este al lui Adam. Iar cel ce nedreptăţeşte, sau dobânzi cere, sau înşeală, fireşte că este al diavolului”.
Acum am înţeles. Şi sunt convins că acest trăitor profund al lui Hristos a fost trimis de Pronie ca să văd cum se apropie de moarte un om care a trecut peste pragul sfinţeniei. Călătoreşte într-o zonă unde nu-l mai tulbură îndoiala sau patimile. Privindu-l, simt că Jimboiu este omul de care m-aş ruşina cel mai mult dacă mi-ar cunoaşte păcatele. Nu pentru că m-ar judeca cu asprime – pentru că el este omul pe care l-am simţit trăind dragostea frăţească în modul cel mai pur – ci pentru că în timp ce el zboară prin sfere celeste, eu zac neputincios şi ticălos în genună.
*
Aiud, 1964. De la Zarcă sunt dus la Secţie. În curtea Secţiei mă regăsesc cu o mulţime de cunoscuţi. La fiecare pas câte o bucurie.
După atâtea bucurii, trebuia să vină şi o durere. O durere mare. Interesându-mă de Gheorghe Jimboiu, aflu că a murit. Aşadar, nu a mai rezistat. Cu un an înainte, Dumnezeu l-a chemat la El. L-a iubit prea mult ca să-l lase în vâltoarea vieţii libere, care i-ar fi putut întina puritatea de cristal pe care o cucerise în împărăţia durerii. Credinţa că Dumnezeu ia la Sine pe cei pe care îi iubeşte nu mi s-a părut niciodată mai adevărată ca în cazul lui Gheorghe Jimboiu.
Mergi în pace spre cer, suflet neprihănit! Nu ştiu dacă acest neam mai poate fi vrednic de aleşi ca tine. Am credinţa că numai pentru oameni ca tine mai rabdă Dumnezeu această lume!
Peste ani şi ani, după ce am devenit preot, în Jurnalul meu pastoral am notat într-o zi, dintr-un impuls tainic, următorul gând: „Gheorghe Jimboiu a murit în stadiu de sfinţenie”. De ce mi-am notat oare acest gând răsărit în suflet când eram la Sfântul Altar? Fără nici o îndoială pentru ca privindu-l, să-mi aduc aminte de datoria mea. Căci nu-mi mai puteam petrece restul vieţii benchetuind sau lenevind, când ştiam că acest tânăr cu suflet de crin şi alţii ca el au murit pentru Hristos în catacombele temniţei.
Viaţa lui Gheorghe Jimboiu a fost o ardere de tot bine plăcută lui Dumnezeu. El trebuie să intre, alături de Valeriu Gafencu şi alţi tineri români morţi în închisoare, în galeria sfinţilor români, căci au trăit o tinereţe sfântă, încununată cu jertfa supremă pentru învierea neamului românesc, constituind înaltă pildă pentru generaţiile viitoare.
(Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă)

Epilog
Mama lui Gheorghe Jimboiu, o ţărancă modestă din Oltenia, rămasă văduvă de tânără, şi-a crescut singurul copil în frică de Dumnezeu, trudind ca să-l ţină la şcoli, căci băiatul s-a dovedit iubitor de învăţătură. Gheorghe a ajuns student la Academia Comercială din Braşov, un tânăr evlavios, curat, iubit de toţi. Când urgia roşie a venit peste ţară ca să-i smulgă crucile din biserici şi inimi, el a dăruit ce avea mai de preţ: viaţa sa,  pe care a pus-o toată pentru Hristos şi neam. După moartea lui în închisoarea Aiudului, Securitatea a trimis sărmanei mame o cutie cu hainele lui Gheorghe, pătate de sânge. Atât i-a rămas de la el, alături de o fotografie din care zâmbeşte un tânăr cu chip de înger pământesc…

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin