Ghiocelul

Deşi este sfârşitul lui februarie, bătrâna iarnă pare că nu se mai lasă dusă de la noi. Afară este frig, iar razele de soare coboară neîncrezătoare printre crengile dezgolite ale copacilor. Pe ici, pe colo se mai zăresc petice de zăpadă pe care soarele nu a reuşit să le dezgheţe încă.
Natura parcă doarme şi pare toată amorţită. De sub frunzele uscate care mai sunt încă îmbrăcate cu mantia albă a zăpezii, a ieşit vesel un ghiocel. Şi-a dat gluga cea verde jos şi s-a înălţat zâmbind pentru că ştie că va fi primul dintre toate florile care va vesti tuturor că se apropie frumosul anotimp al primăverii. Cu câtă frumuseţe şi cu câtă delicateţe l-a împodobit Bunul Dumnezeu!
Toată lumea care trece pe lângă el îl priveşte cu bucurie pentru că este într-adevăr cel mai frumos.
Din cerul cel posomorât au început să se desprindă petale albe care plutesc ca nişte fluturi, coborând lin spre pământul de catifea. Sunt ultimii fulgi de nea care ştiu că după ce vor săruta pământul se vor topi şi vor dispărea. Nu au viaţă lungă pentru că razele îi dezbracă de hăinuţele lor albe şi îi transformă în picături ca de mărgăritar. Fiecare fulg parcă rosteşte în şoaptă „Suntem ultimele petale ale iernii şi pe noi să nu ne uitaţi”.
Ghiocelul se simte singur şi doreşte să mai aibă măcar un prieten. Nu vrea să mai fie singur pentru că de când a răsărit, singurele lui prietene au fost razele de soare. Acum îşi mai doreşte prieteni. Un fulg aşa de
frumos, s-a desprins din jocul celorlalţi fulgi şi a coborât chiar pe clopoţelul argintiu al ghiocelului. Pentru câteva clipe, cei doi au devenit cei mai buni prieteni şi au început să-şi împărtăşească unul altuia povestea
lor de viaţă. S-au privit, s-au încurajat şi şi-au vorbit ca cei mai buni prieteni.
Fulgul este trist şi plânge pentru că s-a rătăcit în zborul lui de prietenii săi pe care nu o să-i mai vadă şi pentru că razele soarelui îl încălzeau. Ghiocelul îl mângâie cu multă duioşie spunându-i că dacă se vor despărţi în curând, nu-l va uita niciodată şi-l va purta mereu în gând. Să nu fie trist şi că fiecare lucru
de pe pământ are timpul lui. Dintr-o dată, fulgul l-a îmbrăţişat cu mare drag şi s-a transformat într-o lacrimă de cristal. La câteva adieri ale vântului, ghiocelul s-a mişcat şi de pe clopoţelul lui s-au scurs mai multe picături care s-au dus chiar la rădăcina lui.
Ghiocelul se simţea trist pentru că prietenia dintre el şi fulg nu a durat prea mult iar el a înţeles ce înseamnă singurătatea.
Liniştea şi singurătatea îl învăţă drumul către el însuşi. Gândi că după o prietenie nimic nu se pierde, rămâi cu ceva: cu o lacrimă, cu un zâmbet, rămâi cu o şoaptă, cu nişte cuvinte care bucură sau dor,
rămâi cu o speranţă. Acum stă săracul cu căpşorul plecat privind spre locul unde s-au îndreptat picăturile acelea. La câţiva metri de el observă nişte firişoare verzi subţiri.
– Sunt primele fire de iarbă, gândi el…
– Nu voi mai fi singur. Voi avea noi prieteni.
La câţiva metri de el alţi ghiocei îi făceau semn în adierea vântului că nu este singur. Ei sunt prietenii lui cu adevărat care nu-l vor părăsi niciodată. Firele de iarbă legănau şi ele afirmativ din cap.
Acum părea mai încrezător. Ceilalţi ghiocei i-au adus aminte că el trebuie să vestească mereu bucuria şi să aducă în suflete speranţa.
A trecut o noapte, iar ghiocelul se simţea mai puternic şi mai rezistent. Era mult mai viteaz. Apa fulgului l-a hrănit peste noapte, iar el a devenit mai mare şi mai frumos.
Acum el este bucuros şi-şi ridică capul spre lumină, anunţând că, deşi zăpada-i rece, în curând se va dezgheţa şi va trece. Este mândru că este cel mai frumos vestitor al primăverii, iar fetele îl vor purta în curând cu drag ca pe cel mai frumos mărţişor. El este bucuros că este lăsat să deschidă poarta tuturor florilor şi va deschide în curând poarta tuturor inimilor. Când aud a lui chemare, toate păsările se întorc din depărtare. În curând va începe concertul lor.
Bucuros, ghiocelul şi-a scuturat clopoţelul de argint şi cu un glas subţire şi cristalin a anunţat:
– Se apropie primăvara! Uraaa!

Roxana Apopei