În viaţă şi călătoria e importantă, nu doar destinaţia
„Întâi dragostea. Dragostea care înfloreşte cireşul, care creşte copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia Sa. Aşa vine pacea, pacea desăvârşită, pacea raiului şi a vieţii veşnice. Pământul e uşor sub pasul tău, uşor ca arborul gândurilor pure, omule, lumina creşte şi înfloreşte pe buzele, pe ochii, pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu. Când ai pornit să fii om să ştii că dragostea e cea dintâi virtute, ea este semnul dezrobirilor. Cântecul tău se îneacă fără dragoste şi mâna ta bâlbâie. Caută sâmburele vieţii. E în tine!” – Ernest Bernea.
În viaţă nu contează doar destinaţia, contează şi călătoria.
Contează, dacă până am ajuns acolo unde ne-am dorit, am călătorit trecând chiar şi „peste cadavre”. Contează dacă, dorind cu orice preţ să ajungem la capăt de drum, ne-am ghidat după principiul: „scopul scuză mijloacele”. Contează, dacă am dat un alt sens binelui şi răului, ajungând să credem că binele e rău şi răul bine, transformându-ne astfel din copiii lui Dumnezeu în vrăjmaşii Săi.
Contează, dacă în decursul călătoriei am săvârşit fapte rele: am minţit, am furat, am înşelat, am uneltit, am asuprit, am nedreptăţit, am umilit ş.a.m.d.
Contează, aşadar, dacă de-a lungul călătoriei am semănat sau nu am semănat suferinţă în jurul nostru, contează, dacă am avut sau nu am avut principii şi valori sănătoase de viaţă, în Duhul lui Dumnezeu.
Un creştin autentic, un creştin care doreşte să fie următor al lui Hristos, trebuie să ştie, aşa cum a spus şi Pr. Constantin Sturzu, că niciodată scopul nu scuză mijloacele, fiindcă „mijloacele sunt însăşi «calea Domnului». Ori, această cale nu poate fi strâmbă. «Îndreptați calea Domnului», strigă şi azi Sfântul Prooroc Ioan, urmând lui Isaia” (v. Ioan 1, 23).
Contează, dacă în călătoria noastră am avut o cârmă a minţii dreaptă, dacă lumina minţii noastre nu a fost o lumină stinsă. Contează, aşa cum spunea Părintele Arsenie Boca, dacă pe drumul vieţii noastre ştim: „ce suntem, cine ni-s părinții, de unde venim, ce-i cu noi pe aici și, într-o lume cu viclene primejdii, cum să ne purtăm, cine ne cheamă Acasă și cine ne întinde momelele. Că de la cârma minții atârnă încotro pornim și unde să ajungem.”
Contează, dacă călătoria a durat mai mult decât ne-am fi dorit, dar a fost făcută fără să cârtim, fără să cădem în deznădejde, atunci când a fost plină de obstacole. Contează, dacă călătoria a fost făcută de bunăvoie, dacă a fost făcută cu iubire și smerenie, cu pace în suflet, cu inima plină de bucurie sfântă, cu răbdare şi iertare.
Contează dacă „Tovaraşul” nostru de călătorie a fost Bunul Dumnezeu, dacă pe El L-am chemat să ne fie Ajutător pe cale, dacă pe El L-am avut mereu prezent în toată fiinţa noastră sau dacă ne-am însoţit cu urâciosul diavol care a făcut ca această călătorie să aibă multe peripeţii, să fie plină de răutate, să fie plină de întuneric, să fie plină de deznădejde, să fie plină de căderi şi îngenuncheri.
Contează, dacă am ales calea cea dreaptă, calea legii lui Dumnezeu, calea luminată de Soarele Hristos, calea mântuirii, calea ascultării de un duhovnic iscusit, ghid în toate călătoriile vieţii sau dacă am ales să călătorim pe calea cea strâmbă, pe calea pe care ne-am bazat doar pe noi înşine, doar pe înţelepciunea şi voia noastră.
Contează şi, dacă în călătoria noastră am fost însoţiţi de prieteni adevăraţi, care ne-au făcut-o mai uşoară şi mai plăcută sau dacă am fost singuri, fără niciun semen alături, ci doar cu Bunul Dumnezeu, Sprijinitor şi Îndrumător. Şi ca să fim binecuvântaţi cu tovarăşi de călătorie buni, pe care ne putem baza în orice situaţie a vieţii, fie uşoară, fie grea, fie frumoasă, fie mai puţin plăcută, ar fi trebuit ca noi înşine să fi fost însoţitori de nădejde pentru alţi semeni, pe drumul vieţii lor. Ar fi trebuit ca şi noi să fi ajutat pe aproapele nostru să înlăture obstacolele ce i-au apărut pe cale.
Contează, dacă am ales călătoria pe calea cea strâmtă, dacă am ales, aşa cum a spus tot Părintele Arsenie Boca: „cărarea pe care a mers Dumnezeu Însuși ca om adevărat, făcându-ni-se pildă întru toate și dându-ne îndrăzneală.” Contează, dacă am ascultat Cuvântul Sfintei Evanghelii: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află” (Matei 7, 13). Această cale strâmtă aşa cum spune Sfântul Ignatie Briancianinov: „are un sens foarte profund: ea ne ridică de pe pământ, ea ne scoate din întunericul mândriei, ea ne duce la Rai, ea ne conduce la Dumnezeu, ea ne aşează în lumina cea neapusă a feţei Sale pentru fericirea veşnică.”
Contează, aşadar, dacă pe calea mântuirii ne-am desprins de pământ şi am călătorit spre Cer, conştientizând că suntem doar trecători pe acest pământ şi, că de fapt noi, trebuie să ne dorim să fim cetăţeni ai Cerului, trebuie să ne dorim să ne întoarcem Acasă şi să lăsăm lumea cu toate tentaţiile ei, să nu îi slujim ei, fiindcă aşa cum a spus Părintele Arsenie Boca: „de la Dumnezeu ieşim, petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem. Fericit cine se întoarce şi ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea.”
Contează, aşadar, dacă în decursul călătoriei noastre pe acest pământ trecător, nu am făcut nimic din cele ce ne-ar putea mustra conştiinţa, nimic din cele ce ne-ar face să avem un comportament neadecvat unui creştin care poartă icoana Mântuitorului Hristos în sufletul său, fiindcă în funcţie de comportamentul nostru, de faptele noastre, destinaţia spre care tindem, va fi una frumoasă şi se va numi Acasă sau va fi una care ne va arunca în focul nestins al iadului veşnic.
Contează, dacă am fost vrednici următori ai lui Hristos, dacă ni L-am ales pe El, drept Model de iubire, credinţă, milostivire, dăruire, slujire, jertfire, smerenie, pace, iertare și răbdare sau dacă am fost creştini căldicei şi nu am împlinit poruncile Domnului, luând în deşert Cuvântul Lui: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21).
Să ne rugăm, aşadar, lui Dumnezeu să ne însoţească mereu pe drumul mântuirii, să ne binecuvânteze cu iubirea Sa şi să ne trimită în ajutor pe: Măicuţa Sfântă, pe Sfinţii Săi, pe toate Puterile Cereşti, pe preoţii Bisericii Sale, pe toţi următorii Săi vrednici, pentru ca în călătoria noastră pentru atingerea scopului vieţii noastre – dobândirea Duhului Sfânt – să nu ne rătăcim, orbiţi de mândria noastră, orbiţi de bezna patimilor noastre, orbiţi de egoismul şi necredinţa noastră.
Doamne, Te rog, ajută-mă să aleg și eu, calea cea strâmtă către Tine, către Cer, către Acasă, ajută-mă să mă însoțesc pe drumul vieții mele, cu iubirea necondiționată a lui Hristos, cu dreptatea, cu Adevărul, cu smerenia, cu modestia și simplitatea, ajută-mă să nu calc niciodată peste „cadavre”, pentru împlinirea obiectivelor, scopurilor și visurilor mele!
Ajută-mă să călătoresc pe cale, înveșmântată în lumină divină, în comuniune și pace, ajută-mă să nu pun niciodată interesele mele mai presus de iubirea aproapelui, mai presus de prietenia autentică, mai presus de solidaritate și omenie! Să nu mă lași, Doamne, să nedreptățesc, să judec, să invidiez, să întristez pe aproapele meu! Să nu mă lași, Doamne, să rănesc sufletul aproapelui, cu cuvântul sau cu fapta mea! Doamne, ajută-mă să nu-l fac pe celălalt să plătească prea scump pentru iubirea pe care i-o dăruiesc!
Ajută-mă să mă însoțesc pe cale cu tovarăși care Îl iubesc pe Hristos, care s-au dăruit Acestuia cu întreaga lor viață, ajută-mă să mă dăruiesc și eu lui Hristos cu întreaga mea ființă!
Ajută-mă să înlătur toate obstacolele de pe calea spre Tine, cu demnitate, cu credință, respectând principii și valori sănătoase de viață, trăind starea libertății responsabile, trăind în Duhul lui Dumnezeu, trăind în spațiul Învierii Tale! Amin.
Cristina Toma
