Înălțarea Domnului

La patruzeci de zile după Învierea Sa, Hristos S-a înălțat la ceruri, de unde venise, așa cum El Însuși le-a spus cândva ucenicilor Săi: Vă smintește aceasta? Dacă veți vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte? (Ioan 6, 61-62)
În intervalul dintre Înviere și Înălțare, Hristos S-a arătat ucenicilor Săi de mai multe ori. El le-a dezvăluit acestora tainele
împărăției lui Dumnezeu, după cuvântul Sfâtului Evanghelist Luca. …cărora S-a înfățișat pe sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-se timp de patruzeci de zile și vorbind cele despre Împărăția lui Dumnezeu (Fapte 1,3).
Acest mare eveniment împărătesc al Înălțării Domnului este proorocit în Vechiul Testament și este înfățișat în Noul Testament.
În Vechiul Testament, există profeții despre Înălțare, așa cum există pentru toate celelalte evenimente împărătești. O profeție reprezentativă care se referă la Înălțarea lui Hristos este cuprinsă în Psalmii lui David: Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiță(Ps. 46, 5); iar într-un alt psalm, se spune: Și a plecat cerurile și S-a coborât și negura era sub picioarele Lui. Și S-a suit pe heruvimi și a zburat; zburat-a pe aripile vântului( Ps. 17, 11-12). Cunoaștem faptul că revelațiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost revelații ale Cuvântului neîntrupat. Ceea ce s-a prorocit în Vechiul Testament s-a înfaptuit prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul. Așadar, în Noul Testament se vorbește de mai multe ori despre Înălțarea lui Hristos.
Mai întâi de toate, despe Înălțare vorbește Însuși Hristos în învățătura Sa. Adresându-Se ucenicilor Săi, înainte de a pătimi, El a spus: Ieșit-am de la Tatăl și am venit în lume; iarăși las lumea și mă duc la Tatăl (Ioan 16,18). De asemenea, cu o altă ocazie, Hristos a afirmat: nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer (Ioan 3, 13).
Înălțarea Domnului s-a petrecut la patruzeci de zile de la Învierea Sa cu un anumit scop, ținând seama de faptul că El nu a făcut niciodată ceva fără un motiv determinat.
Sfântul Nicodim Aghioritul spune că, prin întrupare, Hristos a primit trei nașteri: prima din Fecioara Maria, a doua prin Botez și a treia prin Înviere. În toate cele trei nașteri, El a fost numit întâi născut, pentru că a fost întâi născut „între mulți frați”, în sensul existenței Sale în trup, apoi a fost întâi născut al noii zidiri și în al treilea rând, a fost întâi născut din morți. Dacă privim cu atenție, vom observa că, la patruzeci de zile după fiecare din aceste trei nașteri, a avut loc un eveniment important: la patruzeci de zile după Naștere, Hristos a fost adus la templu, fapt ce corespunde sărbătorii Întâmpinării Domnului; la patruzeci de zile după Botezul Său în râul Iordan, l-a biruit pe diavolul care Îl ispitise de trei ori; la patruzeci de zile de la Înviere, S-a înălțat la ceruri, unde a adus Tatălui Său jertfa firii noastre.
Desigur, Hristos să fi putut să urce la ceruri cu firea omenescă imediat după Învierea Sa, dar nu a făcut lucrul acesta pentru ca Învierea să nu pară o închipuire. După Înviere, Hristos S-a arătat ucenicilor Săi și a făcut minuni, întărind astfel credința acestora și făcându-I martori ai învierii Sale. După ce le-a spulberat îndoielile legate de adevărul Învierii și le-a spus ce avea să se întâmple în legătură cu venirea Duhului Sfânt și cu Înălțarea, Hristos i-a făcut pe ucenici martori ai Înălțării. Astfel, s-a constituit o mărturie de netăgăduit a acestui eveniment hotărât de Dumnezeu.
Sărbătoarea Înălțării Domnului ocupă un loc de seamă în rândul praznicelor împărătești. Fiecare dintre acestea este un
eveniment mântuitor rânduit de sfânta iconomie, prin care Hristos a lucrat mântuirea neamului omenesc. Hristos S-a întrupat, a propovăduit, a pătimit, a înviat și S-a înălțat la ceruri. Între toate acestea există o unitate minunată.
Deși evenimentele împărătești sunt unite între ele și nu se poate să acordăm o importanță mai mare unuia sau altuia dintre ele.
Totuși, în funcție de receptarea lor de către om, putem să observăm anumite diferențe, având în vedere faptul că, de-a lungul vieții duhovnicești și pe parcursul urmării lui Hristos, există un traseu ascendent. Mai întâi, ne naștem în Hristos, după aceea, biruim stăpânirea diavolului și înviem, iar în cele din urmă, putem să trăim îndumnezeirea. Sfinții Părinți leagă sărbătoarea Înălțării de îndumnezeirea omului.
Înțelesul praznicului este foarte înalt și foarte important. Dacă prin Înviere a fost biruită stăpânirea morții și a diavolului, prin Înălțare firea noastră s-a suit la tronul lui Dumnezeu. În acest fel, și nouă ni s-a dat posibilitatea să ajungem și la trăirea Înălțării, adică a îndumnezeirii.
Ceea ce s-a petrecut în viața lui Hristos trebuie să aibă loc și în viețile creștinilor. De altfel, urmarea lui Hristos nu înseamnă o conformare exterioară față de câteva recomandări sau porunci formale, ci reprezintă împărtășirea din Hristos. Noi trebuie să trăim Patima, Răstignirea și Învierea lui Hristos în viețile noastre personale.
Același lucru este valabil și în legătură cu Înălțarea Mântuitorului. Omul se poate înălța cu Hristos, dupa cum spune
Sfântul Grigorie Teologul: „Urcând la ceruri (Hristos) ne-a înălțat și pe noi”.
Această sărbătoare desăvârșitoare ne cheamă și pe noi la desăvârșire duhovnicească și la împlinire, la împărtășirea din Înălțarea lui Hristos și la trăirea propriei noastre înălțări.

Pr. Cristinel Vasile Anăstăsoaiei