Înălţarea Domnului

Au trecut 40 de zile de când am prăznuit slăvita Înviere din morţi a Mântuitorului Iisus Hristos. A fost o perioadă de alese bucurii duhovniceşti pentru fiecare dintre noi, căci L-am însoţit pe Domnul în toate aceste ultime zile ale petrecerii Sale pe pământ. Pericopele evanghelice citite în această perioadă liturgică a anului bisericesc – de la Paști la duminica Tuturor Sfinţilor, numită ”a Penticostarului” – pun în lumină fie întâlniri ale Domnului după Înviere, fie minuni, toate urmărind să ne încredinţeze că El este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel Înviat. Înălţarea Sa la cer Îi încheie activitatea pe pământ, activitate pe care o începuse, practic, cu trei ani în urmă, odată cu botezul Său de la Ioan în Iordan, când a avut loc prima Epifanie din Noul Testament. Am fi dorit ca înălţarea la cer, care este și ultima minune asupra propriei persoane, la care asistă Sfinții Apostoli să fie relatată mai pe larg de către Sfinţii Evagheliști. Spre regretul nostru, ea este prezentată foarte lacunar, doar de doi dintre ei. De pildă, Sfântul Evanghelist Marcu o prezintă în ultimul capitol al cărţii sale, întru-un singur verset, dar de mare profunzime dogmatică: ”Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Marcu 16,19). Ceva mai detaliat este relatată Înălţarea în cele două cărţi scrise de Sfântul Luca: Evanghelia a treia şi Faptele Apostolilor.
În ultimul capitol al Evangheliei scrise de el sunt prezentate și ultimele învăţături pe care le-a dat Mântuitorul ucenicilor, inclusiv făgăduinţa trimiterii Duhului Sfânt. În continuare, aflăm că locul Înălţării Domnului a fost Muntele Măslinilor, lângă satul Betania, foarte aproape de Ierusalim, azi înglobat în acel oraş. Se vede până azi, acolo, o piatră de pe care potrivit tradiţiei S-a înălţat la cer. Iată ce aflăm din Evanghelia de le Luca: ”Şi i-a dus afară (din Ierusalim) până spre Betania și, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Și pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de la ei și S-a înălţat la cer. Iar ei, Închinându-se, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare” ( Luca 24, 50-52).
Este de mirare, pentru cititorul neavizat, că, după ce Mântuitorul S-a înălţat la cer, ucenicii s-au întors în Ierusalim” cu bucurie mare” (Luca 24,52). Se ştie că, în viaţa de toate zilele, când te desparţi de cineva drag verşi lacrimi, eşti trist, nu te bucuri…
Analizând însă relatarea evanghelistului Luca, în comparaţie cu alte locuri nou – testamentare, aflăm: ”Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi…”(Ioan 16, 7).
Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe Care El Îl va trimite de la Tatăl, în ziua Cincizecimii. Iar în alt loc, Mântuitorul spune, în prezenţa ucenicilor: ”Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 32). Adică, pe toţi cei care voiesc să-I urmeze chemarea mântuitoare. Se înţelege, implicit, că El trebuia să Se înalţe, spre a-i putea ”trage” apoi pe cei ce-L urmează. În firea Sa umană Mântuitorul ne-a cuprins pe toţi şi, aprioric, ne-a înălţat cu El. Dar locul cel mai lămurit îl găsim în Faptele Apostolilor: Și privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au și zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? ”Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va veni, precum L-aţi văzut mergând la cer…”(1, 10, 11). Iată, aşadar, dezlegarea: Mântuitorul S-a înălţat, dar nu a plecat definitiv. Îngerii confirmă de fapt cuvintele Mântuitorului, care încheie Evanghelia după Matei: ”Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (28, 20). Tot în ziua Înălţării Domnului la cer se face pomenirea eroilor neamului. ”De ce se face pomenirea eroilor în ziua de Înălţare?” este o întrebare pe care creştinii ne-o adresează adesea. Prezentăm răspunsul dat de pr. prof. dr. Ene Branişte în tratatul de Liturgica Generală (Bucureşti, 1985, p. 343): „În Biserica românească se face pomenirea generală a eroilor, adică a tuturor celor morţi pe câmpurile de luptă, în Joia Înălţării Domnului, pentru ca sufletele celor care s-au jertfit pentru patria lor să se înalţe cu Domnul în slava cerească”.
Întotdeauna parastasul pentru eroi creează o atmosferă liturgică aparte, un sentiment de duioșenie şi solidaritate cu actul lor jertfelnic.
În timpul slujbei lacrimile celor prezenți curg firesc, împletindu-se cu rugăciunile şi cântările rituale, căci ele izvorăsc dintr-o recunoștinţă fără margini, ce nu poate fi cuprinsă decât parţial în cuvinte. Veşnica lor pomenire! Amin.
Preot Mihai Meraru