Întruparea

Într-o seară aspră de iarnă, un om a auzit niște bufnituri neregulate în ușa exterioară de la bucătărie. Se duse la fereastră și a văzut cum niște vrăbiuțe mici și tremurânde, atrase de căldura evidentă din interior, se bufneau în zadar de geam.
Impresionat, fermierul s-a îmbrăcat gros și a mers cu greutate prin zăpada proaspătă să deschidă ușa hambarului pentru păsărelele chinuite. Aprinse luminile, aruncă niște fân în colț și presără o urmă de biscuiți sărați ca să le îndrume spre hambar, dar vrăbiuțele, care se risipiseră în toate direcțiile când ieșise el din casă, se ascundeau încă în întuneric, înfricoșate.
A încercat diverse tactici: să înconjoare păsările și să le mâne în hambar, să arunce firmituri de biscuiți în aer către ele, să se retragă în casă pentru a vedea dacă vor zbura singure în hambar. Nu a funcționat nimic. El, o creatură străină uriașă, le speriase; păsările nu puteau înțelege că dorea să le ajute.
S-a retras în casă și a privit pe fereastră vrăbiuțele condamnate. Pe când se uita, un gând l-a lovit ca un trăsnet în zi senină: ”Dacă aș putea deveni o pasăre – una dintre ele – doar pentru o clipă. Atunci nu le-aș mai speria așa. Le-aș putea arăta drumul spre căldură și siguranță”. În același timp i-a venit un alt gând. Pricepuse întregul sens al Întrupării.
Ca un om să devină pasăre este nimic în comparație cu Dumnezeu devenind om. Ideea că o ființă supremă, la fel de măreață ca universul pe care l-a creat, se limitează de bunăvoie la un trup omenesc a fost – și este – prea mult pentru ca unii oameni să o creadă.
Paul Harvey,
The Community Echo (Glasul comunității),
decembrie 2014, p. 6, col. 1.
Buletinul Parohiei Ortodoxe Grecești
Sf. Împărați Constantin și Elena