Jocurile copilăriei

Stăteam ieri şi visam cu ochii deschişi (aşa se întâmplă de fiecare dată când vreau să fac ceva important şi n-am niciun chef). Trebuia să învăţ la biologie, dar lipsa de chef m-a purtat pe un val şi m-a dus până pe un câmp frumos şi înverzit care îmi amintea de copilărie.

Ieri mi-au trecut multe chestii prin cap, printre care şi această copilărie care, în mintea mea, a rămas un film (o dramă cu câteva secvenţe foarte comice şi care îţi dau chef de viaţă chiar când simţi că totul s-a sfârşit pentru tine).

Văzând că prima dată mi-a venit în minte copilăria, m-am gândit să scriu şi pe blog despre jocurile care mi-au solidificat-o. Ce-au reprezentat aceste jocuri pentru mine?  Ore întregi (sau mai bine zis după-amiezi întregi) petrecute afară, ore care mă făceau să uit de tot şi mă făceau să mă simt în largul meu alături de prietenii de prin jurul blocului.

Ştiu că toţi v-aţi jucat când eraţi mici. Ştiu că toţi vă amintiţi cu drag cum stăteaţi iarna afară doar pentru că ningea şi ajungeaţi în casă uzi din cap până în picioare, nemâncaţi de dimineaţa şi obosiţi morţi. Ştiu că la toţi vă este drag să vă amintiţi de jocurile „de-a v-aţi ascunselea” în spatele blocului şi „baba oarba” în scară. Tuturor vă este dor de „hoţii şi vardiştii” în care nu prea ieşea nimeni câştigător şi de „ţară ţară vrem ostaşi” în care cel mai bun era de fiecare dorit în ambele părţi dar nu era niciodată pus să spargă, pentru că toţi ştiau că o face cu un talent atât de neobişnuit, încât reprezenta un pericol.

Şi acum mă uit la „semnele de bună purtare” care mi-au rămas prin genunchi şi coate şi parcă revăd momentele în care mă chinuiam să-i explic mamei că nu e vina mea şi că n-o să se mai întâmple şi că la urma urmei nu mă doare chiar atât de tare.

Acum se pare că am crescut cu toţii şi doar gândul ne mai poate duce la acele zile minunate în care de-abia aşteptam să vin de la şcoală ca să mă mai uit 2-3 ore la desene şi să ies afară cu „băieţii”.

Îmi amintesc şi acum zilele în care mă chinuiam să termin cât mai repede de scris paginile întregi de liniuţe, bastonaşe şi litere ale alfabetului pentru că afară stateau câte 3-4 „tovarăşi” care mă asteptau la un nou joc de „la perete, la perete, stop!”

Se pare că treptat ne dăm seama ce voiau sa ne spună cei mari când încercau să ne facă să înţelegem că o să tânjim după copilărie. Parcă mai ieri auzeam: „bucură-te de copilărie cât o mai ai, că după aceea o să-ţi pară rău”, eu dorindu-mi doar să fiu cât mai mare. Acum văd că, încet, încet, se adevereşte ceea ce mi se spunea şi aş da orice pentru câteva momente de copilărie.

Eu cred că jocurile copilăriei nu se pot uita niciodată iar gândirea copilărească şi cheful de jocuri „banale” ramâne în noi oricât de mult am creşte sau ne-am maturiza în gândire.

                                                                                         Ştefan Murariu