Lecție deschisă

Motto: ”Păsările când învață să zboare nu știu unde le va duce zborul”. Jurnal Spiritual
Hărmălaie, țipete de copii, râsete, mulțime de întrebări, îmbrățișări, confidențe, șoapte discrete, muzică, sfaturi și jocuri; într-un cuvânt emoții diverse se împletesc într-un spațiu minunat pe care tabăra îl oferă.

Picasso a spus odată că arta lui este privită din universul întrebărilor pe care copilăria caută să le descifreze. La tabăra organizată de Parohia „Sfinții Voievozi” din Săvinești, prezența copiilor mă introduce nostalgic în fascinanta lume a copilăriei, unde timpul era înlocuit de frumos și mister. Un spațiu ce se descoperă prin tăcere, ascultare, admirație, atenție și naș-te starea de fericire ca normalitate a vieții.

Obișnuiam și eu, în timpul copilăriei, să vorbesc lucrurilor așa cum o fac acum cei mici. Păsările care zburau deasupra mea, florile și animalele din ogradă, pisica și cățelul, până și pietricelele ce mă așteptau în soare, toate prindeau glas într-un spațiu care mă înconjura cu iubire și taină.

Anii au trecut … și am încetat să le mai vorbesc, să privesc ca atunci, gândindu-mă la ceea ce ar putea crede alții din jur că nu se cade.

În tabăra de vară, pășind printre cei mici, redescopăr universul miraculos pe care copilăria și privirea copiilor îl experimentează. Înțeleg că acest spațiu al fericirii poate deveni un mod de viață.

Ca să găsești această stare a copilăriei, înseamnă pur și simplu să ți-o reamintești ca pe o emoție trăită înainte de a învăța limba maternă.

A trecut pe lângă mine la tabără un prichindel. S-a oprit și m-a întrebat: „Unde sunt ceilalți copii?”. I-am îndreptat pașii spre curtea interioară a școlii, unde copiii se adunaseră. A plecat de lângă mine fredonând o melodie, un cântec care îmi vorbea despre încredere, fericire și speranță, ca stare dobândită în timpul frumos al copilăriei.

În melodia lui veselă mi-am retrăit și eu copilăria. O vârstă unde nu este trecut și nici viitor, ci un prezent fericit, unde spațiul te îmbrățișează cu iubire și pășești în el cu încredere. Un loc în care lumea ți se dezvăluie ca un miracol.

În universul copilăriei deslușesc cu smerenie înțelepciunea că a crede nu înseamnă neapărat a trage o concluzie, ci intrarea într-o stare unde totul comunică, fiind înveșmântat în mii și mii de sensuri și de șoapte.
Înclin acum să văd că viața unui copil stă ascunsă în tainicul verb ”a crede”, verb care ne trimite mai apoi spre fratele său luminos și entuziast ”a fi”.

La tabără am redescoperit profesorii mei de odinioară, copiii. Ei mi-au vorbit într-o lecție deschisă despre adevăr, iubire și spontaneitate. Le mulțumesc.

15 iulie 2015, Preot Petru Munteanu