Mândria

Cel mai urât păcat înaintea lui Dumnezeu este mândria, căci aceasta a făcut din îngeri diavoli, după cum şi smerenia poate face din diavoli îngeri, aşa cum zice Sfântul Ioan Scărarul.
Mântuitorul spune în Evanghelie: „Cel ce se va înălţa pe sine, se va smeri, şi cel ce se va smeri pe sine, se va înălţa”. Duhul Sfânt pleacă de la noi daca ne mândrim, ne încredem în sine şi în puterea noastră. Îndată ce „Duhul Sfânt simte o mică licărire a mândriei, se îndepărtează şi-l lasă pe om în propriile sale puteri. Harul se retrage, căci duhoarea păcatului nu se împacă cu mireasma Duhului Sfânt. Şi atunci vedem că am ajuns la cădere şi greşim ori cu mintea, ori cu cuvântul, ori cu fapta.
Iar după aceea Duhul Sfânt vine din nou la noi numai dacă ne rugăm şi ne smerim şi scoatem mândria din minte. Până atunci noi suntem necuraţi înaintea lui Dumnezeu, căci zice Scriptura: „Necurat este înaintea Domnului tot cel înalt cu inima”, adică cel mândru.
Şi pentru a arăta cât de primejdioasă este patima cea blestemată a mândriei, câtă pagubă sufletească aduce omului care s-a robit de ea şi cu câtă osteneala se vindecă această boala grea a sufletului, vă voi aduce înainte o istorioară pe care vă rog s-o ascultaţi cu luare aminte.
Doi fraţi după trup, dorind să trăiască viaţă pustnicească, au plecat cu mare râvnă de mântuire către un loc pustiu şi liniştit. Şi cum mergeau ei prin pustie, au văzut în cate o grămadă de bani de aur. Atunci fratele cel mai mare, care era iscusit în lupta cu ispitele diavoleşti şi avea mare lepădare de sine, a făcut semnul Sfintei Cruci şi a sărit peste grămada cu bani ca peste un şarpe şi, fugind în pustie, n-a voit a o băga în seamă, socotind-o ca pe nişte gunoaie şi ca pe o grămada de pietre.
Dar fratele cel mai mic, care venea în urma sa, fiind ispitit de diavol, şi-a zis în sine: “Mare prostie a făcut fratele meu că a lăsat atâţia bani de aur, cu care se putea face mult bine!” Deci, punând jos rasa cu care era îmbrăcat, a făcut un sac din ea şi a luat toţi banii.
Şi aşa, după ce a strâns toată comoara pe care a aflat-o, n-a mai mers mai departe, ci s-a întors din cale, nemaivoind să-l urmeze pe fratele său. După aceea, găsind un loc potrivit, a făcut din acei bani o mănăstire cu multe chilii, a adunat mulţime de călugări şi a făcut viaţă de obşte; a mai zidit şi o botniţă, atât pentru călugări cât şi pentru creştinii bolnavi care veneau la mănăstire, a înzestrat mănăstirea cu moşii, cu oi şi cu vite, cu ziduri înalte, cu pivniţe şi cu hambare.
Încă a împodobit şi biserica mănăstirii cu multe feluri de odoare şi podoabe, a rânduit ca să fie acolo preoţi mulţi şi diaconi pentru slujbele altarului şi, pe scurt, s-a îngrijit de bunul mers al mănăstirii în toate, ca să nu-i lipsească nimic din cele de trebuinţă.
Iar după ce a terminat mănăstirea, rămanându-i două mii de galbeni, jumătate i-a încredinţat egumenului, iar jumătate i-a dat la săraci şi la văduve, neţinând pentru sine nici un galben. Iar după ce a săvârşit toate acestea, şi-a luat rămas bun de la egumen şi de la fraţi şi s-a dus să-l caute pe fratele său în pustie.
Însă pe drum a început să se înalţe cu mintea, zicându-şi: “Vezi ce am făcut eu cu banii cei de aur? Fratele meu n-a putut să facă nimic cu ei, că a sărit peste aceştia ca peste o prăpastie şi a fugit, însă eu am făcut ceva plăcut lui Dumnezeu”. Însă, mergând el astfel şi înălţându-se cu mintea deasupra fratelui său, deodată i s-a arătat îngerul Domnului, cu o faţă aspră şi foarte supărată, zicându-i:
– De ce te mândreşti şi te slăveşti în deşert asupra fratelui tău care a trecut cu vederea averile lumii şi banii? Tu crezi că fratele tău a sărit peste aur, dar el nu a sărit numai peste aur, ci peste însăşi prăpastia ce este între Rai şi iad. „El se va mântui, căci a ajuns pustnic desăvârşit în toată fapta bună, iubindu-l pe Dumnezeu mai mult decât averea si cinstea de la oameni! Iar tu te vei duce în gheenă, căci, pe lângă faptul că te-ai împătimit cu averile veacului de acum şi te-ai şi umplut de griji şi tulburări, mai îndrăzneşti să te şi mândreşti şi să cugeţi înalt despre isprăvile tale, osândind în mintea ta pe cel care este pustnic desăvârşit şi om al lui Dumnezeu. El, în vremea rugăciunii sale, este ca un stâlp de foc în faţa lui Dumnezeu, mintea lui fiind cu totul dezlipită de lumea aceasta şi legată numai de dragostea Domnului si Ziditorului său.
Auzind acestea, el a căzut cu faţa la pământ înaintea îngerului lui Dumnezeu, zicând:
– Doamne, iartă-mă! Doamne, miluieşte-mă, că foarte mult am greşit!
Şi i-a zis îngerul lui Dumnezeu: — „Pentru păcatul pe care l-ai făcut, iubind mai mult slava lumii acesteia şi mai ales că ai cugetat cu mândrie asupra nevinovatului tău frate, ţi se cade să mergi la cetatea Edesei, unde este un stâlp pe care mai înainte a stat un stâlpnic vestit, şi să stai pe stâlpul acela, răbdând până ce voi veni eu şi-ţi voi spune că te-a iertat Dumnezeu.
Zicând acestea, îngerul s-a făcut nevăzut, iar el, fiind foarte speriat şi mâhnit de vestea aceasta, a lepădat îndată toate şi într-acea noapte a fugit din mănăstire, numai cu o rasă veche pe el. Şi ducându-se la cetatea Edesei, a găsit stâlpul despre care îi zisese îngerul şi, suindu-se pe el, a început să se nevoiască foarte aspru, răbdând foamea, setea, frigul, arşiţa şi gândurile care îl chinuiau. Şi a petrecut acolo vreme de cincizeci de ani în rugăciune şi plângere către Dumnezeu, mulţumindu-se cu puţină pâine, puţină apă şi ceva verdeţuri pe care i le aducea un bun creştin.
Şi aşa, rugându-se din inimă lui Dumnezeu ca să-i ierte păcatele cele dinainte şi să mai vadă o dată faţa îngerului, spre a-l încredinţa că i s-a I iertat păcătui mândriei şi al slavei deşarte, care l-a stăpânit atâta vreme, după trecerea atâtor ani de chinuire pe stâlp, fiind şi foarte bătrân şi obosit de nevoinţe, într-o seară i-a apărut în faţă îngerul Domnului, cu faţa lină şi blânda. Iar el, I văzându-l, a căzut cu faţa la pământ, stând nemişcat ca un mort. Atunci îngerul i-a spus cu blândeţe:
-M-a trimis Dumnezeu să-ţi vestesc că, pentru ostenelile şi lacrimile pe care le-ai vărsat în acest loc, te-a iertat şi vei merge, după sfârşitul tău, în împărăţia cerurilor, împreună cu fratele tău pe care îi doreşti.
-Dar mai este în viaţă fratele meu cel mai mare? a întrebat el.
-Fratele tău este încă viu, însă faţa lui nu eşti vrednic s-o vezi în veacul de acum, ci în veacul viitor veţi petrece împreună întru bucuria cea fără margini, i-a răspuns lui îngerul, după care a plecat de la dânsul.
Iar el a rămas cu o mare nădejde în mila lui Dumnezeu, că avea să se învrednicească împreună cu fratele său de veşnicele bucurii ale veacului uit viitor.
Aţi văzut cât de mare este prăpastia mândriei şi a slavei deşarte? Cu toate că acela făcuse mănăstire şi atâtea lucruri bune cu acei bani, dar, fiindcă a lăsat să-i intre în suflet cugetul înalt al mândriei şi al slavei deşarte, aţi văzut câtă nevoinţă şi osteneală a avut de îndurat până ce i s-a smerit inima şi a luat iarăşi, prin darul lui Dumnezeu, iertare şi nădejde de mântuire? Deci trebuie să ştim că orice faptă bună vom lucra în această viaţă, dacă nu ne vom păzi cu mare atenţie de otrava slavei deşarte şi a mândriei, atunci toate aceste lucruri bune ale noastre se vor socoti ca urâciune înaintea lui Dumnezeu.
Şi mijlocul de a goni mândria este de a pune toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu. Orice faptă bună facem să o punem pe seama lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu ne-a ajutat să le facem, nu le-am făcut noi, ci Dumnezeu prin noi. Căci zice Sfântul Apostol Pavel: Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte, dar nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este în mine”. Deci pentru toate să dam slavă şi mulţumire lui Dumnezeu.

Povestiri pentru copii, vol. 10, Arhim. Cleopa Ilie