Deseori întâlnim în jurul nostru oameni care sunt iubitori de artă sau istorie, pentru care tradițiile și obiceiurile înseamnă implicare și devotament. Păstrarea, evidențierea și promovarea tradiției sunt deziderate ale oricărei persoane care iubește frumosul și care poate face diferența cu ușurință între aparență și esență.
Pe lista oamenilor dedicați frumosului se află și doamna Maria Voicu din Săvinești, care și-a transformat o parte din căminul său într-un adevărat muzeu, care cuprinde piese de artă populară și obiecte vechi de sute de ani.
Bună ziua și bine v-am găsit, doamna Voicu. Spuneți-ne, vă rugăm, câteva cuvinte despre dumneavoastră.
Bine ați venit, dragii mei. O să încep prin a vă spune că sunt născută și crescută în Săvinești, apoi am plecat în Bacău timp de 36 de ani, iar de ceva timp am revenit la casa părintească.
L-am cunoscut pe părintele Petru Munteanu, și din dorința de a ajuta, de a dărui și a oferi din experiența mea celor proveniți din medii defavorizate, m-am implicat în activitățile desfășurate la nivel de fundație (atât în cadrul Atelierului de creație, cât și în cadrul proiectului Taberei de creație „Aripi de înger”).
Eu cred că, dacă se vrea, se mai pot păstra tradițiile și în prezent, de aceea împreună cu părintele Munteanu am decis că trebuie să le transmitem copiilor din tradițiile și obiceiurilor locului. De pildă, anul trecut, în cadrul activităților Taberei de creație „Aripi de înger” am învățat fetele să lucreze semnul de carte în punct românesc.
Deci se poate, dacă există voință.
Așadar, mă bucur foarte mult că am avut ocazia să colaborez cu Fundația Solidaritate și Speranță– filiala Săvinești și cred cu tărie că împreună putem face lucruri frumoase.
Ce profesie ați îmbrățișat?
Sunt educatoare de profesie, am 40 de ani de activitate profesională. Fiindcă mi-am iubit meseria și am pus suflet în lucrul cu copii, mai activez și acum. Acesta este al treilea an în care sunt la catedră de când am ieșit la pensie.
Împărtășiți-ne, vă rugăm, câte ceva din experiența dumneavoastră de pedagog. Cum era sistemul educațional în vremurile de altădată?
Eu la început am fost numită educatoare la țară, în satul Ruseni. M-am bucurat foarte mult atunci, fiindcă pasiunea a primat. În vremurile trecute, dascălii erau priviți cu foarte mult respect.
Comunitatea locală, copii și părinții aveau foarte multă considerație față de profesor. Și în prezent există respect, nu pot generaliza. Dar trebuie să recunoaștem că elevii au foarte multă personalitate, volubilitate. Sunt mai spontani, iar unii dintre ei sunt foarte inteligenți. Mijloacele de comunicare moderne și-au pus amprenta asupra creșterii calității actului educațional. Acum se pune foarte mult accent pe formarea de abilități și competențe: încă de la grădiniță se lucrează pe ateliere și sectoare de activitate.
Ceea ce-i place copilului primează, trebuie să scoatem ce e mai bun din copil. Din punct de vedere vocațional, acum au evaluat foarte mult lucrurile: se fac activități integrate, se lucrează foarte mult. În zilele noastre a crescut și interesul părinților vizavi de integrarea copilului în colectivitate. De exemplu, la noi, la Dumbrava Vale, se fac niște cursuri în cadrul proiectului „A doua șansă”, care vizează părinții care nu și-au finalizat studiile. Este de apreciat că și părinții își doresc să evolueze.
Prin prisma profesiei dumneavoastră, ați fost mereu aproape de copii. Se spune că educatorul este cel care poate modela sufletul unui copil. Cum vedeți relația dintre un cadru didactic și elev?
Copilul caută un model, atât în familie, cât și la școală.
Dacă nu își găsește un model în familie, se agață de tipologiile umane pe care le întâlnește și cu care vine în contact. Copilului trebuie să-i respecți personalitatea, oricât de mic este. Trebuie să-l cucerești din punct de vedere sentimental, să ți-l apropii, iar apoi poți să-i transmiți ceea ce dorești, fiindcă el este receptiv. Atât cât simte că tu îi dăruiești din suflet informațiile, l-ai cucerit. Trebuie să ai un anumit tact pedagogic, dar și cunoștințe solide. Un cadru didactic trebuie să fie multilateral dezvoltat.
De ce ați ales această profesie?
Cred că un rol important l-a jucat faptul că a avut cine să mă dirijeze. Am avut în familie cadre didactice, mătușa mea a fost profesoară. Eu inițial mă pregăteam să dau examen pentru a deveni asistent medical, dar la îndemnul mătușii mele m-am înscris la niște cursuri de educator. Ce pot să vă spun cu mâna pe inimă este că îmi place să comunic, să transmit emoții, sentimente și probabil asta m-a ajutat să-mi aleg meseria. Iar în timp meseria a devenit o pasiune pentru mine, fac asta din dragoste pentru cei mici. Îmi place foarte mult să lucrez cu aceste suflete minunate, fiindcă ei sunt cei mai sinceri, cei mai puri.
Pe vremuri se desfășurau activități extracurriculare?
Când eram copil, se organizau vechile activități pionerești. Vacanțele de vară erau toate cuprinse de activități: de plimbare în aer liber, de jocuri, de ateliere de pictură, de cursuri de dansuri populare. Erau foarte multe ansambluri sau concursuri, eram prinsă în toate formele de manifestare culturală. Iar la toate aceste activități, toți elevii purtau cu mândrie costumul popular.
Mai mult, în școală aveau loc foarte multe activități practice. Îmi amintesc că regretata doamnă profesoară Dragomir ne-a învățat să facem tort de biscuiți, gogoși, ne-a arătat cum să coasem în punct românesc, să facem broderie spartă, broderie plină, tiv la fustă, la rochie, iar băieții făceau tâmplărie. Consider că a fost un lucru nemaipomenit, sistemul ne-a format ca viitori profesioniști.
(continuare în numărul următor)
Alexandra Gîrbea