Mărturisirea credinței în viața de zi cu zi

Credința reprezintă puterea sufletească de a accepta ca adevărate datele învăţăturii de credință, ce nu pot fi înțelese rațional uneori (depășind rațiunea), sau nu pot fi văzute cu ochii. Credința creștină este condiția esențială în mântuire, e mijlocul, modul sau  calea prin care noi primim harul divin, care ni se oferă prin Hristos, pentru a conlucra cu el, mântuirea subiectivă fiind o sinergie a harului  primit, cu credința care-l acceptă și cu faptele bune care concretizează acest sinergism.
Credința este răspunsul nostru la chemarea lui Dumnezeu și a lui Hristos și la oferirea harului Său. Este un dar divin, în sensul că n-ar fi posibilă dacă nu s-ar simți chemarea și atracția harului lui Hristos, care
o provoacă. Ea implică voință, simț interior și efort. Credința vie, lucrătoare este o virtute, când e susținută cu efort și voinţă de desăvârșire, de trăire în Hristos și cu Hristos. În acest sens, credința este prima dintre cele trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea (I Corinteni XIII, 13) . Pe temeiul credinței se săvârșesc cele mai multe din acțiunile oamenilor. Prin credinţă, legile căsătoriei unesc într-o singură viețuire oameni străini unul de altul. Credința este ochiul care luminează întreaga conștiință și naște înțelegere. Ea are atât de mare putere, încât se mântuiește nu numai cel care crede, ci unii chiar sunt mântuiți prin credința altora. Atât cei care sunt în mijlocul lumii, cât și cei ce viețuiesc cu vrednicie în mănăstiri, munți și peșteri, toți se mântuiesc și se fac vrednici de lucruri mari de la
Dumnezeu numai pentru credința în El. Căci cine vrea să facă binele, acela a primit de la Dumnezeu puterea de a-l face în tot locul. Toți creștinii au datoria de a mărturisi pe Hristos prin credința lor lucrătoare prin iubire. Sfântul Simeon Noul Teolog spune: ,,În fapte se arată credința, iar credința fără fapte nu există.”
Un mare păcat al zilelor noastre este indiferența religioasă și nu numai. Mulți se numesc pe sine creștini „din an în Paşte”, adică legătura lor cu cele sfinte se realizează doar la marile praznice. Acești oameni se consideră buni, nu pentru că fac lucruri bune ci doar pentru că nu fac rele. Însă mărturisirea lui Hristos trebuie să fie permanentă, constantă și completă. Astfel putem mărturisi credința în orice situație și sub nenumărate forme. De exemplu în familie, prin educarea copiilor în spiritul ortodox și prin păstrarea armoniei. Exteriorizarea credinței se face și atunci când săvârșim semnul Sfintei Cruci și spunem o rugăciune la trecerea pe lângă biserică sau troițe, când ajutăm material, direct sau indirect pe cei sărmani, când vorbim altora  despre Hristos, când sfătuim și îndrumăm pe cineva pe calea adevărului, când purtăm grijă de cei adormiți.
Fapta bună este modul prin care îl mărturisim pe Hristos. Exemplul personal reprezintă lucrul cel mai important în mărturisirea credinței. Căci faptele și urmările lor asupra celorlalți ne pot mântui sau osândi. Pentru acestea avem modele vrednice de urmat în persoana sfinților, prieteni ai lui Hristos. De aceea, putem afirma că este necesar ca mărturisirea credinței să se facă în viaţa de zi cu zi, prin fapte prin care se arată și se sporeşte credința noastră, dar care să ajute și să întărească și credința celorlalți.
Prin societate creștină înțelegem organizarea societații în care trăim după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos. Creștinismul este religia iubirii, deschisă tuturor oamenilor și aplicată, exemplificată de Însuși Mântuitorul Hristos. De aceea, a fi creștin în deplinătatea cuvântului înseamnă a împlini voia lui Dumnezeu, având ca model desăvârșit pe Iisus Hristos, Domnul nostru.

Pr. Cristinel Vasile Anăstăsoaiei