Mărturisirea gândurilor la părinţii Patericului (I), Pr. Liviu Petcu

Originile monahismului
Care sunt originile monahismului? Sfântul loan Casian (t cca 430-435) nu are nici o îndoială: originile sunt la Apostoli. În lucrarea sa Convorbiri cu Părinţii, 18, el declară că începuturile creştinismului şi începuturile monahismului erau una şi aceeaşi. Sfântul loan Casian aminteşte cititorilor de istorisirile din Faptele Apostolilor, capitolul 4, unde se precizează că prima comunitate creştină din Ierusalim a luat naştere datorită propovăduirii Apostolilor. În acest prim val de fervoare, apostolii erau uniţi prin iubire mutuală şi iubire faţă de Dumnezeu şi căzuseră de acord să păstreze toate lucrurile în comun. Dar ulterior acestui moment – subliniază sfântul dobrogean – odată ce apostolii au decis a se deplasa dintr-o regiune în alta pentru a propovădui, lucrurile au luat o altă întorsătură, neaşteptată. Pe măsură ce Biserica se extindea odată cu învăţătura creştină pro-povăduită de Sfinţii Apostoli şi îmbrăţişată de diverse comunităţi, fervoarea s-a stins din ce în ce mai mult. Totuşi, amintirea acelor prime minunate zile era menţinută vie de către o minoritate creştină care părăsise oraşele şi se retrăsese în locaţii mai îndepărtate. Aceştia evitau căsătoria şi se separaseră total de familie şi de atracţiile seducătoare ale acestei lumi. Aceştia, după Sfântul Casian, erau denumiţi „călugări” sau „monahi”, datorită stricteţii vieţilor lor individuale şi solitare. Acest „tip străvechi de călugări” erau denumiţi „cenobiţi”, datorită tovărăşiei lor comune. Din aceste „rădăcini” ale sfinţeniei, au răsărit florile şi fructul sihaştrilor. Cu alte cuvinte, Sfântul loan Casian susţine că cenobiţii i-au precedat pe anahoreţi sau sihaştri. Mai stăruia în a arăta că monahismul, departe de a fi o invenţie novatoare a secolului al IV-lea, reprezenta cel mai vechi şi mai credincios vestigiu ai creştinătăţii. Călugării trăiau viaţa apostolică prin excelenţă.
Când se vorbeşte despre monahism, de regulă se vehiculează ideea cum că monahismul egiptean a fost un curent unitar şi unul profund influent în cadrul monahismului universal. Eremiţii şi cenobiţii Egiptului, între anii 250 şi 500 d.Hr., prin modul lor de viaţă şi prin învăţăturile lor spirituale, au dezvoltat instituţia monahismului. Ei au făcut faimoase trei regiuni ale deşertului egiptean: Tebaida, Deşertul sau Valea nitriană (denumită şi Sketis) şi Egiptul Mijlociu, între Nil şi Marea Roşie, unde s-a nevoit Cuviosul Antonie cel Mare din Egipt. Cuviosul Pavel din Teba (227-340) este primul eremit asupra căruia există o atestare care îl defineşte în mod ine-chivoc ca inaugurator al tradiţiei deşertului. Părintele monahismului din Egipt, Cuviosul Antonie cel Mare (250-356) este de obicei considerat prototipul Părinţilor din deşert, datorită influenţei largi a vieţii sale, influenţă datorată Sfântului Atanasie, arhipăstorul Alexandriei, cel care l-a cunoscut personal şi care a şi scris lucrarea Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, imediat după moartea acestuia din urmă. Cuviosul Pahomie din Tebaida (cea. 320) se numără printre primii dintre Părinţi, ca fondator al monahismului cenobitic, sau al stilului de viaţă comunitar, aceasta însemnând că într-o mănăstire un călugăr vieţuieşte împreună cu alţi călugări. Cuviosul Ammona a fost fondatorul aşezămintelor cenobitice din Nitria (anul 320); Cuvioşii Macarie, Pafnutie şi Pamvo au fost şi ei printre cei mai notabili părinţi. începând cu sfârşitul secolului al III-lea, numărul din ce în ce mai mare de Părinţi, mulţi dintre ei simpli ţărani, a atras mii de discipoli în sihăstriile deşertice prin forţa căutării neprecupeţite şi fervente a lui Dumnezeu şi prospeţimea şi vigoarea învăţăturilor lor sfinte. Pe măsură ce aceste învăţături au fost înregistrate în tratate ascetice, reguli monastice, predici şi, mai presus de toate, în colecţii de ziceri spirituale sau apoftegme, ele au creat un stil literar aparte. Studiate împreună din rapoartele pelerinilor din alte părţi ale lumii creştine, incluzând aici pe acele ale lui Rufin de Aquileia, Fericitul Ieronim, Sfântul Ioan Casian şi Paladie de Helenopolis, aceste scrieri ascetice atestă faptul că primii eremiţi şi cenobiţi ai Egiptului formează un grup distinct şi important în rândul Părinţilor Bisericii şi, datorită influenţei lor asupra doctrinei ascetice şi mistice, şi în cadrul instituţiei monahismului.
Este evident că alte regiuni, cum ar fi Siria, Palestina şi Capadocia, îşi aveau propriile tradiţii native, la fel de vechi precum cea a Egiptului, chiar dacă mai puţin influente pe termen lung. Noile cercetări în domeniul ascetismului au demonstrat că, în timp ce stilul de monahism din deşert s-a bucurat de întreaga notorietate, existau şi alte experienţe creştine în retragere, cum ar fi aşezămintele femeilor ascetice sau ale bărbaţilor sfinţi care trăiau la marginea satelor sau călugării girovagi care cutreierau ca într-un exil perpetuu.
Acei primi călugări care, după expresia faimoasă a Sfântului Ata-nasie cel Mare, „au transformat deşertul într-un oraş”, au lăsat la o parte pe oricare dintre nenumărate alte căi de a trăi creştinismul care existau pe timpul lor. Iar mesajul pe care-l ofereau lumii lor -ori, poate, lumii noastre – era că a învăţa despre linişte şi rugăciune însemna a cerceta în primul rând lucrurile mai dificile şi mai umile, cum ar fi adevărata faţă a propriei persoane, nereuşitele, defectele şi slăbiciunile proprii, precum şi modul de despătimire şi de trans-figurare a persoanei.

Retragerea în deşert
În secolul al IV-lea e.n., deşerturile Egiptului, Palestinei, Arabiei şi Persiei erau populate de oameni ce au lăsat în urmă o neobişnuită faimă. Ei au fost primii eremiţi creştini care au abandonat oraşele lumii păgâne pentru a trăi în solitudine. De ce au făcut aceasta? Motivele erau numeroase şi diverse, dar pot fi toate concentrate într-un singur cuvânt, căutarea mântuirii. Şi ce însemna mântuirea? Cu certitudine nu era ceva ce putea fi căutat în conformarea exterioară la obiceiurile şi dictatele vreunui grup social. De pildă, pe atunci, situaţia ţăranilor şi a sclavilor egipteni „dintre care s-au recrutat cei dintâi monahi, era mizerabilă, şi nu o dată ei au căutat o ieşire tocmai în «fuga de lume»”. În acele zile, oamenii deveneau din ce în ce mai conştienţi şi de caracterul individual al mântuirii. Societatea – ceea ce însemna societatea păgână, limitată de orizon-turile şi prospectele vieţii „în această lume” – era considerată de ei ca fiind un naufragiu din care fiecare individ trebuia să înoate singur pentru a-şi salva viaţa. Nu e locul aici să discutăm realismul acestei perspective: ce contează este să ne amintim că era o realitate indubitabilă. Faptul că împăratul era în acel timp creştin şi că „lumea” ajungea să accepte crucea ca semn al puterii lui Dumnezeu nu făcea decât să le întărească hotărârea.
Ni se pare mai neobişnuită decât este de fapt această evadare paradoxală din „lumea” care devenise oficial creştină. Aceşti oameni par să fi gândit, aşa cum doar puţini gânditori moderni – precum Berdiaev – au gândit, că nu există „stat creştin” perfect. Aceşti oa-meni par a se fi îndoit de faptul că politica şi creştinătatea s-ar putea combina atât de mult, încât să producă o societate total creştină. De aceea au preferat viaţa extramundană, în deşert. Probabil, aceste perspective par extreme şi poate pentru unii e ceva aproape scandalos să le menţionăm într-o perioadă precum a noastră, când creştinătatea este acuzată din toate părţile că predică negativismul şi retragerea – că nu posedă o metodă eficientă de a rezolva pro-blemele epocii. Dar să nu fim atât de superficiali. Părinţii Deşertului au rezolvat totuşi „problemele perioadei lor”, în sensul că s-au numărat printre puţinii care erau înaintea vremurilor lor şi care au deschis o cale pentru dezvoltarea unui om nou şi a unei societăţi noi. Ei reprezintă ceea ce filosofii sociali moderni (Jaspers, Mumford) numesc apariţia a „axial man”, premergătorul lui „the modern per-sonalist man”. Secolele al VIII-lea şi al IX-lea, cu individualismul lor pragmatic, au degradat şi au corupt moştenirea psihologică a „axial man” şi au pregătit calea pentru marea regresie la mentalitatea gregară care se manifestă acum.
Fuga acestor oameni în deşert nu a fost nici pur negativă, nici pur individualistă. Nu erau rebeli împotriva societăţii. Erau oameni care nu doreau să se lase ghidaţi şi conduşi de un stat decadent şi care credeau că există un mod de a vieţui fără a depinde ca un rob de valorile acceptate, convenţionale. Dar nu intenţionau să se situeze deasupra societăţii. Nu respingeau cu dispreţ societatea, de parcă s-ar fi considerat superiori, deasupra altora. Dimpotrivă, unul dintre motivele pentru care au căutat retragerea în deşert a fost că în lume oamenii erau împărţiţi în cei care aveau succes şi îşi impuneau voinţa altora şi acei care trebuiau să renunţe la şinele lor şi să su-porte diverse coerciţii. Părinţii Deşertului nici nu doreau să dom-nească asupra cuiva şi nici nu au fugit de tovărăşia umană – chiar faptul că rosteau „cuvinte” de recomandare unul către celălalt, neîncetând să cultive şi filantropia sunt dovezi că erau eminamente sociali. „Societatea” pe care căutau ei să o fondeze era una în care toţi oamenii să fie cu adevărat egali, unde singura autoritate, după cea divină, era autoritatea harismatică a înţelepciunii, experienţei şi a iubirii. Bineînţeles, recunoşteau autoritatea binevoitoare şi ierarhică a episcopilor lor; dar episcopii erau departe şi aveau puţine de spus despre cele ce se petreceau în deşert, până la marele conflict ori-genist de la sfârşitul secolului al IV-lea.
Ce căutau Părinţii Deşertului mai presus de toate era propriul lor sine adevărat, în Hristos. Şi, pentru a obţine aceasta, trebuiau să respingă totalmente şinele fals, formal, fabricat sub compulsiune socială în „lume”.
Analizându-le viaţa, putem lesne concluziona că Părinţii pustiului au trăit o viaţă îngerească pe pământ, considerând bogăţiile şi toate lucrurile acestei lumi a fi gunoi. Nimic din acestea n-a contat în viaţa lor. Doar pe Hristos L-au căutat, L-au iubit şi au căutat comuniunea cu El şi legătura dragostei de fraţi, s-au lepădat de ei înşişi şi au conformat voia lor voii lui Dumnezeu, pentru a primi de la El îndumnezeirea. „Pentru credinţa şi lupta lor, El le-a răsplătit pe pământ, cu darul de a face minuni, şi în cer, le-a pregătit o slavă de nedescris”. Vrednic de subliniat este şi faptul că ei s-au dedicat lui Dumnezeu prin rugăciune, luptă şi virtute, nu la bătrâneţe, nu în ceasul al unsprezecelea al vieţii lor, ci din tinereţea lor. Prin viaţa lor sfântă sunt o încurajare pentru noi.

Ei căutau o cale spre Dumnezeu care nu era cartografiată, ci era aleasă în deplină libertate, nefiind moştenită de la alţii, trasată dinainte, într-o formă prestabilită, stereotipizată. Cu toate acestea, nu au respins vreuna dintre dogmele credinţei creştine, ci le acceptau pe acestea în forma lor cea mai simplă şi mai elementară. Dar nu se grăbeau – cel puţin la începutul şederii în deşert – să se implice în controversele teologice. Fuga lor spre orizonturile aride ale deşertului însemna şi un refuz de a se mulţumi cu argumentele, conceptele şi discursurile ce erau de multe ori tehnice, teoretice.
Nu avem de-a face numai cu sihaştri. În deşert mai existau şi cenobiţi – cenobiţi cu sutele şi miile, trăind „viaţa comunitară” în mănăstiri foarte mari, cum ar fi cea fondată de Sfântul Cuvios Pahomie la Tabennisi. Printre aceştia, exista o ordine socială şi o disciplină aproape militară. Şi totuşi, spiritul era încă foarte asemă-nător spiritului de personalism şi libertate, deoarece chiar şi ceno-bitul ştia că legea este numai un cadru exterior, un gen de schelă menită să-l ajute să-şi construiască structura spirituală a propriei vieţi în Dumnezeu. Dar sihaştrii erau, din toate punctele de vedere, mai liberi. Nu exista nimic la care să se conformeze, în afara voinţei tainice, nevăzute a lui Dumnezeu. Este foarte semnificativ că una dintre primele ziceri din Pateric (cuvântul 3) este una în care autoritatea Sfântului Antonie este citată în sprijinul a ceea ce se consi-deră a fi principiul fundamental al vieţii în deşert: oriunde va merge monahul să-L aibă pe Dumnezeu în faţa ochilor săi, orice va face, să urmeze mărturia Sfintelor Scripturi şi în orice loc se va aşeza, să nu-l părăsească degrabă.
Eremitul trebuia să fie un om mntur în credinţă, smerit, umil şi detaşat de cele exterioare. Trebuia să fie mort faţă de valorile exis-tenţei temporare, aşa cum Hristos murise faţă de ele pe cruce, şi să se ridice „din morţi” cu El în lumina unei înţelepciuni cu totul noi. De aici, viaţa de jertfă, care a început de la detaşarea aceasta clară, care a separat călugărul de lume. O viaţă continuată în pocăinţă, care îl învăţa să depiângă vechea nebunie a ataşamentului la cele ale lumii acesteia. O viaţă de solitudine şi muncă, înfrânare, asceză, sărăcie şi postire, iubire şi rugăciune, care urmărea curăţirea sinelui vechi, superficial, şi iniţierea gradată a sinelui adevărat, în care credinciosul şi Hristos deveneau uniţi într-o profundă şi perpetuă inhabitare reciprocă: a lor în Dumnezeu şi a lui Dumnezeu în ei.
În sfârşit, punctul „terminus” aproximat al acestei năzuinţe era „curăţia inimii” – o viziune clară, neobturată, a stării adevărate a lucrurilor. Fructul acestei lupte era odihna sufletului. În ce priveşte celelalte aspecte, Părinţii s-au distanţat în mod evident de orice mândrie, de orice aspect esoteric, de orice aspect teoretic sau dificil de înţeles. Vrem să spunem că au refuzat să discute despre astfel de lucruri. Şi oricum, nu erau prea înclinaţi să discute – în sensul de ample dezbateri – nici despre altceva, nici măcar despre adevărurile credinţei creştine, ceea ce explicitează calitatea laconică a spuselor lor.
Dacă ar trebui să le căutăm omologi în lumea secolului al XXI-lea, ar trebui să-i căutăm în locuri depărtate de civilizaţie. Deşi ar fi de aşteptat să susţinem că oameni precum aceştia pot fi găsiţi în unele dintre mănăstirile noastre, autorul de faţă nu va fi atât de în-drăzneţ, în cazul nostru, adeseori oamenii părăsesc societatea „lumii” pentru a-şi găsi locul într-un alt tip de societate, cea a familiei religioase în care intră. Ei schimbă valorile, conceptele şi ritualurile unei vieţi pentru ale alteia. Părinţii Deşertului erau pionieri în ce priveşte retragerea în pustie şi modul de viaţă asumat, fără niciun model în afara exemplului unora dintre profeţi, cum ar fi loan Botezătorul, Ilie, Elisei şi Apostolii, care le-au servit ca model. Pentru restul, viaţa pe care au îmbrăţişat-o era „angelică”, iar ei păşeau pe cărările nebătute de picior de om. Chiliile lor erau „cuptorul Babilonului” în care, în mijlocul flăcărilor, se regăseau în prezenţa lui Hristos.
Nu au curtat niciodată aprobarea contemporanilor lor, nici nu au încercat să le provoace dezaprobarea, pentru că opiniile altora încetaseră, cel puţin pentru ei, să fie de vreo importanţă. Nu aveau stabilită o doctrină despre libertate, dar deveniseră liberi pentru că plătiseră preţul libertăţii.
Oricum, aceşti Părinţi au distilat pentru ei înşişi o înţelepciune foarte practică şi lipsită de prezumţii, care este în acelaşi timp străveche şi atemporală. Epoca noastră are stringentă nevoie de acest tip de simplitate. Are nevoie să surprindă din nou ceva din experienţa reflectată de aceste rânduri. Cuvântul care trebuie subliniat aici este experienţa. Cele câteva scurte fraze înşirate în acest studiu nu au altă valoare decât una informativă. Ar fi util să trecem grăbiţi prin aceste pagini şi să observăm doar în trecere faptul că Părinţii au spus asta sau asta. Ce bine ne-ar face informaţia că anumite cuvinte s-au spus odată? Important este că viaţa s-a conformat acestor cuvinte. Că ele au luat naştere din experienţa unor vieţi trăite profund. Că ele reprezintă o descoperire a omului, la termenul unei călătorii interioare spirituale care este de departe mai crucială şi infinit mai importantă decât orice călătorie pe lună. Căci, ce putem obţine călătorind spre lună dacă nu putem traversa abisul care ne separă de noi înşine? Aceasta din urmă este cea mai importantă dintre toate călătoriile pentru diverse descoperiri şi fără ea, toate celelalte nu sunt numai inutile, ci şi dezastruoase. Dovada: marii călători şi colonizatori ai Renaşterii au fost, în cea mai marte parte, oa-meni care poate că au fost capabili de lucrurile pe care le-au făcut tocmai pentru că erau înstrăinaţi de ei înşişi. Subjugând lumile primitive, ei doar au impus asupra lor, cu forţa tunurilor, propria confuzie şi alienare. Excepţii minunate cum ar fi Bartolomé de las Casas, Francis Xavier sau Matteo Ricci, nu fac decât să demonstreze regula.

Ce este Patericul
Patericul este o colecţie de cuvinte, sentinţe sau aforisme şi fapte memorabile, uneori mai scurte, alteori mai extinse ale Sfinţilor Părinţi egipteni, cunoscuţi şi sub numele de Părinţii deşertului. încheiată către sfârşitul secolului al V-lea, colecţia a circulat, pro-babil, întâi sub formă orală, în limba coptă, înainte de a fi pusă în scris pe papirus, prin consemnări ale memoriei şi „prin epistole programatice sau răvaşe răzleţe, ale duhovnicilor ce-şi îndrumau ucenicii de departe”. Aşa s-a născut ceea ce noi numim astăzi Pate-ricul. Cum era firesc, colecţia a fost tradusă în greceşte sub titlul de Apophtegmata Patrum, ed. Cotelier, în col. Patrología Graeca (P.G.), LXV, col. 76-440. Nu se cunosc traducătorii, însă textul grec e de o frumoasă fluenţă şi corectitudine. „Sentinţele Părinţilor fost traduse în latină. Verba Seniorum scoase din Vitae Patrum (P. L. LXXIII-LXXIV), publicate în 1615 de iezuitul Rosweyde sunt de o versiune făcută din mai multe colecţii de Apophtegme redactate în greceşte”.
Colecţia a fost tradusă, ulterior, şi în alte limbi; în franceză traducerea a fost realizată de Lucien Regnault în colaborare cu monahii de la Mănăstirea Solesmes, în Les Sentences des Pères du désert, 5 volume, Solesmes, 1966-1985; prima traducere integrală în limba română a fost făcută de Mitropolitul Grigorie Dascălul, Bucureşti, 1828, urmând ca, ulterior, să apară, sub numele de Pateric, mai multe traduceri, care au fost citate şi în prezentul material, la notele de subsol.
Punerea în ordine alfabetică a autorilor, de la Sfântul Antonie, până la Or, a avut loc probabil în secolul al VI-lea. Nu toţi aceşti autori de sentinţe erau egipteni, ca de exemplu: Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul, Epifanie de Cypru şi Spiridon etc., dar aceştia „sau au vizitat Egiptul, ori s-au nevoit acolo un timp, sau numai şi-au făcut noviciatul acolo. Sfântul Ioan Casian a stat fie în pustiu, fie în chinoviile egiptene aproape 15 ani, de unde a venit la Constantinopol, de aici la Roma şi de aici la Marsilia în Gaiia, unde a înfiinţat cele două mănăstiri: una de monahi şi alta de monahii”.
Apoftegmele sau zicerile Părinţilor se disting de Vieţile Părinţilor prin lipsa lor totală de artificii literare, precum şi prin totala şi onesta lor simplitate. S-a scris despre Vieţile Părinţilor că sunt mult mai grandilocvente, dramatice, stilizate. Abundă în evenimente minunate şi în minuni, fiind puternic marcate de personalităţile literare cărora le datorăm. Dar apoftegmele sunt simple, lipsite de pretenţii, însă extrem de edificatoare pentru suflet.

Sentinţele (cuvintele) sau apoftegmele Părinţilor
Întotdeauna simple şi concrete, întotdeauna făcând apel la experienţa omului care a fost modelat în solitudine, sentinţele şi isto-risirile Părinţilor Deşertului au menirea unor răspunsuri simple ia întrebări simple. Cei care veneau în deşert căutând mântuirea au cerut bătrânilor un „cuvânt” care să-i ajute să o găsească – un verbum salutis, un „cuvânt de mântuire”. Răspunsurile nu se doreau a fi reţete generale, universale, ci mai curând erau chei original de concrete şi precise la anumite uşi care trebuiau deschise, la un anumit moment, de anumiţi ucenici. Numai ulterior, după multă repetiţie şi numeroase citări, au ajuns să fie considerate monedă curentă. Ne va ajuta să înţelegem mai bine aceste ziceri dacă ne amintim calitatea lor practică, am putea spune existenţială.
Părinţii erau oameni umili şi tăcuţi şi nu doreau să vorbească mult. Răspundeau la întrebări cu puţine cuvinte, la obiect. În loc de a avansa un principiu abstract, ei preferau să relateze o întâmplare concretă. Concizia lor este revigorantă şi bogată în conţinut. Există mai multă lumină şi satisfacţie în aceste ziceri laconice decât în numeroase dintre tratatele ascetice impresionant de lungi şi bogate în detalii despre cum se poate accede de la o treaptă la alta în viaţa duhovnicească. Aceste cuvinte ale Părinţilor nu sunt niciodată teoretice, în sensul modern al cuvântului. Nu sunt niciodată abstracte. Ele se ocupă de lucruri concrete şi de acţiuni derulate în viaţa cotidiană a unui călugăr al secolului al IV-lea. Dar ceea ce se spune prin ele e la fel de util şi unui gânditor al secolului al XXI-lea. Realităţile fundamentale ale vieţii interioare sunt: credinţa, umilinţa, iubirea, sfiala, discreţia, negarea de sine etc. Dar nu ultima dintre calităţile „cuvintelor de mântuire” este bunul lor simţ. Şi acest aspect este important.
Părinţii Deşertului au căpătat ulterior o inegalabilă reputaţie pentru înflăcărarea lor cea pentru Dumnezeu. Poate că unii, lecturând relatările despre ascetismul lor, relatări avansate de ucenici sau de admiratori, ar fi înclinaţi astăzi să-i considere, pe nedrept, fanatici. Erau într-adevăr asceţi, dar când le citim cuvintele şi vedem ce gândeau despre viaţă, descoperim că erau orice altceva decât fanatici. Erau umili, tăcuţi, sensibili, cu o profundă cunoaştere a naturii umane şi înţelepţi în cele dumnezeieşti. Prin urmare, nu erau înclinaţi spre lungi discursuri despre fiinţa divină, nedorind nici măcar să peroreze asupra înţelesului mistic al Scripturii. Dacă aceşti oameni spuneau puţine despre Dumnezeu, este pentru că ştiau că atunci când o persoană se apropie de Dumnezeu, tăcerea are mai mult sens decât un ocean de cuvinte. Faptul că Egiptul, pe timpul lor, clocotea de controverse religioase şi intelectuale era un motiv şi mai puternic pentru ei să îmbrăţişeze tăcerea. Pe atunci în Egipt existau şi neoplatonicieni, gnostici, stoici şi pitagoreici. Mai existau şi diversele şi foarte vocalele grupări eretice ce-şi arogau provenienţă creştină. Mai erau şi arienii (cărora Părinţii din pustiu le-au rezistat cu pasiune), în tot acest tumult, deşertul nu avea altă contribuţie de oferit decât o tăcere discretă şi detaşată.
Marile centre monahale ale secolului al IV-lea erau în Egipt, Ara-bia şi Palestina. Multe din istorisirile din Pateric se referă la eremiţii din Nitria şi Sketis, în Egiptul de nord, în apropiere de coasta mediteraneană şi la vest de Nil. Şi în Delta Nilului se aflau numeroase comunităţi de călugări. Tebaida, în apropiere de antica Tebă, în interiorul ţinutului, de-a lungul Nilului, era un alt centru de activitate monahală, în special pentru cenobiţi. Palestina atrăsese de la început călugări din toate părţile lumii creştine, care trăiau şi traduceau evangheliile într-o peşteră de la Betleem. Şi mai exista o aşezare monahală importantă, în jurul Muntelui Sinai: fondatorii mănăstirii Sfintei Ecaterina. Despre această mănăstire s-a făcut nu demult sen-zaţie în presă datorită descoperirii unor lucrări vechi de artă bizan-tină conservate acolo.
Ce fel de viaţă duceau Părinţii? O explicaţie ne-ar putea ajuta să le înţelegem mai bine zicerile. Părinţii Deşertului sunt numiţi în general „Avva” sau „Bătrânul”. Deci, un Avva nu era pe atunci, ca acum, un stareţ al unei comunităţi, ci orice călugăr sau eremit care fusese încercat de anii petrecuţi în deşert şi s-a demonstrat a fi un slujitor al lui Dumnezeu. împreună cu ei sau în proximitatea lor locuiau „fraţii” şi „novicii” – acei care erau încă în procesul de a descifra tainele vieţii duhovniceşti. Novicii mai aveau nevoie încă de supravegherea continuă a unui bătrân şi locuiau împreună cu dânsul pentru a fi instruiţi prin cuvântul şi exemplul acestuia. Fraţii trăiau de sine stătători, dar uneori locuiau şi în apropierea unui bătrân pentru a primi sfaturi.
Majoritatea celor prezentaţi în aceste ziceri şi istorisiri sunt per-soane care se află „pe drumul” spre curăţia inimii, şi nu persoane care au atins această virtute. Părinţii Deşertului erau încrezători că, ajutaţi de harul dumnezeiesc, se pot ridica deasupra patimilor şi se pot elibera de mânie, dorinţă trupească păcătoasă, mândrie, părere de sine şi de toate celelalte rele, ajungând până pe cele mai înalte piscuri ale desăvârşirii, care este la rândul ei nedesăvârşită, în sensul că orice sfârşit în desăvârşire are un nou început, desăvârşirea şi cunoaşterea lui Dumnezeu mergând din începuturi în începuturi care nu au niciodată sfârşit.
„Avva, spune-mi un cuvânt de folos!”
Istoriile cu tâlc din Apoftegme încep simplu: „într-o zi, un frate merse la Avva şi îl rugă cutare lucru” sau „Avva cutare obişnuia să spună cutare lucru despre un altul”. Majoritatea istorisirilor sunt scurte, de la câteva propoziţii la jumătate de pagină şi, rareori, puţin mai mult. Multe dintre ele descriu întâlniri între doi monahi, de obicei unul mai în vârstă şi unul mai tânăr. Limbajul este simplu şi di-rect. Nu există teoretizări de nici un fel, argumentaţii logice, analiză complexă a textelor biblice sau dialoguri lungi. Schimburile lor verbale se concentrează pe specificităţile traiului în deşert şi ale urcuşului duhovnicesc. Fiecare cuvânt pare măsurat, „dres cu sare” (Col. 4, 6), simplu, ales după o lungă tăcere şi întemeiat pe experienţă. Chiar şi cele mai obişnuite întâlniri capătă o calitate aproape oraculară.
Pe cât sunt de numeroase apoftegmele ce ne vorbesc despre asceză şi despre viaţa duhovnicească şi războiul nevăzut, pe atât sunt de variate, în sensul că definiţiile, descrierile şi exortaţiile date sunt destul de diferite unele de altele. Aceasta tocmai pentru că lu-crarea despre care este vorba este una şi multiplă. În cuvântul 43, Avva Pimen povestea despre Avva Ioan că acesta a zis că sfinţii seamănă cu o grădină ai cărei pomi dau roade diferite, dar sunt udaţi de un singur izvor. Unul lucrează într-un fel, altul într-alt fel, dar un singur Duh lucrează în ei toţi.
Voi începe cu un gen faimos de apoftegme: cele care descriu un călugăr tânăr venind la unul bătrân pentru a cere „cuvânt de mântuire” sau „un cuvânt de folos”. Aceste istorisiri încep cu o for-mulă standard: „Avva, spune-mi un cuvânt „. Un exemplu: într-o zi, un frate veni la Avva Macarie Egipteanul cu rugămintea clasică: „Avva, spune-mi un cuvânt”. Avva Macarie i-a poruncit să acţioneze: „Du-te în cimitir şi ceartă morţii”. Astfel, călugărul merse la cimitir şi aruncă insulte celor îngropaţi acolo. Prezentarea nu ne descrie ce a simţit călugărul în timpul acestei ciudate manifestări de mânie. Nici nu există indicii ce insulte „colorate” a folosit. Numai că „a aruncat cu pietre”. Apoi călugărul s-a întors la cuviosul Macarie, care l-a întrebat: „Şi ce ţi-au spus?”. „Nimic”, răspunse călugărul. Atunci Macarie i-a spus să se întoarcă a doua zi, şi, de data aceasta, să-i laude pe morţi. Călugărul făcu întocmai. A revărsat complimente: „Apostolilor, sfinţilor, drepţilor”. Din nou, novicele s-a întors la Avva Macarie, care din nou i-a întrebat: „Şi nu ţi-au răspuns nimic?”. „Nu”, spuse din nou călugărul. Atunci Macarie îi dădu o ῥῆμα. „Ai văzut, aşadar, cât i-ai certat şi cât i-ai lăudat, iar ei nu ţi-au spus nimic. La fel şi tu, dacă vrei să te mântuieşti, fii mort, neluând în seamă nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor, precum morţii”.
Această povestire este remarcabilă – pentru umorul său şi, din-colo de naraţiunea dispersă, se remarcă o înţelepciune, o intensitate a pătrunderii, care se înalţă şi atinge ceva adânc din noi. Atinge ceva universal: modul în care lăsăm viaţa să ne fie dictată de laudă şi vinovăţie, onoruri, adulaţii şi blesteme. Cu toţii ştim cât de uşor este să lăsăm acele voci de laudă şi defăimare să ne modifice cursul vieţii, încât nu devenim niciodată persoana care simţim în adâncul nostru ce putem deveni. Secretul acestei apoftegme, puterea sa, vine din modul în care, fără efort, traversează secolele – ca să nu mai menţionăm şi alte bariere, cum ar fi geografia, limba şi cultura – şi ne vorbeşte cu o neaşteptată actualitate. Cuvântul awei Macarie către acel monah devine cuvânt şi pentru noi. Această povestire ne oferă o primă privire asupra apoftegmei ca întreg, şi asupra motivului pentru care înţelepciunea lor a fost comparată cu strălucirea unei lămpi de veghe – scurtă, captivantă şi intensă.
Acest tip de istorisire este obişnuită apoftegmelor. Cercetătorii au subliniat câteva dintre caracteristicile sale. Mai întâi, acest „cuvânt de mântuire” nu se adresa, în primă instanţă, tuturor. Era un „cuvânt” pentru acel călugăr, în acea ocazie, o cheie ajustată special pentru a descuia o anumită inimă. Cu certitudine, această recomandare avea o aplicabilitate mai largă – acesta este exact motivul pentru care a rămas în amintire şi a fost menţionată în scris. Nu toate „cuvintele” erau atât de dramatice. Adeseori, sfatul putea părea aproape banal, dacă era scos din context şi redus la forma scrisă. De exemplu, „cuvântul” pe care Macarie l-a spus odată lui Pafnutie a fost: „Să nu faci rău nimănui şi să nu judeci pe nimeni; ia aminte la acestea şi te vei mântui”. Dar chiar dacă un „cuvânt” aduce a banalitate pentru noi astăzi, aceasta nu înseamnă că şi auditoriul originar îl considera la fel. într-un alt caz, Avva Euprepios a mers la un bătrân şi i-a cerut un „cuvânt”. Bătrânul a replicat: „Dacă doreşti să te mân-tuieşti, când mergi să vezi pe cineva, nu începe să vorbeşti înainte de a fi întrebat”. Acest „cuvânt” a fost oportun. Euprepius, cuprins de pocăinţă, s-a aşezat în genunchi. Ulterior, a declarat că a fost cel mai bun sfat pe care l-a întâlnit în toţi anii lui de lectură.
În al doilea rând, dacă un „cuvânt de mântuire” este o cheie special ajustată pentru a deschide inima unui anume monah, atunci capacitatea avvei de a pronunţa acel cuvânt implică un discernământ uluitor. La un anumit nivel, o astfel de intuiţie psihologică este naturală, iar părinţii deşertului nu ar fi pus sub semnul întrebării acest aspect. Intuiţia „bătrânilor” venea din lunga lor experienţă în deşert, din propria lor ucenicie la un învăţător venerabil şi, bineînţeles, din propria reflecţie pioasă. Dar părinţii o considerau şi, cel puţin uneori, o harismă profetică, un „cuvânt viu” de la Dumnezeu. Spre exemplu, Avva Pimen era cunoscut a avea „harisma cuvântului”; iar Avva Pavel cel Simplu, ucenic al Cuviosului Antonie cel Mare, a fost descris ca având dumnezeiasca harismă de a vedea starea sufletului fiecăruia, aşa cum noi le vedem feţele, altfel spus, darul cardiognoziei sau al cunoaşterii inimilor.
Putem surprinde ceva din „harisma cuvântului” într-o povestire despre Avva Pamvo. Doi călugări l-au abordat pentru a primi sfaturi de la el, unul întrebând de obiceiurile postului, altul despre câştigurile din munca fizică. Călugării au întrebat dacă prin prac-ticile lor vor fi mântuiţi sau damnaţi. Pamvo nu a răspuns timp de patru zile. Tocmai când călugării erau gata să plece, unii dintre ucenicii Cuviosului Pamvo s-au apropiat şi i-au asigurat că nu trebuie să fie descurajaţi, căci este obiceiul bătrânului să nu vorbească până ce nu este inspirat de Dumnezeu. În cele din urmă, Pamvo primi inspiraţia divină şi vorbi. Dar nu întotdeauna se întâmpla aşa. într-o zi, un frate veni la Avva Teodor al Fermei şi petrecu trei zile implorându-l să spună o vorbă. Teodor nu i-a dat nici un răspuns, iar călugărul a plecat descurajat, întristat. Ucenicul lui Teodor l-a întrebat: „Avva, de ce nu i-ai spus un cuvânt şi l-ai lăsat să plece întristat?”. Bătrânul i-a replicat: „nu i-am vorbit pentru că este un negustor şi-i place să se laude cu vorbele altora”. În acest caz, discernământul l-a condus pe Teodor să considere că un cuvânt adresat acelui călugăr ar rămâne un cuvânt risipit în van, un cuvânt neîmplinit, sau mai rău, o înţelepciune amanetată prezentată ca proprietate.
În al treilea rând, acest „cuvânt de mântuire” depindea în ultimă instanţă de supunerea călugărului. În primul caz citat, călugărul trebuia să se supună Awei Macarie şi chiar să meargă la cimitir şi să insulte morţii, apoi să se schimbe total şi să îi laude, fără a i se da vreun motiv pentru a proceda astfel. Dar sarcina reală a călugă-rului, cea a supuşeniei, a ascultării, urma a veni mai târziu, ca urmare a vieţii de asumare a „cuvântului”. În acest caz, trebuia să devină precum cei morţi, imuni la insultă şi laudă. O astfel de supunere constituia chiar miezul relaţiei dintre un călugăr tânăr şi Avva al său. Una dintre zicerile anonime descrie foarte viu acest aspect: „Un bătrân a spus odată: «Fii ca o cămilă, purtându-ţi păcatele şi urmând, înhămat, pe cineva care cunoaşte calea lui Dumnezeu”.
Legătura intimă dintre cuvântul harismatic al awei şi supunerea ucenicului sunt redate într-o altă povestire în care este refuzat un „cuvânt”. Nişte fraţi l-au abordat pe Avva Felix şi l-au implorat să le spună un „cuvânt”. După o perioadă de tăcere, acesta a întrebat:
„Doriţi să auziţi un cuvânt?”. „Da, Avva”, răspunseră ei. Atunci Felix a răspuns că nu mai există cuvinte astăzi. Când fraţii obişnuiau să-i consulte pe bătrâni şi când făceau ce li se spunea să facă, Dumnezeu le arăta cum să vorbească. Dar acum, pentru că toţi întreabă fără să facă aceea ce aud, Dumnezeu a retras slava cuvântului de la bătrâni, iar aceştia nu mai au nimic de spus, pentru că nu mai există oameni care să ducă mai departe cuvântul. Replica pare a data din vechime. Descrie o perioadă în care unii credeau că fervoarea zilelor frumoase de demult apusese. Micul episod pune în evidenţă modul în care călugării percepeau cuvântul bătrânilor. Eşecul supunerii sau al ascultării putea conduce, sau condusese, la pierderea harismei însăşi.

Rădăcina păcatului cu fapta stă înăuntrul minţii

Izolaţi de lume, de lucruri şi de oameni, asceţii descoperă că rădăcina păcatului cu fapta stă înăuntrul minţii lor, în gândurile pătimaşe insuflate de demoni; ele împiedică mintea de la rugăciune, contemplare şi vederea lui Dumnezeu. Trecând prin experienţa aspră a ispitelor, monahii devin mari povăţuitori în lupta duhovnicească nevăzută cu gândurile rele, ispititoare şi deşarte uneltite de demoni.
Lupta împotriva gândurilor de ispită e o temă specifică literaturii monahale, purtând numele de „războiul nevăzut”. Contactul, convorbirea şi „îndulcirea” cu acestea face să se nască în om pă-catele şi mai pe urmă patimile. Părinţii Deşertului arată că aceste gânduri îşi au originea „în afara noastră”. Treptele pătrunderii în inimă, remediile, eliminarea lor sau paza inimii, arta de a le distinge etc. sunt tratate acribios de aceştia. În studiul de faţă, putem citi atât despre gândurile demonice care-l chinuie pe om, cât şi despre remediile acestora în pagini antologice de psihologie şi demonologie ascetică.
Într-o epocă a tiraniei mediilor şi tentaţiilor virtuale, „actualitatea lecţiilor ascetice ale acestor scrieri fundamentale pentru orice creştin duhovnicesc se impune cu o evidenţă care nu mai are nevoie de nici o demonstraţie”.

Respingerea gândurilor rele şi deşarte din faza de prim asalt sau momeală
Referindu-se la felurile gândurilor omeneşti, Avva Ilie arată că, în general, oamenii se gândesc fie la păcate, fie la Iisus, fie la oameni.
În lucrarea Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, Sfântul Atanasie cel Mare ne relatează că Antonie, în adolescenţa sa, pe când era la începutul ne voinţelor sale, la vârsta 18-20 de ani şi în timpul când încă nu erau în Egipt sălaşuri dese de retragere (mănăstiri), pe când „nu ştia monahul de pustia depărtată”, ci oricine voia să ia aminte la sine se mulţumea să se nevoiască singur nu departe de satul său, exista atunci în satul vecin un bătrân, care se nevoia din tinereţe cu viaţa singuratică. Pe acesta văzându-l Antonie, căuta să-i urmeze în bunătatea vieţii. Mai întâi a început şi el să vieţuiască în locuri din apropiere de sat şi, de acolo, de auzea de vreun râvnitor în nevoinţă, se ducea să-l caute ca albina înţeleaptă. Făcându-şi începuturile acolo, el şi-a întărit mai întâi cugetarea ca să nu se întoarcă spre cele ale părinţilor trupeşti, nici să-şi amintească de rude, că să-şi aibă toată sârguinţa, dorinţa şi zelul spre întărirea şi sforţarea în nevoinţă.
Dar, arată mai departe Sfântul Atanasie în capitolul V al aceleiaşi opere, diavolul pizmaş şi urător de cele bune nu suferea să vadă în tânăr o astfel de năzuinţă şi o aşa hotărâre. Întâi a încercat să-l abată de la nevoinţă, aducându-i în minte avuţia, ocrotirea şi grija faţă de sora sa, datinile neamului, iubirea de arginţi, iubirea de slavă, plăcerea unei hrane variate şi celelalte desfătări ale vieţii. Apoi îi înfăţişa asprimea virtuţii şi cât de mare e osteneala cerută de ea; pe de altă parte, slăbiciunea trupului şi lungimea timpului trebuitor dobândirii virtuţii. Şi peste tot îi aducea în minte multul praf al gândurilor, voind să-l despartă de dreapta hotărâre. Însă, vrăjmaşul s-a văzut pe sine mai slab decât hotărârea lui Antonie şi mai degrabă învins de tăria aceluia şi răsturnat de multa credinţă şi doborât de rugăciunile necontenite ale aceluia. Diavolul arunca în el gânduri rele, spurcate, iar acesta le fugărea prin rugăciuni. După aceste lupte lăuntrice, diavolul a trecut la alte născociri, şi anume la cele exterioare, la tentaţii sexuale, îmbiindu-l pe tânărul Antonie la dulceaţa plăcerii, însă tot fără succes. Aceasta a fost prima biruinţă a lui Antonie împotriva diavolului. Sau mai degrabă, a fost o victorie în Antonie a Mântuitorului, Care a osândit păcatul în trup. În capitolele 7-13, şi mai apoi în 39-41, Sfântul Atanasie „arată cum, din luptă în luptă, din biruinţă în biruinţă, gândurile rele sunt ţinute la respect, vrăjmaşul îşi pierde îndrăzneala, virtutea devine obicei”, însă, lupta nu încetează niciodată.
Când l-au întrebat fraţii pe Avva Silvan, ce fel de viaţă a dus, încât a dobândit o aşa de mare înţelepciune, el a răspuns că nicio-dată n-a lăsat să intre în inima lui vreun gând care să-L mânie pe Dumnezeu. Asceţii pustiului ştiau prea bine că gândurile necurate la care consimţim ne ţin departe de Dumnezeu. „Avva Olimpiu a zis: «Odată, a coborât la Sketis un preot al grecilor şi a venit la chilia mea, ca să doarmă. Văzând felul de viaţă al călugărilor mă întreabă: «Voi, cu o asemenea viaţă ascetică, nu aveţi nici o viziune de la Dumnezeul vostru?». Eu îi răspund: «Nu». Preotul îmi zice: «Noi, când celebrăm slujba pentru Dumnezeul nostru, el nu ne ascunde nimic, ci ne revelează toate misterele sale. Iar voi, care vă trudiţi atât, în privegheri, contemplaţie şi asceză, spuneţi că nu aveţi nici o viziune? Atunci, într-adevăr, dacă nu vedeţi nimic, înseamnă că rele gânduri aveţi în sufletele voastre, care vă ţin departe de Dumnezeu şi de aceea nu vă destăinuie tainele Sale». Eu m-am dus şi am spus bătrânilor cuvintele preotului, iar ei s-au mirat şi mi-au răspuns că aşa este: gândurile necurate îl ţin departe pe Dumnezeu de om”.
Războiul gândurilor e, în oarecare măsură, necesar sporirii du-hovniceşti. Unul dintre fraţii cei nevoitori, supărându-se de gân-durile rele, cu multă smerenie zicea că acestea gândind nu are măsură de mântuire. Deci, s-a hotărât să meargă la un bătrân iscusit, ca să-l roage să mijlocească la Dumnezeu pentru ca să i se ridice războiul gândurilor. Şi a zis bătrânul către el: „nu-ţi este de folos, fiule! Dar el sta silindu-l pe bătrân şi, rugându-se bătrânul, a ridicat Dumnezeu războiul de la frate. Şi îndată a căzut în înaltă cugetare şi mândrie. De aceea, mergând, l-a rugat pe bătrân să-i vină iarăşi gândurile şi smerenia pe care le-a avut mai înainte”.
Odată ce un gând e recunoscut de tânărul novice sau de Avva al lui ca fiind rău şi deşert, este imperioasă trebuinţă de a fi respins numaidecât, fără a dialoga sau a pactiza cu el. Altminteri, acel gând se va instala în minte şi în inimă şi va fi în curând cu neputinţă de scos afară. De obicei, gândurile se succed cu repeziciune şi de aceea e nevoie de o atenţie constantă, de o trezvie perpetuă pentru a nu lăsa să pătrundă în minte şi în inimă un gând nepoftit. O eroare de-o clipită poate fi fatală. Avva Apolonie din Tebaida îi învăţa pe monahii lui să strălucească zilnic prin virtuţi şi să respingă dintru început şi imediat vicleşugurile demonilor, urzite în relele cugetări, căci, odată zdrobit capul şarpelui, tot trupul îi este mort. Şi le spunea: „Dumnezeu ne porunceşte, cu adevărat, «să păzim capul şarpelui» (Fac. 3, 15), ceea ce înseamnă ca de la început să nu primim sălăşluirea în minte a gândurilor murdare şi necuviincioase, ci să ştergem din suflet înseşi ruşinoasele lor închipuiri”.
Unii „bătrâni”, ai căror ecou se fac Evagrie şi Ioan Casian, îi sfă-tuiau pe ucenicii experimentaţi, să lase gândurile să pătrundă, pentru a lupta mai energic, corp la corp cu ele, a le da o înfrângere mai ruşinoasă şi a progresa astfel mai repede. E ceea ce Avva losif i-a spus într-o zi awei Pimen. Dar altor monahi mai puţin iscusiţi, acelaşi avvă Iosif ie spunea să respingă gândurile de îndată ce se înfăţişau. În orice caz, această ultimă recomandare s-a impus totuşi ca regulă generală, mai ales pentru începători.
Părerea unanimă a locuitorilor pustiului este că nu putem opri cu desăvârşire gândurile rele să vină, dar le putem ţine piept. „Un frate a venit la Avva Pimen şi-i zice: «Avva, am multe gânduri rele şi mă pun în primejdie». Bătrânul îl scoate afară şi-i zice: «Umflă-ţi pieptul şi opreşte vântul!». El răspunde: «Nu pot să fac asta». Bătrânul îi zice: «Cum nu poţi să faci asta, nu poţi împiedica nici gân-durile rele să năvălească peste tine. Dar măcar ţine-le piept»”. Un alt bătrân nutrea convingerea că gândurile cele rele şi necurate din inima omului sunt asemenea şoarecilor care umblă în casă, pe care, stăpânul de-i va omorî câte unul, îndată ce-i va vedea, nu se va osteni, iar de îi va lăsa până se vor înmulţi şi vor umplea casa, atunci multă osteneală va avea izgonindu-i şi neputându-i alunga, încât i se va urî şi va lăsa de i se va pustii casa. într-o altă lucrare de zidire duhovnicească intitulată File de Pateric din împărăţia monahilor, citim următoarea afirmaţie a unui stareţ pe nume Teodosie (sec. XIX): „Dacă poţi să prinzi aerul cu mreaja, atunci vei prinde şi gândurile. Noi putem numai să nu le primim, ci să ie respingem şi neîncetat să ne curăţim cu pocăinţa, zicând: „Iartă-mă, Doamne, am păcătuit, mă pocăiesc!”. La rândul său, întrebat fiind despre gândul curviei, Avva Kyros Alexandrinul a răspuns aşa: „Dacă nu ai gânduri- reie, nu ai nici speranţă. Dacă nu ai gânduri rele, faci fapta (rea). Altfel spus, dacă nu lupţi cu mintea împotriva păcatului, dacă nu-l respingi, îl faci cu trupul. Cine face (păcatul) nu este sâcâit de gândurile rele”. Părinţii nu recomandă a dialoga cu gândul rău, nici a se îndulci cineva cu acesta, nici a-l lua în seamă. Avva Anub l-a întrebat pe Avva Pimen despre gândurile necurate, care se nasc în inima omului, şi despre poftele deşarte. Avva Pimen răspunde: „Se va lăuda securea fără cel care taie cu ea? (Is. 10, 15). Aşa şi tu, nu da prilej poftelor, nu te îndulci din ele şi nu-ţi vor putea face nimic”. Şi Avva Isaia l-a întrebat pe acelaşi Avva Pimen despre gândurile murdare. Acesta din urmă îi zice că, de lasă cineva c ladă plină de haine într-un loc, acestea cu timpul putrezesc. „La fel şi gândurile murdare, dacă nu le întrupăm, cu timpul se strică ori putrezesc”. Altădată, fiind întrebat de Avva Iosif exact despre acelaşi lucru, Avva Pimen i-a răspuns: „Dacă cineva pune un şarpe sau un scorpion într-un vas şi-l astupă, cu timpul animalele vor muri. La fel şi gândurile rele, izvodite de către demoni, dispar cu răbdare”. Unui frate ce l-a întrebat pe Avva Sarmatas ce să facă, căci gândurile rele îi zic: „Du-te afară şi întâlneşte-te cu fraţii”, bătrânul îi răspunde: „Nu le da ascultare, ci spune-le: «V-am ascultat la început, acum nu vă mai pot asculta»”. Tot în privinţa războiului nevăzut împotriva gândurilor, un monah bătrân lansa următoarea convingere, izvorâtă din experienţa războiului duhovnicesc: „satana este împletitor de funii; pe cât îi dai şuviţe, împleteşte, iar aceasta o zic despre gânduri. Pe cât le primeşti, pe atât se înmulţesc şi asupra ta se întăresc”.
Despre Sfântul Siluan Athonitul (+ 1938), marele cuvios atonit, de origine rusească, ni se istoriseşte că, pe când era începător în cele călugăreşti la Mănăstirea atonită ce-l are ca ocrotitor pe Marele Sfânt Mucenic Pantelimon, a primit atacul poftei desfrânării şi a zăbovit asupra închipuirilor ademenitoare ce i le înfăţişa patima. Cugetul îi spunea: „Mergi în lume şi te însoară!”. Cât a suferit tâ-nărul frate rămânând singur, nu ne este cunoscut. Când a mers la spovedanie, duhovnicul i-a spus: „Să nu primeşti niciodată cugetele rele, ci să le alungi de îndată!”. După prăbuşirea nedreaptă ce a suferit-o, sufletul său a fost cuprins de mare frică. înţelegând puterea înfricoşătoare a păcatului, a simţit flăcările iadului şi a hotărât să se roage neîncetat, până ce Dumnezeu îl va milui. După ce a „trăit” chinurile iadului şi după bucuria pe care a simţit-o când a primit iertarea prin Taina Spovedaniei, păcătuirea cu gândul a fost un fapt care i-a zguduit sufletul, căci a conştientizat că o întristase din nou pe Maica Domnului. Credea că a ajuns la limanul mântuirii şi deodată a văzut că şi aici există posibilitatea de a pieri. însă dragostea lui pentru Maica Domnului şi încrederea în milostivirea ei i-au dat curaj să o invoce în rugăciune în fiecare zi. Nutrea nădejdea ca dânsa, văzând starea jalnică a sufletului său, să îl miluiască. Iar Maica Fecioară nu a trecut cu vederea „suspinurile inimii lui” şi lacrimile lui fierbinţi. Acestea izvorau din simţirea adâncă a păcătoşeniei sale, pe care pururea o avea înaintea ochilor săi, precum Proorocul David. Atunci, „Maica Domnului a coborât din Ceruri în chip tainic şi l-a izbăvit de căderea prin gândul păcătos, unealta principală a diavolului. Harul Maicii Domnului l-a povăţuit în chip minunat şi i-a dăruit pacea lăuntrică.
Din această cădere, Cuviosul Siluan a învăţat cât de mare şi cât de greu de biruit este acest vrăjmaş al omului, şi anume gândul păcătos. Se poate ca monahul să biruiască trupul, foamea, setea, somnul şi alte patimi ale omului, dar întotdeauna va avea de luptat cu gândul păcătos. De aceea, mai târziu, când Cuviosul Siluan a învins şi această patimă, spunea cu sinceritate: «Niciodată nu am lăsat să intre în inima mea vreun gând care să-L mânie pe Dumnezeu»”.
Şi marele cuvios Paisie Velicikovski, stareţul Mănăstirii Neamţ, ucrainean de neam, născut la Poltava şi format duhovniceşte în Moldova şi la Muntele Athos (+ 1794), a răspuns zâmbind unui frate care îi ceruse sfatul fiind în lupta de multe gânduri rele: „De ce sunteţi voi aşa de copilăroşi? Faceţi şi voi cum fac eu. Eu toată ziua vorbesc cu voi; cu unii plâng, cu alţii mă bucur. Iar după ce plecaţi toţi din chilie, odată cu voi alung de la mine toate gândurile. Apoi iau în mâini o carte şi nu mai aud nimic. Parcă aş fi în pustiul Iordanului!”.
Tot referitor la tactica de a respinge gândurile rele încă de la primul lor atac sau din faza de momeală, un cuvios părinte român, contemporan cu mulţi dintre noi, Părintele Onufrie Frunză de la Mănăstirea Sihăstria + 2001, cunoscut fiind pentru că vorbea mult în pilde, fiind întrebat la un moment dat de un frate ce să facă pentru că nu are smerenie şi are o mulţime de gânduri care îl apasă cuviosul, în duhul Părinţilor Pustiului, l-a învăţat următoarele: „Am văzut un şarpe azi dimineaţă; era lung de o jumătate de metru „Era tânăr, în creştere, dar mâţa îi sare pe cap, dă cu ghearele şi-l omoară. Sunt şi şerpi care au pui. Dacă îi omori cu puii în burtă, nu mai nasc; dacă nu, ei nasc. Tot aşa se întâmplă şi cu gândurile”.

Teologie şi viaţă, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Nr. 1-4, Ianuarie-Aprilie 2015