Mircea Vulcănescu – martirul filozof

Elev strălucit al lui Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti, licenţiat în Drept şi Filozofie, asistent universitar, cu funcţii importante în Stat în perioada interbelică, Mircea Vulcănescu (1904-1952) urmează calea martirică a generaţiei sale, fiind condamnat drept „criminal de război”. În închisoare impresionează prin dragostea de semeni şi cultura uriaşă. „Conferenţiază” prin Morse, pe bucăţi de săpun, ori prin viu grai, întărind pe deţinuţi prin cuvânt şi exemplu personal. Torturat în mai multe rânduri pentru apostolatul creştin pe care-l făcea în închisoare, moare la Aiud, la vârsta de 48 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: Să nu ne răzbunaţi! Un testament vrednic de un mucenic filozof.

„Să vă iubiţi unul pe altul”…

Se afla printre deţinuţi un om pe nume Frăţescu. Avea mâinile permanent reci, din cauza unei grave insuficienţe de circulaţie. Din cauza aceasta, de câte ori era scos la muncă sau numai la alergarea bezmetică din curtea închisorii, pielea îi crăpa, iar durerea intra în carnea lui ca făcută de mii de cioburi de sticlă spartă, Frăţescu nu avea mănuşi şi nimeni nu avea să-i dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze din lâna ciorapilor o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nn-i rămânea decât să înveţe. Avea o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi să facă raţionamentul invers, ca să înţeleagă cum împletea bunica lui! Aşa a făcut. Din ce şi-a confecţionat andrelele, nu ştiu. Poate din aşchii scoase din saltea? Din căpătâie de sârmă? De Sfântul Nicolae, Mircea i-a dăruit lui Frăţescu o pereche de mănuşi tricotate.
(Despre Mircea Vulcănescu în Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist)

Ultima tortură

În spatele bucătăriei de la închisoarea Aiud era o baie cu duşuri pe care aproape orice deţinut o ştia. Lângă baie era o cameră dotată cu un pat de şipci. Deasupra patului era o grindă pe care se fixa o pereche de cătuşe. De câte ori am fost introdus în această cameră pentru tortură, cătuşele erau fixate sus pe grindă şi mă aşteptau. Eram dezbrăcat în pielea goală şi legat cu cătuşele de mâini. Cu picioarele stăteam pe patul de şipci, în poziţie verticală. Călăul care îmi aplica cea mai grozavă tortură era o femeie. Avea o biciuşcă specială din oţel, lucrată frumos, artistic. Lângă mâner oţelul era nichelat şi strălucitor, ceva mai gros şi se subţia spre vârf, având o mare flexibilitate. Loviturile erau aplicate de sus în jos. Durerea acestor lovituri era atât de mare, încât de multe ori mi-am pierdut cunoştinţa înainte de a se termina întreg tipicul torturii. Un alt monstru cu chip de om şi cu o constituţie fizică excelentă te lua de un picior şi te târa alături, sub duş, unde erai trezit din leşin cu apă rece. Pentru tortură erau scoşi doi-trei oameni din camere diferite. În timp ce unul era torturat, ceilalţi aşteptau cu groază să le vină rândul. După o serie de astfel de schingiuiri, victima era dusă în faţa locţiitorului politic, care în mod stereotip punea aceeaşi întrebare:
– Ce, mă, încă nu te-ai cuminţit? Tot de prostii te ţii? Mă, eu te omor în bătaie!
S-a întâmplat odată să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu. Torturarea mea se terminase şi acum zăceam aruncat într-un colţ, pe jos. La rând era el. După ce l-au torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară), a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul îi bălăngănea în dreapta şi în stânga, ca o minge legată cu o sfoară şi trasă de un copil zglobiu, în joacă. Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să-i îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.
Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.
Constat că oculta comunistă a lansat o versiune (mincinoasă, dar verosimilă) că Mircea Vulcănescu ar fi murit în alte circumstanţe şi n-a fost asasinat de administraţia închisorii, după cum am mărturisit aici. (Mărturia lui Nicolae Crăcea în Mărturii… Mărturii… de Gh. Andreica)

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin