Natura

Vin nori întunecați
Cu adieri de vânt;
Ridicând praful
De jos, de pe pământ.

Se scutură copacii
Cu frunze șuierând
Se clatină frumos
Și crengile-aplecând.
Își pleacă fruntea parcă
Scotându-și pălăria,
Căci în curând, să știți
Începe gălăgia…
Ne-ascundem cu toții
Pe unde putem, feriți,
Nevrând a sta în ploaie
Așa, descoperiți.
Și, iată că începe
Gâlceava din văzduh,
Căci, norii, iar se ceartă
Dându-și al lor duh.
Se iau la trântă,
Cu putere se ciocnesc,
Și, din ura lor străbună,
Scântei și fulgere stârnesc.

Și-n crâncena lor luptă
Ei tot se rotesc,
Și, fără voie, pe pământ,
Șiroaie de apă risipesc.
Încep să cadă stropi
Mai rar, desigur, la-nceput.
Și iată, se-ndesesc,
Așa cum tunetul a vrut.
Când vine ploaia
Viață lumii aduce
Iar la orice fulger
Omul face cruce.
Ploaia aduce apă,
Ce trebuie-n natură,
Ca să-nverzească câmpul
S-avem ce pune în gură.
Și, după ploaia caldă,
Ce-a udat pământul,
Începe liniștea știută,
Căci s-a oprit și vântul
Iar soarele apare răzleț
Printre norii rămași fugari
Cu razele-i brăzdează câmpul
Ca harnicii noștri plugari.
Încep să scoată capul
Toți cei ascunși de ploaie
Iar plantele toate
Spre cer, tulpinile-și mlădoaie.
Ce-i ploaia?
E viață-ntr-un cuvânt.
Cu soarele-mpreună
Fac minuni pe pământ.

Neculai Ghebosu