Nu mai vin colindătorii

Nu mai vin colindătorii, cum veneau odată, să colinde iară în seara minunată.
Căci li-i gura arsă și li-s ochii-n lacrimi și e prea mult sange și-s prea multe patimi.
Șovăielnic le e pasul, mâinile plăpânde, tremurat li-i glasul, nu știu să colinde.
Nu mai vin colindătorii, cum veneau odată… pentru că, scăldat într-o risipă de culori şi de lumini, vacarmul târguielilor de Crăciun se petrece pe fondul sonor al colindelor cântate de neguțătorii de colinde pe ritmuri de hip-hop sau de manele. Prea puțini sunt colindătorii care, ca și cei de altădată, cântă pătrunși de bucuria și de emoția Crăciunului.
Nu mai vin colindătorii mai ales pentru că noi așteptăm “Crăciunul”, dar nu pe Hristos! Așteptăm zilele libere, atmosfera “feerică” și prilejul de a petrece. “Știm” că e Nașterea Lui… Dar trăim ca și cum asta n-are nici o legătură cu concretul vieții noastre. Hristos nu e pentru noi AICI, prezent, viu, în inimile noastre sau dacă L-am simțit cumva, Îl facem repede uitat printre sarmale, cozonaci, aburi de alcool și show-uri grobiene…
Hristos Se naște, tot singur, umil și nebăgat în seamă și prea puțini magi și păstori Îl mai caută acum. Iar Maica Fecioară cu greu găsește inima în care să poată sălășlui, cum nici atunci nu a aflat unde să poposească spre a naște pe Iisus. …”Pentru ei nu e loc la han”.
Acum 2600 de ani, în Cartea lui Iezechiel, Domnul vorbea despre neamul de răzvrătiți care au ochi ca să vadă, dar nu văd, care au urechi ca să audă, dar nu aud.
Credeți că minunea întrupării Lui Iisus care a rupt în două istoria omenirii, vestind lumii începutul unei ere a iubirii și a generozităţii, a schimbat ceva?
Într-una dintre omiliile concepute la sfârșitul sec.IV, Sf. Ioan Gură de Aur condamna inversarea valorilor societății în care trăia.
Viciile sunt numite virtuţi, iar virtuţile – vicii: obrăznicia – curaj, îngăduinţa – laşitate, răbdarea – slăbiciune şi smerenia – slugărnicie.
Părinţii înşişi introduc în sufletele tinerilor iubirea bogăţiei şi a slavei lumeşti. Societatea nu suferă din lipsă de afacerişti abili, nu suferă din lipsă de oameni învăţaţi sau cultivaţi, ci suferă din lipsă de oameni
virtuoşi. Suferă pentru că a fost năpădită de oameni necinstiţi, care pentru a urca pe scara socială, răvăşesc totul în cale.
„Nu sunt de nici un folos tribunalele, nici legile, nici pedagogii, nici părinţii, nici însoţitorii şi nici dascălii copiilor: cei dintâi sunt corupţi prin bani, iar ceilalţi se gândesc doar la cum să-şi primească leafa”. „ Dărâmarea întregii lumi vine de la faptul că nu ne îngrijim de copiii noştri: de averile lor ne îngrijim, dar sufletul lor îl trecem cu vederea”, avertiza Sfântul.
După mai bine de 1600 de ani, dimensiunea tragică a evenimentelor din ultimile luni ne face să conștientizăm faptul că trăim într-o societate la fel de bolnavă. Diagnosticul, dar și tratamentul pentru țara noastră ni-l propun Părinţii români din Sfântul Munte Athos.
Criza în care trăim este rezultatul “păcatelor în care ne-am adâncit ca neam în toţi aceşti ani, păcate pentru care fiecare dintre noi poartă partea lui de vină. Milioanele de avorturi, desfrânările de tot
felul, minciunile şi hoţiile, dar mai ales necredinţa care au pătruns în popor cu concursul mass-mediei, nu ne îngăduie să avem o soartă mai bună şi nici nu ar trebui să o aşteptăm, cât timp continuăm la fel. Dacă
vom întelege că noi suntem vinovaţi şi nu alţii, cu siguranţă mai este o şansă pentru a ne putea izbăvi. Nimic nu se poate schimba în bine în lume dacă nu se realizează o înnoire sufletească a fiecăruia dintre noi.
Astăzi, când profeția părintelui Arsenie Boca despre ”România înconjurată de flăcări” pare să se împlinească, avem nevoie, mai mult ca oricând, de bucuria și de speranța pe care le aduce Crăciunul.

De speranța nu pentru România cozilor de topor care ne-au amanetat viitorul, nu pentru România în care zilnic 2 copii sunt abandonați, în care domnește obediența, lipsa de inițiativă, teama de a fi altfel, de a gândi și de a spune nu atunci când Biserica este atacată în mod instituționalizat, ci pentru România profundă, creștină și tolerantă cu cei ce nu sunt români sau ortodocși dar care-și cunoaște bine locul meritat în istorie și-și păstrează nealterate tradițiile. O Românie în care credincioșii aud și văd dar mai ales înțeleg și simt, rugându-se nu numai pentru ei ci și pentru tinerii uciși la București sau pentru miile de martiri creștini uciși în Orient.

Acum însă nu este vremea pentru învățături, ci pentru slavoslovire, nu pentru povețe, ci pentru mulțumire, nu pentru a propune lecții, ci pentru a vădi bucurie, ne spune Sf. Teofan Zăvorâtul.
Străbunii noştri știau că Naşterea Domnului, în fiecare an, e mai mult decât o comemorare, mai mult decât un praznic, mai mult decât o noapte festivă; ea nu e doar amintirea evenimentului, ci
evenimentul însuşi, care se petrece sub ochii noştri tot atât de real ca şi acela din Betleem. (Astăzi s-a născut Hristos/ Mesia chip luminos)
Introdusă la noi nu mult după anul 380, sărbătorirea Nașterii Domnului la 25 decembrie s-a suprapus peste sărbătorile precreştine, Saturnaliile şi Calendele lui ianuarie, prin care se alungau spiritele rele
şi se realiza o reîntâlnire cu cei trecuţi în lumea de dincolo. Făptura sacră care în mitologia geto-dacică simboliza echilibrul elementelor la începutul lumii a devenit astfel Moş Crăciun, întruchipând iubirea părintească a lui Dumnezeu-Tatăl, ce se arată în lume prin naşterea fiului său. ”Moș Crăciun e Tatăl vostru și e Dumnezeul nostru” ne spune colindul Sfântului Andrei. El vine din Nord, unde e transcendență și mister, străbate întunericul şi frigul şi aduce lumină şi căldură interioară, smerită și darnică.
Această taină a lui Dumnezeu Care coboară din ceruri spre a Se aşte din Fecioară, Care coboară pentru ca noi să ne înălțăm este cântată de adevăratele colinde. Ele deschid cerul, făcându-ne să înțelegem că, pentru a-L întâlni pe Hristos la capătul postului, trebuie să cântăm cu Hristos, apropiindu-ne cu smerenie de El, crescând împreună cu El și depășind stadiile vârstei noastre spirituale cu fiecare zi care trece. A colinda înseamnă a propovădui, înseamnă a face o lucrare bisericească care aduce bucurie oamenilor, noi trebuind doar să aprofundăm înțelesul teologic.

În mod tradiţional, colindele încep să se cânte în Ajunul Praznicului Nașterii Domnului numai de către copii – înaintemergătorii preoţilor – apoi adulţii le continuă în următoarele zile de Crăciun, și până la şase ianuarie, la Bobotează.
Ele se cântă în cor, căci împreună cântă strămoșii, copiii, tinerii și vârstnicii, reprezentându-i pe cei ce au asistat la Naşterea Mântuitorului Hristos, dar și Biserica – adunare a credincioșilor în iubirea Preasfintei Treimi. Misiunea ce ne revine în această calitate este de a duce bucuria mântuirii acolo unde n-a putut pătrunde: în casele celor umili, frângând-o pe masa celor lipsiți și repetând-o la căpătâiul celor bolnavi.
Lumina pe care o primim de la Steaua Crăciunului ne luminează acum ca şi odinioară. Consecinţele prezenţei ei există, indiferent dacă vrem să le acceptăm sau nu căci ”Cuvântul trup S-a facut! …” ca să ne preschimbe pe noi, făpturi pământeşti, în făpturi cereşti, ca să ne ridice de la pământ la cer, de la moarte – la nemurire.
Dacă am înţelege că suntem fiinţe destinate a trăi în această lumină, dacă am înţelege că am fost izbăviţi de „durerea arzătoare a lipsei de veşnicie”, poate am încerca să înlocuim durerea cu bucuria de a-i ajuta pe ceilalţi, de a le fi fraţi, de a primi în noi strălucirea dragostei, a nădejdii în veşnicia pe care ne-a hărăzit-o Dumnezeu.
Și astăzi, ca şi odinioară, Hristos vine ca un colindător care, înlăcrimat, plăpând și tremurând de frig “stă la poartă și nu zice nimica“, așteptând ca cineva să-I înțeleagă vestea … și să-i deschidă spre a cina împreună cu El!
Oare putem fi noi aceia?
decembrie 2015                                                                                 Prof. Oboroceanu Elena