Oare trebuie să-i povăţuim pe apropiaţi dacă nu trăiesc creştineşte?

Oare trebuie să-i povăţuim pe apropiaţi dacă nu trăiesc creştineşte sau trebuie să tăcem dat fiind că toate poveţele se termină cu scandal?
Înţeleptul Solomon a zis: „Nu certa pe cel batjocoritor ca să nu te urască; dojeneşte pe cel înţelept, şi el te va iubi” (Pilde 9, 8). Omul mândru se teme foarte tare ca nu cumva să-l povăţuiască cineva, să-l înveţe vreun lucru. Cel smerit primeşte cu bucurie orice povaţă sau învăţătură.
La noi, în lavră, era un părinte, Nicolae. El se străduia să-i ajute pe nou-veniţi, să le sufle ce să cânte la slujbă, dacă aceştia erau diaconi sau preoţi, spunând: „Cât timp eşti nou, trebuie să fii ajutat, că după aceea nu mă voi mai putea apropia de tine”. Sufletul smerit primeşte cu bucurie povaţa: „Ce bine că mi-aţi zis! Nu ştiam că aşa trebuie să fac. Să vă dea Dumnezeu sănătate!”
Dar omul înrăutăţit, mândru, se va supăra şi ne va urî în cazul în care îl vom povăţui. De aceea, atunci când vorbim cu aproapele despre Dumnezeu, trebuie să ştim dacă este înţelept sau nu. Dacă este înţelept, atunci trebuie povăţuit, iar dacă nu, atunci e mai bine să fie lăsat în pace, ca să nu ne facem un duşman. Aici este nevoie de experienţă creştină.
Multe soţii creştine înţelepte nu le spun soţilor: „ Trebuie să faci asta sau asta”. Ele vin acasă şi zic: „Părintele a predicat astăzi despre… şi eu am reţinut un exemplu deosebit…”. Povestesc mai apoi o predică, două şi, cu timpul, sămânţa aceasta dă roade în suflet. Omul vine la biserică, se pocăieşte, se cunună, se roagă…
Cum trebuie educaţi copiii până la 7 ani? Îi putem bate?
Aici e nevoie de multă înţelepciune. Copilul este mic şi nu înţelege prea multe deocamdată. Nu trebuie să-l alintăm, să-i satisfacem toate poftele. Trebuie să-i spunem ce este bine şi ce nu trebuie făcut. Mintea lui nu este formată încă şi el nu va reţine din prima. Atunci când părinţii îl pedepsesc pentru greşeli (îl pun să facă o metanie sau îi interzic să se ducă afară), cl simte legătura dintre pedeapsă şi cauza ei. Dar dacă pedeapsa devine o metodă de educaţie, dacă îl baţi tot timpul, atunci poţi ajunge să-l dresezi ca pe un câine. Ştiţi cum se dresează câinii? Sunt sâcâiţi special, pentru a deveni răi. Dacă îl vom bate pe copil tot timpul, când va creşte, va face la fel: îi va bate pe toţi, va fi rău. Cunosc oameni care nu au fost bătuţi de părinţi niciodată şi sunt foarte liniştiţi. Ulterior, copilul va înţelege ce se întâmplă. Cel mai important este să fim un bun exemplu pentru copii. Ei sunt ca un burete: absorb totul de la părinţi. Dacă tata şi mama se poartă frumos, copilul vede asta şi le urmează exemplul. Dacă părinţii fac scandal, se ceartă sau îl bat tot timpul, în copil se naşte ura. În niciun caz părinţii nu trebuie să se certe de faţă cu copilul.

Cum poţi păstra pacea în casă, când tot timpul apare câte o problemă?
Pentru a trăi în pace cu apropiaţii noştri trebuie să învăţăm să cedăm. Dacă unul din familie s-a enervat şi din el începe să iasă „focul gheenei”, atunci nu trebuie turnată peste acesta „benzina” reproşurilor, fiindcă flăcările vor deveni şi mai mari. Trebuie să ne smerim, să cedăm şi atunci flăcările se vor micşora.
O fiică duhovnicească mi-a spus odată: „Părinţii mei sunt atei, nu sunt botezaţi. Mă voi duce acasă şi, dacă mă vor certa, cum să mă port?” Eu i-am spus: „Nu te certa cu ei. Dacă vreunul se va enerva şi te va certa, să-l asculţi. Să-ţi spună tot ce are pe suflet. Da-că te vei justifica, atunci va ieşi scandal”. Ascultă tot şi primeşte cu smerenie, pentru păcatele din trecut.
De ce mâncarea naşte patimi?
Dacă aprindem un foc, atunci cu cât mai multe lemne aruncăm în el, cu atât mai mare se face şi te arzi când te apropii de el. La fel e şi cu omul care mă-nâncă mult şi gustos, gras sau dulce: patimile încep să se elibereze şi el se aprinde. Creştinii ortodocşi nu mănâncă nimic până la ora 12 ziua (la această oră a fost răstignit Mântuitorul şi tot atunci se termină în fiecare zi Liturghia dumnezeiască), iar la prânz nu mănâncă pe săturate, ci atât cât să se mai poată ruga după aceea. Seara mănâncă mai puţin şi astfel nici patimile nu se aprind. Trebuie să trăim în aşa fel încât duhul să fie mai ager decât trupul, şi nu invers.
Am citit într-un ziar că, în Africa, Hristos S-a arătat oamenilor de acolo. Se poate întâmpla asta?
Domnul descoperă multe pentru mântuirea noastră. Pentru ca oamenii să creadă, El Se poate arăta. Şi Maica Domnului se poate arăta oamenilor simpli. Chiar în familia noastră a fost aşa ceva. Pe 14 octombrie 1965, de sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului (pe stil vechi), am venit de la serviciu. Mama era acasă şi cu ea, câteva prietene şi surori. Toate erau neliniştite, plângeau.
– Ce s-a întâmplat?, le-am întrebat eu.
– Maica Domnului s-a arătat mai devreme.
– Cum aşa?
Sora Varvara (casa ei era lângă a noastră) venea la mama şi se uita la cerul înstelat. Deodată, dintr-o parte a apărut o sferă luminoasă care se apropia rapid. Varvara a luat-o la fugă şi a bătut la fereastra noastră: „Cine e acolo, ieşiţi repede!” Au ieşit cam şase persoane şi au văzut cum sfera zbura pe cer, s-a oprit deasupra casei şi s-a desfăcut, ca o floare, descoperindu-se din ea chipul Maicii Domnului.
– Atunci am căzut în genunchi, am plâns şi ne-am rugat. Chipul Maicii Domnului a dispărut în curând, rămânând în acel loc o lumină, un nor şi sfera luminoasă. După aceea, sfera s-a închis şi a zburat…
A doua zi s-a scris în ziare că deasupra oraşului a trecut o cometă neobişnuită şi că specialiştii vor studia ce anume a fost…
Domnul trimite multe pentru credinţa oamenilor, ca să-i aducă pe calea cea dreaptă: minuni, vise, întâlniri. Lângă noi se petrec multe minuni, numai că de cele mai multe ori nu ne dăm seama.
În copilărie am avut un vis: Pe marginea unui râu era o biserică din cărămidă roşie, cu cupole aurii. Am ţinut-o minte, iar după ce ne-au dat Biserica Intrării în Biserică a Maicii Domnului, mi-am amintit că tocmai pe aceasta o văzusem în vis. Dar de ce era pe malul unui râu? Fiindcă biserica este o corabie, în jurul căreia este marea lumii acesteia. Biserica este ca o insulă mică în această mare învolburată a lumii. Sufletele se pot mântui doar în biserică. Turlele sunt pânzele corăbiei, iar crucile sunt ancorele mântuirii. Atunci când trecem pragul unei biserici, ajungem de pe pământ în cer. Biserica este o parte a Cerului şi noi devenim cetăţeni ai acestuia. Cât timp bisericile sunt deschise şi se slujeşte lui Dumnezeu în ele, trebuie să ne grăbim într-acolo, cu pocăinţă, să ne unim cu Mântuitorul, primindu-I Trupul şi Sângele, să ne cununăm cu alesul nostru… Multe are Domnul pregătite pentru mântuirea sufletelor noastre.

Convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), Îndrumar creştin pentru vremurile de azi