Introducere
A vorbi astăzi, despre Ortodoxie, ce înseamnă şi ce reprezintă ea, este un lucru necesar dacă ţinem seama de importanţa şi prezenţa teologiei în spaţiul universitar ori public, dar şi o responsabilitate misionară a celor care se identifică, acceptă şi urmează mesajul ortodox în viaţa socială. Este binecunoscut faptul că, în noul context european şi transatlantic, Ortodoxia se confruntă cu o societate cu ce în ce mai secularizată, pluralistă şi globalizată, în care cultura tradiţională se diminuează în faţa valorilor sociale, de multe ori ideologice şi lipsite de vitalitate. Intensitatea şi agresivitatea secularizării prezente, pluralismul religios şi cultural din ce în ce mai pestriţ, mişcarea ecumenică şi dialogul interreligios atât de atractive şi de seducătoare constituie tot atâtea provocări acute pentru Ortodoxie şi posibilităţi certe de exprimare a identităţii ortodoxe în aceste situaţii. În acest context, misiunea imediată şi constantă a Ortodoxiei este să intre acolo unde dezrădăcinarea îşi face simţită prezenţa din ce în ce mai tare, acolo unde suferinţa şi incertitudinea s-au instalat, acolo unde credincioşii resimt lipsa de identitate în Hristos şi dorul după recâştigarea apartenenţei la viaţa ortodoxă, dar şi acolo unde viaţa comunităţii eclesiale se degradează sau se diluează într-un mod accelerat.
În interiorul acestui tip de societate se înscrie şi problematica receptării şi înţelegerii Ortodoxiei la realele sale valenţe şi semnificaţii, încât a vorbi despre identitatea credinţei ortodoxe este un lucru delicat, dar de dorit, permanent captivant şi relevant din punct de vedere teologic şi spiritual. Desigur, la scară largă se ştie că Ortodoxia este dreapta credinţă, pentru că ea este cea care păstrează cel mai fidel învăţătura biblică şi patristică, însă, de cele mai multe ori, atunci când vine vorba să argumentăm de ce este considerată „dreapta credinţă”, se intră în panică, intervenind un blocaj din care cu greu se poate ieşi. Aflaţi într-o asemenea situaţie, nu putem să scoatem în evidenţă întreaga frumuseţe duhovnicească şi sublimitate teologică a Ortodoxiei fără a ne raporta la elementele sale identitare şi fără o trăire a acestor nestemate teologice în spaţiul eclesial al comunităţii euharistice. Din punctul de vedere al identităţii teologice şi eclesiale, precum şi al relaţiei sale cu întreaga comunitate euharistică mărturisitoare a vieţii şi învăţăturii lui Hristos, s-a afirmat foarte elocvent şi precis realitatea faptului că „Ortodoxia este întâlnirea cu Dumnezeu ce se comunică permanent Bisericii Sale întru iubire şi ea oferă comuniunea cu Dumnezeul Treimic. În structura teologică, dogmatică, spirituală a Ortodoxiei nu există doar un exerciţiu al unei conceptualizări teologice, raţionale, ci ea este spaţiul unei experienţe spirituale profunde, existenţiale, a unei întâlniri şi a unei comunicări autentice cu Dumnezeu în rugăciune, în asceză, în Liturghie, personal şi comunitar, în Duhul lui Hristos”[ Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 47.].
Ortodoxia, în nenumărate situaţii sau contexte existente, este asimilată cu o imagine tradiţionalistă sau conservatoare, aflată de cele mai multe ori în zona defensivă a credinţei, stare acceptată din nefericire chiar de către unii ortodocşi, potrivit căreia ea este percepută ca o Biserică osificată sau pietrificată, axată doar pe tradiţia statornică şi neputincioasă în faţa cerinţelor contemporane. Dar, Ortodoxia autentică presupune o viaţă prezentă şi dinamică în Hristos, o afiliere şi o fidelitate faţă de Biserica Sa, „presupune participarea la Biserica sobornicească, nu alipirea şi rămânerea la corectitudinea formulărilor teoretice”[ Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, Introducere în teologia orthodoxă, traducere de Pr. dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 186.]. Pe de altă parte, trebuie precizat foarte clar şi înţeles cu luciditate teologică faptul că Ortodoxia nu este o anumită confesiune creştină, nu este o ramură a creştinătăţii, nu este o parte anexată la un întreg impersonal, ci este singura credinţă pe care ne-a lăsat-o Hristos şi pe care avem menirea şi oportunitatea să o mărturisim nefragmentată, nedivizată şi nediscriminatoriu, printr-o teologie vie şi consistentă, bazată pe paradigma sfinţilor mărturisitori din toate timpurile şi din toate locurile.
Din perspectiva spiritualităţii şi aghiografiei ortodoxe, „teologia se dezvoltă plecând de la experienţa creştină şi e orientată spre o aprofundare a acesteia. Aceasta este o experienţa a credinţei, a rugăciunii, a comunităţii şi a tradiţiei”[ Ghislain Lafont, O istorie teologica a Bisericii, Itinerariul, formele şi modelele teologiei, traducere de Maria-Cornelia Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 395]. Ortodoxia ne atrage în mod constant atenţia asupra faptului că fărâmiţarea religioasă sau confesionalizarea creştinismului în starea actuală este ceva iraţional şi se datorează exclusiv nouă, oamenilor, mai precis slăbiciunilor, păcatelor şi orgoliilor prezente în vieţile noastre, susţinând cu tărie că este exclusă încercarea de creare a unei noi Biserici sau a unei alte structuri eclesiale, ca rod al raţiunii umane, în detrimentul Bisericii pe care a întemeiat-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos în ziua Cincizecimii şi pe care nici măcar „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).
Ortodoxia – precizări terminologice
Etimologic, conceptul, termenul „Ortodoxie” îşi are originea în limba greacă veche, mai precis de la cuvintele ɑɕθός, -η, -oν şi δó§α, – η ], traducându-se în limba română ca „dreaptă credinţă” , „dreaptă slăvire” sau „închinare adevărată”. Dacă pentru teologia ortodoxă greacă termenul înseamnă „dreaptă credinţă”, pentru teologia ortodoxă slavă noţiunea de „Ortodoxie” este tradusă prin „pravoslovie” (pravo = „adevărat”, „drept”), adică referindu-se la „cultul cel adevărat”, cel drept [Prof. dr. M. Şesan, Ortodoxie sau Ortodoxism?, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 10, 1956, pp. 602-603.], cel corect am putea spune. De aceea, pentru unii, „cuvântul Ortodoxie este ambiguu. El poate desemna fie cultul cel drept, fie credinţa cea dreaptă” [Duncan Forrester, Orthodoxy, în „The Westminster Dictionary of Christian Theology”, edited by Alan Richardson & John Bowden, The Westminster Press Philadelphia, 1983, p. 422.], dar plecând de la aceste constatări terminologice, se poate afirma faptul că Ortodoxia reprezintă învăţătura creştină autentică, aşa cum a fost ea revelată de Dumnezeu şi transmisă, prin apostoli şi tradiţia bisericească, până în zilele noastre. Cuvântul face parte din sintagme precum: Biserică Ortodoxă, învăţătură ortodoxă, cult ortodox, tradiţie ortodoxă, predanie ortodoxă, creştin ortodox etc.
La o foarte scurtă trecere în revistă din punct de vedere istoric, putem observa că „în istoria Bisericii, termenul ortodoxia apare pentru a distinge adevămi de erezie. Dar atât erezia, cât şi ortodoxia se referă la evenimente, nu la principii teoretice. Erezia este evenimentul desprinderii de corpul eclesial sau refuzul faptic al modului de existenţă bisericesc, în timp ce ortodoxia este adevărul Bisericii întregi, aşa cum se realizează şi se manifestă în fiecare sinaxă euharistică locală”[ Christos Yannaras, op. cit., p. 186.]. De fapt, începând din secolul al IV-lea şi până la Marea Schismă din 1054, cuvântul ortodox fost folosit numai în sens teologic, de credinţă adevărată sau dreaptă, de raportare corectă şi fidelă la Revelaţia divină, nu de confesiune distinctă şi separată de restul lumii creştine. Abia după 1054, prin Ortodoxie se înţelege, în sens larg, Biserica Ortodoxă din spaţiul răsăritean. În acest sens, „ca tradiţie dogmatică, Ortodoxia îşi are rădăcinile în Răsărit şi într-un sens istoric se identifică cu marea sinteză patristică, adică cu articularea edificiului teologic, liturgic şi canonic pe baza regulii de credinţă apostolică, în perioada sinoadelor ecumenice”[Pr. prof. dr. Ion Bria, „Ortodoxie”, în Dicţionar de teologie ortodoxa A-Z ediţia a Il-a revizuită şi completată, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 274.].
Dacă ar fi să analizăm acest termen în context teologic, trebuie spus că Ortodoxia este cea care a păstrat şi păstrează în continuare, prin Tradiţia dinamică eclesială, adevărata învăţătură de credinţă a Bisericii celei Una, şi doar aceasta „păstrează fondul dogmatic, structura liturgică şi ordinea canonică pe care se reazemă unitatea Bisericii universale”[ Idem, Credinţa pe care o mărturisim, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 12]. Din acest punct de vedere, pe bună dreptate, unii teologi ortodocşi de referinţă au remarcat şi au scos în evidenţă certitudinea că „Ortodoxia se identifică cu însăşi tradiţia apostolică, aşa cum a fost confirmată, interpretată şi dezvoltată prin consensul Bisericii universale”[ Idem, an. cit., p. 273]. Cu alte cuvinte, nu putem vorbi de identitatea învăţăturii de credinţă fără să ne raportăm la ortodoxia ei, adică la dreapta sa formulare şi receptare în spaţiul eclesial, aşa cum, de exemplu, au făcut-o sfinţii şi mucenicii, iar în această situaţie „criteriul ortodoxiei bisericeşti este experienţa şi credinţa Bisericii întregi, întrupată în persoana sfinţilor”[ Christos Yannaras, op. cit., p. 187.]. Sfinţii, prietenii şi casnicii Fiului lui Dumnezeu întrupat sunt cei care au mărturisit şi au transpus în viaţa sau activitatea lor personală dreapta existenţă şi dreapta credinţă în Biserica lui Hristos pelerină în timp şi spaţiu, fără să fie constrânşi de receptarea lor rigidă, ci înţelegându-le într-un dinamism identitar şi eclesial.
Aşadar, după cum se poate constata cu uşurinţă din precizările de mai sus, Ortodoxia înseamnă în acelaşi timp învăţătură dreaptă şi laudă dreaptă, însă „ambele înţelesuri se unesc în orthozoi: existenţă dreaptă, şi ne arată că Ortodoxia pune accentul mai mult pe rugăciune decât pe învăţătură”[ Paul Eydokimov, Ortodoxia, traducere de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu-vicar, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 27.]. De aceea, se poate consolida ideea conform căreia Ortodoxia „e o noţiune bogată, care arată că există o legătură vie între credinţă, cult şi morală, între regula credinţei, regula rugăciunii şi disciplina vieţii în Hristos”[ Pr. prof. dr. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, vol. II, Editura Andreiana, Sibiu, 2009, p. 119].
Ortodoxia – Identitate în Hristos
Dacă ar fi să punctez doar câteva dintre elementele care conferă identitate Ortodoxiei, trebuie să încep cu o precizare deosebit de importantă, şi anume că Biserica Ortodoxă este „urmaşă legitimă şi statornică a Bisericii Vechi, ea singură se bucură în adevăr de privilegiul de a se şti mergând pe cursul istoric natural al creştinismului ecumenic unitar, de a nu fi făcut o abatere de la acest curs, o deviere, o creaţie confesională, o apariţie târzie”[tura Andreiana, Sibiu, 2009, p. 119]. Desigur că nu îmi propun o expunere vastă a temei de faţă, ci doar să precizez în câteva linii punctuale ceea ce e specific Ortodoxiei şi ce poate transmite ea, prin această identitate şi unicitate, uneori insuficient argumentate, contextului actual al dezbaterilor sau discuţiilor teologice pe plan naţional şi internaţional.
Ortodoxia poate fi identificată prin următoarele elemente identitare:
– Arta iconografică. Ortodoxia este singura realitate spirituală şi eshatologică care se poate şi vedea, în sensul că ea are această viziune iconică despre Dumnezeu şi lume, această vizualizare identitară a teologiei şi credinţei prin intermediul artei iconografice bizantine, prin care suntem parcă introduşi în lumea spirituală şi în care ne regăsim vocaţia şi identitatea noastră de creştini. Cu certitudine, prin această caracteristică „idealul de bază al Ortodoxiei nu este etic, ci estetic-religios; este viziunea «frumuseţii spirituale»; pentru a-l apropia trebuie să ai «o artă spirituală», o inspiraţie creatoare”[Serghei Bulgakov, Ortodoxia, traducere de Nicolae Grosu, Editura Paidea Bucureşti, 1997, p. 173.]. Relaţia de identitate dintre Hristos şi reprezentarea Sa în icoană este una reală şi strânsă, intimă şi delicată, nu una iluzorie. Din această constatare rezultă că „Cuvântul şi icoana au patru elemente comune: evenimentul însuşi, reprezentabil şi reprezentat, prin care revelaţia este împărtăşită Bisericii; lucrarea inspiraţională a Duhului, care acordă autorului biblic sau iconarului o vedere a realităţii veşnice sau a adevărului veşnic care se află în inima evenimentelor; exprimarea materială a acelui adevăr în limbajul omenesc al cuvintelor sau într-o formă grafică şi în culoare; actul de interiorizare al acestui adevăr de către credincios, aşa cum i se revelează prin cuvânt sau prin icoană”[ Pr. prof. John Breck, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, traducere de Monica E. Herghelegiu, EIBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 112.]. Cu alte cuvinte spus, prin adoptarea artei şi teologiei iconografice în viaţa Ortodoxiei, dar şi prin mesajul vizual pe care ni-l transmite, „noi îl cunoaştem pe Dumnezeu prin cuvânt şi prin icoană. Această formă de mărturisire este păstrată în Biserica Ortodoxă întocmai cum este şi credinţa primelor veacuri, a sinoadelor ecumenice şi a Sfinţilor Părinţi. Identitatea credinţei şi a mărturisirii sale verbale şi picturale dovedeşte identitatea Bisericii însăşi; căci autenticitatea acesteia se recunoaşte nu după numărul credincioşilor, nici prin desăvârşirea organizării, nici prin vreo altă calitate, ci numai prin fidelitatea faţă de Tradiţia apostolică, în mărturisire şi în viaţă”[Leonid Uspensky, Spre unitate?, traducere de Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2005, p. 68.]. Numai prin şi în Tradiţia eclesială simţim pulsul credinţei şi vedem care este identitatea Ortodoxiei.
Ascetismul. Acesta reprezintă o caracteristică extrem de gingaşă a Ortodoxiei, prin care se atrage atenţia asupra faptului că omul modern nu poate rămâne mereu în păcat prin consumism exacerbat şi materialism dezumanizant, ci el are capacitatea să ofere un echilibru vieţii sale, are vocaţia să devină sfânt prin eliberarea de patimi şi prin îmbrăţişarea virtuţilor creştine, susţinut fiind de harul lui Dumnezeu. Prin aprofundarea şi practicarea acestui element identitar, Ortodoxia doreşte şi susţine „transpunerea lumii în împărăţia de har a sfinţeniei, în bucuria şi nădejdea învierii”[Prof. Ioan G. Savin, Ce este Ortodoxia?, în „Ortodoxia”, nr. 1-2, 1996, p. 14]. Asceza se manifestă concret printr-un post alimentar strict şi o disciplină riguroasă a simţurilor în vederea purificării, însă asceza nu trebuie privită şi înţeleasă doar dintr-o perspectivă negativistă, ci mai ales trebuie practicată în dimensiunea sa pozitivă, a urcuşului duhovnicesc, mai precis urmărind câteva rezultate benefice: revenirea în sine, relaţionarea armonioasă a simţurilor, pacea, bucuria, iertarea şi iubirea în Hristos, care conferă unitate şi identitate Ortodoxiei. Se poate afirma că elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de Dumnezeu şi de oameni înţeleasă în cel mai profund şi adânc sens al ei, trecută prin filtrul ascetic.
Cultul divin. Ortodoxia se bucură de cel mai frumos ritual sau cult „liturgic, cu o bogată şi amplă învăţătură teologică, mai ales dacă ne raportăm la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, „această grandioasă mărturisire de credinţă”[Pr. Prof. dr, Ioan Bria, Biserica şi Liturghia, în „Ortodoxia”, nr. 4, 1982, p.], după cum a fost numită. De ce oare iubeşte Ortodoxia atât de tare cultul şi rânduielile liturgice? Pe de o parte, pentru faptul că experienţa liturgică este cea mai propice modalitate de a transmite şi explica teoiogia ortodoxă, iar pe de altă parte pentru că „Liturghia (cultul) a păstrat identitatea şi continuitatea Bisericii în mijlocul unei lumi aflate în schimbare”[ John Meyendorff, Teologia bizantină. Tendinţe istorice şi teme doctrinare, traducere de Pr. conf. dr. Alexandru I. Stan, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 154.]. Frecvenţa liturgică permite Ortodoxiei să rămână ancorată în Revelaţia divină, să fie mereu în stare de rugăciune, de veghe şi de misiune, iar prin practicarea acestui cult divin public, Ortodoxia poate fi definită ca rugătoare prin excelenţă, încât din acest punct de vedere s-a spus că „Liturghia a rămas principalul profesor şi ghid al Ortodoxiei”[ Ibidem, p. 16.]. Din perspectiva Ortodoxiei, cultul divin este cel care conferă identitate, autenticitate, sublimitate şi universalitate credinţei în Fiul lui Dumnezeu. O Biserică fără un cult liturgic nu poate exista, în sensul că nu poate avea o identitate eclezială clară şi nu se poate bucura de o fidelitate credibilă a teologiei sale.
Mistica. Din această perspectivă, se poate preciza cu siguranţă că „Ortodoxia este calea interioară, necesitatea interioară pentru Biserica universală în drumul ei către unitate: numai în Ortodoxie problemele puse de confesiunile creştine găsesc o soluţie şi un sfârşit, căci ea este cea care posedă adevărul”[Serghei Bulgakov, op. cit., p. 209.]. De aceea, Ortodoxia a fost mai mult axată pe dimensiunea formării spirituale a omului şi pe mistică decât pe pragmatismul creştin de tip occidental, bazându-se pe realitatea certă că o atitudine spirituală profundă poate face mai mult decât o ştiinţă teologică de anvergură. Cu alte cuvinte, mistica ortodoxă de inspiraţie biblică şi patristică pune accentul pe relaţia personală şi vie a creaturii cu Creatorul, a omului credincios cu Izvorul şi Dăruitorul credinţei şi sfinţeniei, aspecte ontologice care ne conduc la ideea vitală că „Ortodoxia reprezintă un mod aparte de trăire a creştinismului”[ Pr. prof. D. Stăniloae, Câteva trăsături caracteristice ale Ortodoxiei, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 7-8, 1970, p. 730.]. Locul central al acestei dimensiuni mistice cu puternice accente isihaste este inima, acolo unde omul se recapitulează pe sine, se unifică şi unde îşi fortifică viaţa spirituală. De aceea, în teologia ortodoxă se vorbeşte frecvent despre îndumnezeirea omului cu aportul harului divin, care reprezintă scopul final al existenţei sale pământeşti.
Monahismul isihast. O formă concentrată şi specifică Ortodoxiei o întâlnim în aşa-numita mişcare monahală isihastă, considerată „inima Ortodoxiei”[ Nichifor Crainic, Sfinţenia, împlinirea umanului, Editura Trinitas, Iaşi, 1993, p. 144], prin care creştinii autentici doresc să trăiască la cote maximale Evanghelia Mântuitorului, să-L urmeze pe Hristos în toate, însă din starea de celibat şi de renunţare la viaţa cotidiană desfăşurată în tumultul lumesc. Prin această direcţie a isihasmului, specifică monahismului ortodox, se doreşte căutarea păcii lăuntrice prin linişte interioară şi rugăciune neîncetată. De altfel, isihasmul constituie esenţa trăirii Ortodoxiei, o reală terapeutică duhovnicească în vederea vindecării sufletului, contribuind în acest sens la păstrarea identităţii misiunii Bisericii în lume, şi anume aceea a transfigurării vieţii umane în integralitatea sa. Plecând de la această realitate spirituală, având convingerea fidelităţii faţă de jertfa lui Hristos prin respectarea permanentă a voturilor monahale şi având ca singură ţintă împărăţia cerurilor, se poate uşor constata că „eshatonul îşi are rădăcinile în viaţa pământească, viaţa veşnică e deja viaţa pe care o duc creştinii în această lume. A existat o căutare şi a ceea ce încă în lume e un semn şi o anticipare a viitorului şi atunci în locul concentrării asupra aşteptării s-a vrut ca împărăţia lui Dumnezeu să fie găsită în prezent. Deşertul sau mănăstirea devin astfel cerul pe pământ, restaurarea finală deja realizată, starea de odihnă sabatică şi pascală”[ Tomâs Spidlik, Spiritualitatea răsăritului creştin. Monahismul, traducere de Diac. Ioan. I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 35.].
Muzica bisericească. O altă modalitate de a transmite şi recepta într-o formă accesibilă învăţătura de credinţă ortodoxă o reprezintă muzica sau cântarea bisericească, în special de sorginte bizantină, care se constituie într-un adevărat tezaur de bogăţie spirituală şi teologică, dar şi într-un rafinat element de artă în Ortodoxie. Creştinii ortodocşi sunt cei care îşi hrănesc sufletul cu această expresie artistică aparte a muzicii psaltice, cântarea având menirea de a sensibiliza şi deschide inima omului pentru a intra în ea „glasul lui Dumnezeu”. Din acest punct de vedere, muzica bisericească sau „cântarea liturgică ortodoxă este inevitabil duhovnicească, aspectele de spiritualitate fiind într-o strânsă determinare cu ascetismul[ Pr. Vasile Grăjdian, Teologia cântării liturgice în Biserica Ortodoxa. Aspecte de identitate a cântării liturgice ortodoxe, Editura Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu, 2000, p. 8.]. Să nu uităm aici nici de îndemnul şi cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre” (Efeseni 5, 19). Prin intermediul şi cu ajutorul muzicii, pe aripile melodiilor sau canoanelor bizantine, sufletul nobil al creştinului autentic se înalţă precurii tămâia către ceruri, către Dumnezeu, către Preasfânta Fecioară Măria şi către toţi sfinţii iubitori de laudă cerească şi cântare îngerească.
Organizare locală. Ortodoxia este organizată, din punct de vedere administrativ şi eclesiastic, ca un ansamblu de Biserici locale întemeiate canonic după principiul teritorial şi naţional, însă în mod autocefal şi autonom, cu o conducere sinodală proprie, adoptând un veritabil sistem democratic. Aceasta nu înseamnă că Ortodoxia este divizată, inconsistentă, neunitară sau fragmentată, ci vrea să exprime faptul că Ortodoxia urmează şi oferă modelul autentic de unitate creştină, de acea „unitate în diversitate” atât de mult invocată şi căutată, având origine apostolică. Ca să înţelegem mai bine sistemul de organizare al Ortodoxiei, trebuie să ştim că „unitatea dintre Biserica locală şi cea universală îşi are sursa ultimă în mărturisirea aceleiaşi credinţe apostolice (Sfânta Tradiţie) şi expresia ultimă în participarea la aceeaşi Euharistie. Pe de o parte, tradiţia răsăriteană a specificat clar faptul că unitatea sfâşiată a credinţei nu este doar o chestiune de diversitate teologică, ci ea influenţează mărturisirea comună de credinţă. Pe de altă parte, receptarea comună a credinţei apostolice este fundamentală pentru comuniunea sacramentală şi euharistică. Comuniunea euharistică deplină nu va fi posibilă până nu se realizează unitatea de credinţă”[Ion Bria, Sensul Tradiţiei Ecumenice. Mărturia şi viziunea ecumenică a Bisericii Ortodoxe, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2009, pp. 71-72.]. Plecând de la această caracteristică identitară, atunci când se vorbeşte despre Ortodoxie se face adesea aluzie la o zonă geografică restrânsă a creştinismului, şi anume la Biserica Ortodoxă din Răsărit sau la grupul de Biserici locale din Estul Europei, care, fiind organizate pe autonomia şi autocefalia naţionale, deţin o tradiţie dogmatică, o liturgică solemnă şi o spiritualitate bogată, însă această denumire de „Biserică răsăriteană” este improprie şi nejustificată, pentru simpla motivaţie că nu se poate delimita geografic locul Ortodoxiei în lume. Tocmai de aceea, „sobornicitatea sau catolicitatea Ortodoxiei nu derivă din geografia ei, ci din plinătatea adevărului de credinţă pe care ea îl conţine şi îl comunică”[lPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Părintele Stăniloae – teolog al Ortodoxiei ecumenice, în „Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă <<Patriarhul Justinian>>”, anul IV, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004, p. 66.]. A accepta o astfel de denumire înseamnă recunoaşterea unei ştirbiri aduse ecumenicităţii Ortodoxiei, în al doilea rând, această denumire nici nu e conformă cu situaţia reală a Bisericii, atât din Răsărit cât şi din Apus, fiindcă nu toţi creştinii ortodocşi aparţin spaţiului răsăritean sau oriental, după cum nu toţi creştinii romano-catolici aparţin spaţiului apusean sau occidental. Cu toate acestea, „denumirea Răsăriteană a dobândit înţeles moral, indicând Biserica aceea care păstrează şi a apărat credinţa transmisă din vechime”[ Hr. Andruţos, Simbolica, traducere de lustin Moisescu, Editura Centrului mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955, p. 34.].
„Simfonia”Biserică-Stat. În această privinţă, Ortodoxia moşteneşte sau, mai bine spus, a preluat modelul bizantin constantinopolitan, unde relaţiile dintre Biserică şi Stat erau fundamentate pe coordonata sau axa „simfoniei”. Pe baza acestei situaţii identitare, Patriarhul Bisericii se ocupa şi avea competenţe în problemele strict spirituale sau duhovniceşti ale credincioşilor, în timp ce împăratul Imperiului se ocupa de problemele strict materiale sau lumeşti ale cetăţenilor, între aceste două „puteri” existând o complementaritate şi sinergie, iar nu o excludere, înţelegându-se de ambele „părţi” faptul că „Biserica nu e decât latura istorică a împărăţiei lui Dumnezeu”[ Prof. dr. Teodor M. Popescu, op. cit., p. 69.]. Desigur că în realitate au mai existat deviaţii de la acest principiu, acestea concretizându-se în diferite divergenţe sau chiar tensiuni între cele două „forţe” existente în Imperiul Bizantin, însă principial vorbind şi analizând această „simfonie” se poate afirma că ea reprezintă un model autentic de cooperare sau cale de urmat pentru binele societăţii, dar şi în vederea respectării libertăţii de conştiinţă.
Spiritualitate autentică. Spiritualitatea în Ortodoxie, impregnata de harul Duhului Sfânt şi de prezenţa reală a lui Hristos, prezintă sistematic, pe cât este posibil, drumul omului către împlinirea vocaţiei şi a chemării sale: asemănarea cu Dumnezeu până la îndumnezeire, aceasta fiind desăvârşirea la care ne cheamă Mântuitorul Iisus Hristos: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). De fapt, aceasta este „starea bărbatului desăvârşit” sau „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13), despre care ne vorbeşte Sfântul Apostol Pavel. Cu alte cuvinte, ea prezintă procesul sau mecanismele îndumnezeirii omului, precum şi încununarea acestuia, cu starea de maximă participare umană la viaţa dumnezeiască. Prin această îmbrăţişare a spiritualităţii, credinciosul poate deveni un profund trăitor al credinţei şi un autentic teolog, în adevăratul sens al cuvântului. De fapt, în aceasta constă frumuseţea şi sublimitatea ei, în sensul că „cel mai simplu creştin, care şi trăieşte existenţial ceea ce crede, poate fi mai teolog decât cel mai mare şi învăţat teolog”[ Pr. conf. dr. Ioan Tulcan, Teologia – ştiinţa mărturisitoare despre Dumnezeu. Curs de Teologie dogmatică şi Simbolică, vol. I, Editura Universităţii .Aurel Vlaicu”, Arad, 1999, p. 10.].
Teologie autentică. Din această perspectivă, „Ortodoxia este, înainte de orice, o lume a teologiei, a unei teologii care ţine să protejeze misterul de nepătruns al Cuvântului lui Dumnezeu”[ Pr. prof. dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, EIBMBOR, Bucureşti 1989, p. 367-368.]. însă, o autoexaminare critică şi sinceră a teologiei şi practicii creştine ortodoxe constituie o necesitate permanentă, acţiune reclamată de o multitudine de factori, deoarece, astăzi, accentele sau nuanţele teologice, precum şi opţiunile pastorale se deplasează în funcţie de realităţile concrete ale vieţii bisericeşti. De aceea, „o teologie ortodoxă autentică este aceea care îndeplineşte trei condiţii fundamentale: apostolicitate şi duh patristic, contemporaneitate şi finalitate eshatologică”[ Pr. conf. dr. Ioan Tulcan, op. cit., pp. 11-12.]. Însă, pentru a se menţine această vitalitate şi înnoire a teologiei ortodoxe este necesar ca ea, după cum spune Mitropolitul Kallistos Ware, să devină mărturisitoare, în sensul că „teologia noastră ortodoxă trebuie să” fie o teologie liturgică şi o teologie mistică”[Pr. dr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei. Interviuri, Editura Bizantină, Bucureşti, 1995, p. 87.].
Unitate. Ortodoxia, Biserica cea Una, este unită şi unitară, în sensul că ea nu este sfâşiată sau dezmembrată în confesiune, nu este o confesiune oarecare cu o apariţie târzie în istorie, ci ea se află într-o unitate neîntreruptă cu apostolicitatea şi unitatea credinţei. De fapt, Ortodoxia nici nu poate fi gândită şi înţeleasă altfel, atât timp cât ea recunoaşte şi mărturiseşte un singur Dumnezeu şi o singură Biserică. în această direcţie, Clement Alexandrinul (150-217) spune că „Unul este Tatăl universului, Unul este Cuvântul universului, Unul este Duhul Sfânt, Unul şi Acelaşi, pretutindeni. O singură Fecioară a ajuns mamă; şi-mi place s-o numesc Biserică”[«Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, IV, 42, 1, traducere de Pr. D. Feciorii, în col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, „Scrieri”, Partea I, voi. IV, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 190.]. Ortodoxia are o misiune precisă: aceea de a oferi o mărturie unitară şi unică, bazată pe credinţa că Biserica, dincolo de toate, slujeşte manifestarea prezenţei iubirii Preasfintei Treimi în lume. Numai în Ortodoxie se poate vorbi de unitate în Trinitate, de unitate în credinţă, de unitate în cult, de unitate în canoane, de unitate în spiritualitate, de unitate în morală. Din această perspectivă, „unitatea Ortodoxiei ecumenice nu este un scop exclusiv în sine şi pentru sine, ci o unitate pusă în slujba unităţii creştinătăţii şi omenirii întregi”[ Diac. lect. Ioan Ică, Contribuţia Bisericii Ortodoxe Române la unitatea un doxiei ecumenice, în „Ortodoxia”, nr. 2, 1973, p. 190.].
Universalitate. Aceasta este una dintre caracteristicile principale şi fireşti ale Ortodoxiei, în sensul că „Ortodoxia este Biserica lui Hristos pe pământ”[Serghei Bulgakov, op. cit., p. 7.]. Cu alte cuvinte, nu poate exista Biserică fără ca aceasta să fie Ortodoxă, adică fără ca ea să se fundamenteze pe adevărata credinţă universală, destinată şi receptată de toţi, ea fiind învăţătura cea dreaptă sau cea corectă. Universalitatea Ortodoxiei sau „catolicitatea, în sensul deplin al cuvântului, este rodirea activă de către toţi creştinii, în deplină comuniune, a întregii comori de adevăr şi viaţă aduse de Hristos”[58 Pr. prof. D. Stăniloae, Coordonatele ecumenismului din punct de vedere todox, în „Ortodoxia”, nr. 4, 1967, p. 516.].
Iată ce înseamnă sau ce este Ortodoxia! Desigur, aici nu au fost cuprinse toate caracteristicile identităţii ei, ci numai acelea care au maximă relevanţă pentru subiectul de faţă. Dar, din aceste câteva precizări se pot constata identitatea şi fidelitatea ei faţă de învăţătura de credinţă a Bisericii Ortodoxe Universale, unitatea doctrinară şi de cult, încât se poate spune că Ortodoxia nu este un muzeu, nu este ceva pietrificat şi nu are un trecut impersonal, ci ea este viaţă mereu prezentă şi trăită în Hristos, Ortodoxia nefiind „o ramură uscată a creştinismului”[ Pr. prof. dr. Gh. I. Ghia, Problema unirii Bisericilor creştine din punct de vedere ortodox, Editura Ramuri, Craiova, 1932, p. 25.], ci este şi reprezintă „expresia creştinismului perfect”[IPS Nicodim, Episcop al Eparhiei Huşilor, Ortodoxia şi creştinismul apusean, Tiparul tipografiei arhidiecezane, Sibiu, 1922, p. 19.].
Ortodoxia – Viaţă în Hristos
După ce am văzut care sunt principalele elemente specifice Ortodoxiei, analiza merge în mod firesc spre modul în care toate cele menţionate mai sus pot fi transpuse în practica vieţii creştine de zi cu zi, în măsura posibilităţii umane, având perspectiva sinceră a împărăţiei lui Dumnezeu. În acest context, cuvintele biblice ale Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan – „Apostolul iubirii creştine” -, sunt binevenite: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Nu întâmplător am invocat aceste cuvinte apostolice, ci pentru a înţelege că adevărata cunoaştere a credinţei ortodoxe se poate realiza printr-o constantă împărtăşire cu harul divin prezent în Sfintele Taine ale Ortodoxiei şi printr-o permanentă raportare la viaţa lui Hristos.
De ce oare am avea nevoie, astăzi, într-o societate din ce în ce mai imprevizibilă, în care ierarhia valorilor tinde să fie răsturnată, de o adevărată şi autentică viaţă în Hristos? Mai poate fi „la modă” viaţa în Hristos, când toată lumea caută confortul şi comoditatea, cele care „asigură” şi dau „sens” vieţii umane? Pentru a răspunde credibil la aceste întrebări este recomandat apelul la Sfânta Scriptură, deoarece ea cuprinde cuvintele vieţii veşnice, cuvinte care fac cunoscută învăţătura lui Dumnezeu – Cuvântul şi Creatorul nostru, învăţătură care, după învierea şi înălţarea Domnului Hristos la cer, a fost continuată, amplificată şi actualizată de Sfânta Tradiţie, prin care putem face viaţa lui Hristos viaţa vieţii noastre. Viaţa noastră umană începe, are sens şi un scop numai în măsura în care este mărturisită şi asumată viaţa smerită şi jertfelnică a lui Hristos, mai ales în contextul social de astăzi.
Hristos este viaţa şi ţinta vieţii noastre, după cum aflăm din Sfânta Evanghelie după Ioan: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6, 68). Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, ca martor ocular şi singurul care a luat parte la răstignirea Mântuitorului pe dealul Golgotei, ni-L face cunoscut pe Iisus şi ne descoperă o viaţă deosebită sau distinctă, cea a iubirii vieţii lui Hristos. Întreaga viaţă creştină este o bucurie a învierii, dar şi o încercare a Crucii. Pentru primii oameni, încercarea sau ocazia de a se desăvârşi era legată de respectarea poruncii de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, dar pentru noi, cei care trăim în al III-lea mileniu creştin, încercarea este ocazia de a ne desăvârşi viaţa, viaţa umană cu întâmplările ei, cu faptele ei, cu sentimentele ei, cu etapele ei fireşti, fiind ocazia de a ne perfecţiona umanitatea, spre a deveni asemenea cu exemplul de desăvârşire pe care îl avem -Hristos. A fi asemenea cu Dumnezeu înseamnă a dobândi cunoaşterea vieţii veşnice, adică a primi veşnicia împreună cu Dumnezeu, Care este Viaţă şi Izvor de viaţă. Astfel:
Viaţa în Hristos poate fi menţinută prin acceptarea Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa noastră cotidiană: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Plecând de la această certitudine biblică, suntem invitaţi şi îndemnaţi „să luăm aminte la cuvântul Scripturii, la cuvântul rugăciunii, fiindcă în el se găseşte ascuns Izvorul vieţii. Este ascuns, dar se dezvăluie în măsura în care dorim şi ne cultivăm. Cuvântul este unul dintre numele lui Dumnezeu. Se numeşte Fiu, dar este şi Cuvânt şi Dumnezeu şi, de aceea, Cuvântul are rădăcini metafizice, adică nu-i aşa doar o «gălăgie arbitrară» prin care eu pot să spun ceva şi voi puteţi înţelege gândirea mea. Cuvântul provine din nişte energii dumnezeieşti. Prin cuvânt, Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Dumnezeu a spus «să fie» şi a fost”[ Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, însoţite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, ediţie îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi & Pr. Ninel Ţugui, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 65.].
Viaţa în Hristos poate fi menţinută prin credinţă: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţă în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2, 20). Pe baza acestei realităţi scripturistice, „făclia credinţei trebuie pusă în sfeşnic (Matei 5, 15-16), ca să lumineze tuturor celor din lume. Ortodoxia înseamnă deschidere, este lumină, este cetatea aflată pe vârf de munte, care nu poate să se ascundă (Matei 5, 14). închisă şi mohorâtă, Ortodoxia reprezintă făclia aşezată sub obroc”[ Prof. dr. Konstantinos Delikostantis, Dimensiunea europeană a Ortodoxiei -dimensiunea ortodoxă a Europei, în voi. „Ortodoxia, parte integrantă din spiritualitatea şi cultura europeană. Mănăstirea Constantin Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, 28 aprilie – 2 mai 2004″, Braşov, 2004, p. 101.].
– Viaţa în Hristos poate fi menţinută printr-o conştiinţă permanentă a apartenenţei la Biserica lui Hristos, adică la Ortodoxie, cea care transmite viaţa lui Hristos şi care îi este fidelă, deoarece „este sigur că Biserica are cuvintele Vieţii Veşnice, dar nu orice formă de Biserică”[ Ghislain Lafont, Spre o nouă figură a Bisericii pentru timpid nostru, traducere de Ioan I. Ică, în Ioan I. Ică jr. & Germano Marani (coord.), Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 604.], ci doar acea Biserică identificabilă cu însuşi Trupul tainic al lui Hristos, iar Hristos Iisus nu este nimeni altul decât Capul sau Mintea Bisericii, conform interpretării patristice.
Viaţa în Hristos poate fi menţinută prin rugăciune: „Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6, 18). Rugăciunea permanentă sau neîncetată a creştinului iubitor de Hristos, izvorâtă din rugăciunea liturgică a Ortodoxiei, îi transformă acestuia viaţa într-o frumuseţe filocalică sau duhovnicească, specifică monahismului, întărind astfel identitatea sa creştină şi stabilind raportul firesc între Dumnezeu şi om.
Viaţa în Hristos poate fi menţinută prin împărtăşirea continuă cu hrana cea cerească prezentă în Sfintele Taine, îndeosebi cu Trupul şi Sângele lui Hristos în cadrul slujbei Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, Izvor de viaţă în Hristos şi de vitalitate creştină: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 53-54).
Viaţa în Hristos poate fi menţinută prin iubire smerită şi jertfelnică, capabilă de multă răbdare şi empatizare, lipsită de individualism, ci axată pe viaţa de comuniune şi urmând calea arătată de Hristos, întrucât se cunoaşte faptul că „iubirea nu se poate defini, aşa cum nu se poate defini nici viaţa, cum nu putem defini adevărul şi toate marile realităţi ale lumii acesteia. Ele sunt nişte realităţi care îl definesc pe Dumnezeu însuşi. N-a spus El despre Sine că este «Calea, Adevărul şi Viaţa»? «Dumnezeu este iubire» (I Ioan 4, 8). Iată ce este iubirea: Dumnezeu este iubirea”[IPS Serafim Joantă, Monahism şi liturghie, în Duhovnici români în dialog cu tinerii, ediţia a Il-a, Editura Bizantină, Bucureşti, f. a., p. 181.].
Viaţa în Hristos poate fi menţinută prin nădejdea sau speranţa că nu există nici o piedică în perspectiva întâlnirii dintre viaţa umană, cu toate lipsurile şi neîmplinirile ei, şi viaţa lui Hristos, plină de sens şi conţinut dumnezeiesc. Altfel spus, nădejdea creştină nu poate fi înţeleasă altfel decât în sensul încrederii în realitatea că viaţa umană de pe pământ nu reprezintă altceva decât o pregătire şi o introducere în viaţa cerească, plinirea şi sensul vieţii telurice: „încredeţi-vă în Domnul pururea, căci Domnul Dumnezeu este stânca veacurilor” (Isaia 26, 4).
Viaţa în Hristos poate fi menţinută prin permanentizarea săvârşirii faptelor bune, adică prin acele gesturi creştineşti încărcate cu reale valenţe spirituale, dar cuantificabile în vederea dinamizării relaţiei sănătoase dintre dimensiunea materială şi dimensiunea duhovnicească a fiinţei umane, fapte izvorâte dintr-o certitudine a credinţei în Hristos Cel înviat din morţi, care ne transmite că vitalitatea filiaţiei creştine constă în filantropia manifestată în modul cel mai concret cu putinţă: „Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 26).
Viaţa în Hristos poate fi menţinută printr-o conectare constantă la viaţa sfinţilor şi a martirilor din toate timpurile şi din toate locurile, ei fiind cei care au înţeles şi trăit cel mai intens viaţa lui Hristos prezentă în Ortodoxie, însuşindu-şi cel mai bine mesajul pe care Mântuitorul l-a adus lumii întregi, şi anume acela ca lumea „viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 10). Din acest punct de vedere, „Ortodoxia afirmă un adevăr neclintit: Biserica care dă martiri, aceea este Biserica cea care mântuieşte”[ Ierom. Nicodim Ioniţă, Ortodoxia în Occident. Impresii şi propuneri, Imprimeria Chişinău, 1936, p. 11.].
Viaţa în Hristos poate fi menţinută neîntinată şi păstrată curată în „casa” Ortodoxiei, dincolo de rigiditatea definiţiilor teologice sau formulelor doctrinare, deoarece „Ortodoxia este întotdeauna mai vastă decât doctrina. Soarele lui Dumnezeu străluceşte asupra celor buni şi asupra celor răi, asupra fariseilor şi a vameşilor, a ortodocşilor şi a ereticilor. Ortodoxia este neîncetat în apărare, întotdeauna mărturisitoare, aprofundând taina iui Hristos pe care Sinoadele sau Sfinţii Părinţi au formulat-o într-un mod ireversibil”[ Pr. prof. dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, traducere de Vasile Manea, Editura Reîntregirea, Alba luiia, 2004, p. 111.].
De fapt, o persoană care îşi are ancorată viaţa în Hristos poate face din orice împrejurare cotidiană o modalitate concretă pentru a-şi manifesta acest mod de viaţă care începe încă de la botez. După momentul primirii botezului suntem invitaţi de Hristos să ducem o viaţă călăuzită de lumina taborică a Duhului Sfânt. Sunt multe modalităţi de a duce o viaţă autentic creştină, însă, cu certitudine, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie hrana noastră zilnică, Cuvântul biblic şi Cuvântul euharistie, deoarece umanul îşi găseşte sensul vieţii doar atunci când vine în contact cu divinul. Acesta este şi sensul cuvântului „viaţă”, deoarece el presupune o relaţie personală, vie, dinamică şi stabilă între om şi Dumnezeu, între creatură şi Creator.’Tocmai de aceea se poate afirma că Ortodoxia este identitatea noastră, este viaţa noastră şi este numele nostru.
Concluzii
Din cele prezentate succint mai sus se poate concluziona că:
Ortodoxia nu poate fi cuprinsă în câteva cuvinte, concepte sau definiţii sterile, lipsite de viaţă, deoarece ea conţine o prospeţime teologică şi o viziune cosmică mereu înnoitoare, apte să ne reamintească care este adevărata noastră identitate, dar şi „calea” de a intra şi rămâne în „casa” Ortodoxiei.
Ortodoxia a păstrat şi păstrează în continuare, prin Sfânta Tradiţie, adevărata învăţătură a Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos. Nu putem vorbi de identitatea învăţăturii de credinţă fără să ne raportăm la ortodoxia ei, şi anume la dreapta sau corecta sa formulare şi receptare în spaţiul eclezial.
Ortodoxia este Biserica Mântuitorului, „Biserica Mea” (Matei 16, 18), spaţiul sacru în care creştinii autentici caută dragostea hristică şi identitatea creştină, unde „locuiesc” iubirea şi adevărul lui Hristos, după cum ne transmite Evanghelistul Ioan. Din acest punct de vedere, „Biserică Ortodoxă este Biserica ioaneică”[ Ierom. Nicodim Ioniţă, op. cit., p. 98.], Ortodoxia fiind sinonimă cu fidelitatea maximă faţă de învăţătura de credinţă revelată a Bisericii, cea care îl mărturiseşte pe Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Ortodoxia reprezintă un alt mod de viaţă, şi anume viaţa în Hristos, pe care o descoperim în ortodoxia şi teologia Bisericii. Foarte inspirat, s-a spus că „Ortodoxia este ritmul deplin al vieţii, e entelehia ei”[Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Bucureşti, 1993, p. 47.]. Tocmai, de aceea, întreaga practică liturgică a Ortodoxiei reprezintă o legătură duhovnicească, în care Dumnezeu şi omul poartă un dialog prin slujbele Bisericii, dialog liturgic prin care viaţa umană este mereu prezentă şi vie în Hristos.
Elocventă este mărturia unui trăitor autentic al Ortodoxiei, care a realizat o scurtă, dar interesantă sinteză, cu privire la subiectul de faţă. În acest sens, referindu-se la cine şi ce este Ortodoxia, a spus: „Ortodoxia înseamnă revelaţie; este experienţa spirituală a Bisericii; este «dorinţa de nemurire»; este Divinitatea. Nemărginirea. Lumina necreată; este rodul comuniunii dintre natura «creată» (umană) şi cea «necreată» (divină). Este transfigurarea. îndumnezeirea în împărăţia lui Dumnezeu; este o provocare continuă pentru tot ce este creat, care poartă în sine moartea; este legătură şi comuniune; este adunarea păcătoşilor în Biserică. Ortodoxia nu «taie» capete. Ea iartă totdeauna şi transfigurează continuu; este devenirea continuă a persoanei umane, între finit şi veşnic; este împlinire a vieţii, care se exprimă prin adoraţie şi prin tainele Bisericii; prin asceză hristocentrică; prin monahism întru Hristos; prin arta bizantină activă – arhitectura, muzica, icoanele; şi prin trăsăturile şi datinile sfintelor tradiţii care exprimă un caracter înălţător. Adică iubire, adevăr, libertate, democraţie”[Timotheos Kilifis, Ce este Ortodoxia?, traducere de Constantin Alexandru, Editura Militară, Bucureşti, 2005, pp. 17-18.].
Teologie şi viaţă, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Nr. 1-4, Ianuarie-Aprilie 2015