Părintele nostru Prohor, făcătorul de minuni – 10 februarie

Era în zilele domniei lui Sviatopole, în Kievul Rusiei, multă prigonire împotriva oamenilor. Voievodul, cu din puterea şi voia lui, dărâma casele celor potrivnici lui şi-i jefuia de avuţii. Şi era o mare foamete în vremea aceea, iar războaiele cu alte neamuri se ţineau lanţ.
În acele zile, fericitul Prohor a plecat din Smoiensk şi s-a dus la mănăstirea Pecerska, la egumenul Ioan de la care a luat sfântul şi îngerescul chip al monahilor.
Pe urmă, a început viaţă aspră, în lipsuri şi în înfrânâri. Adesea nici pâinea cea de obicei nu avea. Aduna lobodă verde şi, frământând-o cu mâinile, făcea din ea un fel de pâine, pe care o mânca. De aceea i se mai zicea şi lobodnic.
Văzând Dumnezeu răbdarea sfântului, i-a prefăcut amărăciunea lobodei în dulceaţă.
Prohor nu se mîhnea niciodată, ci totdeauna bucurându-se, slujea lui Dumnezeu.
Trăia ca o pasăre a cerului. Cu bun temei, acest sfânt a împlinit cu fapta cuvintele Domnului: „Căutaţi la paserile cerului, nici nu samănă, nici nu seceră, ci Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pe ele”. El aduna loboda hranei sale din pământ nearat, nici semănat, — aşa cum îşi primeau hrana păsările.
De războaie şi de foamete, oamenii ajunseseră îngroziţi ca de moarte, dar Dumnezeu, vrând să preamărească pe plăcutul său slujitor Prohor, a dat în vremea aceea mare belşug de lobodă, din care sfântul făcea pâine pentru cei înfometaţi. Şi cu toate că, din felul ei, era amară ca fierea, luată din mina sfântului căpăta o dulceaţă mai mare ca a mierii. Iar de se întâmpla ca vreunul pe sub ascuns să ia o pîine din acestea, nici n-o putea mânca, era ca pământul de urâtă — şi mai amară ca pelinul.
Văzând minunea aceasta, un om a mers la egumenul Ioan şi i-a spus. Egumenul necrezând a poruncit unui frate să ia, în taină, o pâine de la sfântul şi să i-o aducă. Şi când i-a adus-o, egumenul a văzut că era ca o piatră. A trimis atunci din nou pe fratele acela să-i aducă o pâine din mâinile sfântului. Şi i-a adus. Era întocmai ca şi cealaltă, dară dulce ca mierea.
Şi aşa, s-a preamărit fericitul Prohor pretutindeni.
Fiind necontenit războaie şi răzmeriţe, s-a întâmplat într-o vreme să lipsească de tot sarea din cuprinsul Rusiei. Din pricina aceasta, oamenii se aflau în grea mâhnire.
Fericitul Prohor văzând aceasta, a adunat în chilia sa o grămadă mare de cenuşă, luată de prin toate chiliile fraţilor. Pe urmă a început a se ruga cu putere lui Dumnezeu, şi cenuşa aceea sare s-a făcut. Împărţind-o la fraţi, cenuşa în loc să se împuţineze, mai vârtos se înmulţea, — aşa încât nu numai mănăstirea a fost îndestulată cu sare, ci toată înconjurimea. Venea mulţime de oameni acolo şi lua sare, şi cu cât lua, cu atât sarea se înmulţea, până ce a ajuns la mari depărtări de mănăstire.
Vrăjmaşul celor bune s-a ridicat atunci şi-a făcut zavistie în târguri, că de unde până atunci negustorii făceau mare bogăţie cu sarea, vânzând-o scump fiindcă era puţină, acuma că oamenii se îndestulau cu cenuşa prefăcută în sare de la Pecersca, ei nu mai vindeau sare deloc.
Sculându-se aceşti vânzători de sare, au mers la voievodul Sviatopole şi clevetind pe sfânt ziceau:
— Prohor monahul, cinstite voievoade, ne sărăceşte cu sarea lui, iar noi care plătim dumitale dajde nimic nu mai putem să-ţi dăm, de vreme ce nu mai vindem deloc.
Voievodul s-a gândit necurat: să-i împace pe negustori şi să câştige el bogăţie. A zis aşadar negustorilor:
— Pentru voi, am să jertfesc pe monah…, iar gândul lui acesta era: să ia sarea de la Prohor şi s-o vândă el şi ai săi.
Întru împlinirea acestui gând rău, voievodul a trimis oameni să ia toată sarea de la Prohor. Dar când au adus-o în curţile sale, toţi au văzut că sarea aceea cenuşă era. Au gustat unii, şi au zis că e cenuşă.
În vremea aceasta, cei ce mergeau la Prohor să ia sare se mâhneau că nu mai găseau, dar Prohor le spunea:
—Când va arunca-o voievodul, s-o luaţi voi. Voievodul a ţinut la sine cenuşa aceea, vreme de trei zile, şi văzând că tot cenuşă rămâne, a poruncit la slujitori i-o arunce afară.
Pe dată, cenuşa aruncată s-a prefăcut în sare, şi-au venit toţi cei din cetate şi s-au îndestulat din sare, căci de ce luau din ea, cu atât mai multă se făcea.
Văzând aceasta, voievodul s-a spăimântat şi a început a cerceta ce este acest lucru.
Aflând cum Prohor, prin rugăciune fierbinte către Domnul, făcuse minunile acestea, s-a ruşinat şi, mergând la mănăstirea Pecerska, s-a împăcat cu egumenul Ioan, pe care mai înainte îl asuprise.
Şi de-atunci, Sviatopole a rămas cu mare evlavie pentru Prea Curata Născătoare de Dumnezeu şi pentru cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie ai Pecerskăi. Pe fericitul Prohor îl cinstea şi-l ferea, ştiindu-l de adevărat rob al lui Dumnezeu, zicându-i:
— De mă voi duce după voia lui Dumnezeu mai înainte de tine din lumea aceasta, cu mâinile tale să mă aşezi în mormânt, iar de vei pleca tu înaintea mea, luându-te pe umerii mei, în peşteră te voi duce, ca să capăt iertare de la Domnul pentru greşeala ce-am săvârşit către tine.
Pe urmă, prea fericitul Prohor a vieţuit ani destui, ducând viaţă neprihănită şi aspră.
Îmbolnăvindu-se şi simţind sfârşitul aproape, a trimis veste lui Sviatopole, care se afla în război cu nişte vecini, zicându-i: „De vrei să-ţi îndeplineşti făgăduinţa, acum că ceasul plecării mele s-a apropiat, vino să ne dăm altuia iertare şi cu mâinile tale să mă cobori în mormânt”.
Primind această veste, Sviatopole a părăsit degrabă oştirea şi a mers la Prohor cel bolnav.
Aflându-l încă în viaţă, a primit de la el bună şi dragă învăţătură despre milostenie, despre judecata ce va veni, cum, mai osebit, despre viaţa cea veşnică. Pe urmă, cuviosul i-a dat iertare şi binecuvântare, sărutându-l, pe el, fi pe toţi cei de faţă.
A ridicat după aceea mâinile în sus, şi şi-a dat duhul în mâinile Domnului.
Voievodul, luând cu monahii trupul sfântului, l-au dus în peşteră, unde l-au coborât în mormânt de piatră, după care, plecând spre oştirea sa, a căpătat biruinţă binecuvântată asupra vrăjmaşului ţării sale.
Şi aşa a fost viaţa prea cuviosului Prohor, care minunată învrednicire a primit de la Dumnezeu, pentru viaţa curată ce ducea, să prefacă în pâine gustoasă şi plină de mireasmă loboda cea nefolositoare şi din cenuşă proastă la gust să facă sare plină de dulceaţă, hrănind cu ele mulţimea flămândă. Dar mai presus de toate, a hrănit cu pâine şi sare duhovnicească pe cei flămânzi de Domnul, şi pentru aceasta mult se bucură el acum în ceata sfinţilor, aducând slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururi. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I