Pătimirea Sfântului Apostol Onisim, unul din cei şaptezeci de apostoli – 15 februarie

Era în cetatea Frigiei din Coiose un bărbat, Filimon, cu bun nume şi slujbă de seamă. Venind la credinţa lui Christos, el a ajuns prin vrednicia sa şi prin puterea duhului său, episcop. Acesta, avea la sine, din vremea când nu era creştin, pe un rob, numit Onisim.
Greşind cu ceva stăpânului său, Onisim a fugit din acele locuri şi bătând multe ţinuturi, a ajuns la Roma.
Acolo a cunoscut pe sfântul apostol Pavel, care era în lanţuri pentru Christos Domnul. De la el a aflat şi a învăţat sfânta credinţă, primind de la dânsul şi sfântul Botez. Dimpreună cu sfântul Tihic a slujit sfântului apostol Pavel.
În vremea aceea, dumnezeiescul apostol a scris epistola sa căţre Coloseni şi le-a trimis-o prin Tihic, care a plecat întovărăşit de Onisim. Căci citim la sfirşitul epistolei: „Despre toate” câte mă privesc pe mine vă va lămuri Tihic, fratele meu prea iubit, slujitorul credincios şi tovarăşul de muncă întru Domnul. L-au trimis pe el la voi ca să ştiţi cum ne aflăm şi ca să mângâie inimile voastre.
Prin Onisim a trimis o scrisoare osebită către Filimon, cel ce fusese stăpânul lui Onisim, rugându-l cu mare stăruinţă să-l ierte pentru greşala ce făcuse, şi să-l primească nu ca rob, ci ca pe un frate iubit, ca pe el, Pavel, însuşi. În această scrisoare, sfântul apostol Pavel îi zice lui Onisim, fiu al său. Căci citim şi în epistola către Filimon: „Te rog pe tine pentru copilul meu, pe care l-am născut, fiind în lanţuri, te rog pentru Onisim, Cel ce altădată nu-ţi era bun la nimic, dar acum şi ţie şi mie, de folos. L-am trimis înapoi la tine pe el, adică chiar inima mea. De acum nu ca rob, ci mai presus de rob, ca frate prea iubit, mai ales pentru mine, dar cu atât mai vârtos pentru tine, şi după trup şi în Domnul. Deci, dacă mă socoteşti părtaş cu tine, primeşte-l, cum m-ai primit pe mine…
Primind Filimon această epistolă, a primit cu marc bucurie şi dragoste pe Onisim, dăruindu-i libertatea.
După o bucată de vreme, Filimon l-a trimis din nou la Roma, lui Pavel, ca să-l slujească.
Aşadară a stat Onisim la Roma, slujind sfântului Apostol, până la sfârşitul acestuia.
Pentru vrednicia iui în credinţă şi-n fapte bune, preaplăcute Domnului, sfinţii apostoli l-au înălţat pe el episcop întru buna vestire a cuvântului.
După pământescul lor sfârşit, Onisim a ieşit din Roma şi a încunjurat multe cetăţi şi ţări, propovăduind pe Christos, în Ispania, în Colose, în Patra. Pe urmă a luat scaunul din Efes, după sfântul Timotei şi după sfântul Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu.
Felul cum a păstorit Onisim de pe scaunul din Efes, îl putem afla şi din scrisoarea pe care sfântul Ignatic purtătorul de Dumnezeu a trimis-o către Efeseni, zicând:
„În numele lui Dumnezeu am primit pe mulţi, pentru Onisim, episcopul nostru, care este nespus în dragoste, pe care îl rog întru Iisus Christos să vă iubească şi, asemenea, voi să fiţi cu el; că binecuvântat este cel ce v-a învrednicit să aveţi un episcop ca acesta.”
Până la bătrâneţe a stat Onisim în Efes, păstorind cu mare râvnă turma încredinţată lui.
Bătrân fiind a fost prins de necredincioşi şi dus la Roma, pe vremea împăratului Traian.
Înfăţişîndu-se eparhului Terţii, a fost întrebat de acesta:
— Cine eşti?
Iar Onisim i-a răspuns:
— Sunt creştin.
— Ce rang ai?
— Am fost oarecând rob altui om, iar acum sunt rob credincios Bunului Stăpân, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Christos.
— Şi de ce-ai schimbat stăpânul? l-a mai întrebat eparhul.
Şi Onisim a răspuns:
— Cunoscând adevărul am văzut urîciunea închinării la idoli.
— Şi cu cât preţ te-ai vândut stăpânului cel nou?
— Am fost răscumpărat din pierzare cu cinstitul sânge al Domnului Iisus Christos, precum scris este în cărţile sfânte: „Nu cu argint sau cu aur stricăcios v-aţi izbăvit din viaţa voastră cea deşartă, ce era dată de la părinţi, ci cu cinstitul sânge, ca al unui miel fără prihană şi prea curat al lui Christos.”
Eparhul s-a ridicat atunci cu glasul, zicând:
— Care oare e viaţa deşartă după scripturile voastre? Şi Onisim l-a desluşit:
— Deşartă viaţă este: desfrânarea, cea care pentru o puţintică dulceaţă trupească găteşte foc veşnic pătimaşilor; iubirea de argint, întru care năpăstuim pe aproapele; farmecele, rădăcina asupririlor; mândria, ce se arată crezând că suntem mai presus de alţii; zavistia care, ca pe Cain, a îndemnat şi pe alţii la ucidere; grăirea de rău, care întinde ca un nor luarea în râs asupra tuturor; făţăria şi minciuna, vrăjmaşele adevărului şi prietenele diavolului; mânia, izvorul uciderilor şi-al războiului; beţia, soră cu neînfrânarea şi cu vorbirea spurcată, străină de gândul cel bun şi de tovărăşia cea aleasă. Iată, o, eparhule, viaţa cea deşartă, — iată idolii cărora oamenii se închină…
— -Şi tu ce-ai făcut?
— Văzând o asemenea deşartă viaţă, am fugit de la dânsa, ca dintr-o mare învolburată şi m-am tras la limanul cel bun, spre viaţa cea legiuită şi cuvioasă a adevăratului Dumnezeu şi spre dragostea aproapelui. Aşa că, te sfătuiesc şi pe tine, Terţii, să împlineşti legea dragostei ca astfel, cunoscând adevărul, să laşi deşertăciunea vremelnică, a lucrurilor care pier ca visul şi ca umbra, şi să te apropii degrabă de Dumnezeu, ziditorul a toate, mergând astfel spre mântuire.
Dar Terţii i-a spus:
— Nu numai că tu, prin neprimirea să te închini idolilor vei avea de suferit munci grele, — dar acuma vrei să mă tragi şi pe mine în rătăcire?
Onisim i-a răspuns:
— Nu mă înfricoşez de muncile tale, fie ele cât de cumplite, că bine ştiu ce mângâieri mă aşteaptă la capătul lor, ci, mai vârtos te plâng pe tine, o, Terţii, cel ce nu vrei să vezi lumina adevărului…
Eparhul s-a miniat, şi a poruncit ca Onisim să fie aruncat în temniţa cea mai înfricoşată. Acolo, sfântul Onisim a stătut o bună bucată de vreme, petrecând în rugăciuni, ca într-un rai plin de lumină. Se adunau la el mulţi credincioşi, şi el îi învăţa în dreapta învăţătură a Domnului Christos.
După aceea, eparhul i-a dat pedeapsa surghiunului, trimiţându-l într-o cetate îndepărtată. Dar şi acolo sfântul Onisim nu ostenea propovăduind pe Domnul Christos.
Aflând aceasta, Terţii l-a adus din nou la cercetare, şi găsind la el aceeaşi credinţă fără clintire, l-a dat muncilor. Şi sfântul Onisim a fost bătut cu toiegele şi i-au fost sfărâmate fluierele picioarelor.
După aceea, crudul Terţii, fâcând judecată asupra lui, l-a dat morţii prin tăierea capului. Şi astfel a fost sfirşitul sfântului Onisim, unul din cei şaptezeci de apostoli, despre care se grăieşte în sfânta noastră Evanghelie.
O femeie de neam împărătesc aflând de toate acestea, a luat sfântul trup al lui Onisim, şi punându-l în raclă de argint, l-a îngropat în loc de cinste, aşa precum se cădea unui atât de vrednic mărturisitor al Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Christos, căruia se cuvine slava şi închinarea, acum şi în veci. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I