Pătimirea Sfântului Mucenic Severian (9 septembrie)

Împărăţind Liciniu, rău credinciosul împărat, când sfinţii patruzeci de mucenici au fost prinşi de Agricola, dregătorul Sevastiei, şi aruncaţi în temniţă, atunci era acolo un bărbat anume Severian, de neam boieresc, crezând în Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Acesta, adeseori cercetând în temniţă pe sfinţii mucenici, îi întărea pe dânşii spre nevoinţa mucenicească cea pentru Hristos. Iar ei, de dragostea cea spre Dumnezeu atît s-au aprins ca de foc, încât nici iezerul Sevastiei n-a putut să stingă văpaia cea dumnezeiască dintr-înşii. Aşa au stat, cu un suflet mărturisind numele lui Iisus Hristos înaintea prigonitorului şi până la moarte s-au nevoit pentru dânsul. Iar după ce au pătimit şi şi-au luat cununile muceniceşti acei patruzeci de răbdători de chinuri, atunci a sosit şi vremea sfântului Severian ca să iasă la aceeaşi nevoinţă şi luptă, la care pe alţii, cu cuvintele, îi îndemna. Pentru că apropiindu-se clevetitorii de dregătorul îi ziseră: „Cinstea marilor noştri zei se micşorează în cetatea aceasta de către Severian care nu numai singur nu-i cinsteşte pe ei şi nu li se închină, dar şi pe mulţi alţii îi sfătuieşte ca să ocărască şi să defăimeze pe zeii noştri. Şi crezând singur în cel răstignit, îi învăţa şi pe ceilalţi la aceeaşi credinţă, şi, iată, nu puţin popor a tras în urma sa. Deci, de nu-l vei pierde pe acesta, apoi, toată cetatea se va întoarce după dânsul şi se vor mânia zeii pe cetate şi o vor lăsa pe ea. Apoi şi împăratul, când va auzi despre aceasta, nu ne va cruţa pe noi”. Atunci Lisie, care înlocuia în dregătorie pe Agricola, auzind acestea, a trimis pe slujitori ca să-l prindă pe Severian şi să-l aducă la el. Iar ostaşul lui Hristos, neaşteptând până ce vor veni trimişii ca să-l prindă pe el, apucând înainte de venirea lor, a mers singur şi, stând înaintea dregătorului, a început cu limbă slobodă a grăi către dânsul zicându-i cu îndrăzneală: „Dar au nu-ţi ajunge ţie pierzarea ta, o, boierule, ci şi sufletele noastre voieşti să le pierzi şi ca pe o dobîndă să le dai dracilor tăi? Ci să ştii că ai nimerit aici peste băr-baţi tari, iar nu peste nerăbdători şi fricoşi. Pentru că mie, precum grăieşte Pavel învăţătorul meu, viaţă îmi este Hristos, şi moartea un cîştig” (Fil. 1,21). Deci Lisie, auzind aceste cuvinte îndrăzneţe ale sfântului, a tăcut puţin, apoi, uitându-se la cei ce erau de faţă şi cu mâna ară-tând spre Severian, a zis cu mânie: „Luaţi-l pe el şi cu vâne de bou crude să-l bateţi, ca să înveţe a grăi cu blândeţe înaintea stăpânirii!” Iar bătut fiind sfântul, se veselea că s-a învrednicit a lua rane pentru Hristos şi cuvintele psalmistului avându-le ca pe o răcorire, în durerile bătăilor sale, cânta: „Pe spatele mele au lucrat păcătoşii; îndelungat-au fărădelegea lor”. Iar prigonitorul, văzând că osteniseră slujitorii, iar pe mucenic mai luminat la faţă şi mai îmbărbătat îl vedea, a poruncit ca să înceteze a-l mai bate. Apoi a zis către dân-sul: „Iată, poţi să cunoşti din bătăile ce le-ai suferit, că nici o mân-gâiere, nici o fericire îţi aduce ţie Hristosul tău”. Iar mucenicul i-a răspuns: „De n-ar fi ochii tăi sufleteşti întunecaţi cu întunericul ne-dumnezeirii, ţi-aş arăta ţie cât de multe bunătăţi îmi mijlocesc mie, de la Hristosul meu, pătimirile mele. Iar acum ce să mai fac, aprinzând celui orb lumina sau cântare cântând surdului? De n-ai fi fost orb şi surd, o, judecătorule, ai fi cunoscut darul lui Hristos şi puterea care mă întăreşte pe mine”.
Acestea şi mai multe altele grăind sfântul, spre mai mare mânie s-a pornit prigonitorul şi, spânzurând pe mucenic de un lemn, a poruncit ca să-i strujească trupul cu unghii de fier. Iar el, într-acea cumplită durere aflându-se, se ruga zicând: „Iisuse Hristoase, Cel ce ai fost răstignit pe cruce şi ai surpat mândria vrăjmaşului şi până acum eşti lăudat pentru toate lucrurile tale minunate, vino ca să-mi ajuţi mie şi sfărîmă braţul chinuitorului, iar mădulările mele cele rupte adună-le, şi-mi dă mie ca bine să trec nevoinţa muceniciei”. Deci, se schimbau slujitorii cei ce chinuiau pe sfântul şi chinuindu-l mult, l-au dezlegat de pe lemn şi l-au dus în temniţă după porunca prigonitorului. Iar sfântul mucenic, mergând la temniţă, prea dulce ritor s-a arătat; ca şi cum nu simţea durerile, se lăuda cu rănile cele suferite pentru Hristos şi, mergând prin mijlocul cetăţii, către mulţimea poporului ce privea la dânsul, cu faţă luminoasă şi cu glas dulce, arătându-şi rănile sale, grăia: „Priviţi-mă, oamenilor, şi în ce fel de bună norocire sunt acum, înţelegeţi. Vouă, socotesc, vi se pare că sunt mai ticălos şi mai mişel decât toţi că nu numai de dregătoria mea cea vremelnică şi de bogăţie m-am lipsit, ci şi de singură sănătatea mea. Dar eu sunt cu mult mai fericit decât voi toţi, pentru că ranele mele acestea pentru Hristos Iisus, Domnul meu, îmi sunt mai dulci decât toate dulceţile cele pământeşti. Curgerea aceasta a sângelui şi ruşinea mai cinstită-mi este mie decât porfira cea împărătească. Chinul aceasta mai primit îmi este mie decât toate desfătările voastre pe care voi le iubiţi; iar dregătoria mea cea dintîi şi bogăţia ce era, au nu este deşertăciune, praf şi înşelăciune a lumii acesteia pe care eu ca o tină de la picioarele mele o scutur, suindu-mă la cea mai mare vrednicie mucenicească şi luând bogăţia cea neîmpuţinată? Pentru că numai a mă numi eu mucenic al lui Hristos mai slăvit îmi este decât împărăteştile titluri, şi a mi se răpi bogăţiile mele pentru Hristos, mai de mult preţ şi mai bogat lucru îmi este decât vistieriile tuturor împăraţilor celor pământeşti. Dar unde mai socoteşti sănătatea mea cea trupească, tăria alcătuirilor, frumuseţea feţii, ce era mai înainte? Au nu-i o durere, o slăbănogire şi ceva de care nu-şi poate cineva face idee că mădularele mele, acestea când nu erau rănite pentru Hristos şi sângiurile nu se vărsaseră, mi-erau mie ca nişte legături şi temniţe sufletului meu şi nu ca nişte mădulare ale mele? Iar acum îmi sunt mie mădulare când pentru Hristos se taie. Acum trupul meu este sănătos şi tare când pentru Hristos se bate, frumuseţea mea este cu mine, când mă vedeţi pe mine neavând chip omenesc, ci cu totul sunt ca o rană, precum şi Domnul meu Iisus Hristos, de la picioare până la cap a fost rănit. Şi cu atît mai mult mă bucur în pătimirile mele, cu cât împlinesc în trupul meu ceea ce a lipsit pătimirii lui Hristos. Voi cei ce vedeţi rănile mele, să vă gândiţi la răsplătirile care vin pentru dânsele. Nu este cu putinţă nici a ajunge cu mintea, nici a spune cu cuvintele bunătăţile acelea pe care Împăratul cel fără de moarte le dă şi a-cum celor ce pătimesc pentru dânsul, şi la ceruri le păstrează pe ele în veci. Şi numai a pătimi pentru dânsul este dulce, dar a muri pen-tru dânsul este şi mai dulce. O, prietenilor, de este aici cineva de ai noştri, de se află cineva din cei credincioşi, robi ai lui Hristos, în mijlocul acestui popor necredincios, văzându-mă pe mine aşa răb-dând pentru Domnul, întăriţi-vă inimile voastre, îmbărbătaţi-vă şi să nu fiţi fricoşi, ca nu cumva să vă rupă pe voi de la prea dulcele Iisus, Domnul nostru, nici un chin! Să nu vă înfricoşeze pe voi sa-bia cea spre voi ascuţită, cuptorul cel înfocat sau furia fiarelor. Să nu vă amăgească pe voi îmbunarea chinuitorului, făgăduinţa daruri-lor sau a boierilor. Pe acestea toate să le călcaţi cu picioarele voas-tre, ca pe nişte gunoaie, ca să împărăţiţi cu Hristos”. Acestea grăindu-le el, în urmă era lume multă ascultând cu-vintele lui cele folositoare, până ce a fost dus la temniţă şi aruncat fiind într-însa, ca într-o cămară luminoasă dănţuia, sărutând locul acela pe care sfinţii patruzeci de mucenici pentru Hristos au şezut, cei cu care vorbea mergând mai înainte adeseori. Iar închis fiind în temniţă, a petrecut într-însa cinci zile şi iar a fost scos la judecată; iar Lisie, ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, se arăta a-i fi milă de sfântul şi cu vicleşug a început a grăi către dânsul: „Ştiu toţi zeii, Severiane, că mi-e jale de tine şi foarte mă minunez că tu, om bun fiind şi frumos la chip şi cinstit, de bună voie te lipseşti de lumina aceasta dulce. Laud tăria ta şi bărbăţia dacă ai fi folosit-o pe aceasta împotriva vrăjmaşilor; dar a te lupta cu fierul, cu focul, cu fiarele şi cu pietrele şi a-ţi pierde puterea ta, este lucru fără de minte cu adevărat că, iată, virtutea ta este sfărîmată şi trupul zdrobit”. Acestea le zicea nelegiuitul, vrând ca în vicleşug să amăgească pe ade-văratul plăcut al lui Hristos, însă el cu bărbăţie i-a răspuns: „Nu-ţi fie milă de trupul meu cel rănit de bătăi, ci, de voieşti, mai mari munci încă să-i adaogi. Nu numai să-l baţi şi să-l strujeşti, ci şi cu pietre striveşte-l şi cu foc arde-l, şi orice voieşti şi poţi, fă; dar să ştii, că nu mă vei întoarce pe mine de la Dumnezeu. Şi, mai întîi, tu te vei osteni, muncindu-mă pe mine, decât eu răbdând pentru Hristosul meu”.
Iar prigonitorul, lepădând vicleşugul, s-a plecat iar la obişnuita sa mânie şi a poruncit ca să bată pe sfântul cu pietre peste gură, zi-cându-i: „Nu purta pe Hristos pe limba ta, nici supăra urechile bo-ierului cu pomenirea numelui aceluia”. Iar sfântul, cu gura sfărîmată de bătaia pietrelor, a răspuns: „Ticălosule, cela ce cândva în sufletul tău ai făcut locaş al diavolilor, nici cu auzul nu poţi suferi numele lui Hristos!”. Apoi, iar a poruncit prigonitorul ca să-l spânzure pe el, şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. Deci, cumplit strujit fiind sfân-tul, a grăit: „Singura rană care o socotesc că este grea, este aceea de a mă desparte de Hristos; iar acestea toate îmi sunt mie mai mult dulceaţă decât durere, pentru că despărţindu-mă pe mine de la cele pământeşti, mă împreun cu Hristos”. Iar boierul a zis către dân-sul: „Severian, jertfeşte zeilor şi te voi scăpa de munci”. Iar el nu i-a răspuns nici un cuvânt, ci încetişor în sineşi grăia: „Nu sunt vrednice pătimirile lumii de acum de slava ce va să se arate”. Iar dre-gătorul socotind-o lui aceea că este ocară, că, adică, nu-i răspundea lui, alt chin a scornit asupra lui. Luându-l pe el de pe lemn, l-a dus la zidul cetăţii şi legându-i o piatră grea pe grumaji, iar alta de picioare, şi pe dânsul încingându-l cu funia de pe zid, a poruncit să-l spânzure pe el. Şi aşa spânzurat fiind sfântul şi-a dat sfântul său suflet în mîinile purtătorului de nevoinţă Hristos, Domnul său. Iar sfântul lui trup, oarecare din credincioşi luându-l noaptea, l-au dus la moşia sa. Iar când s-au apropiat de satul în care era casa Sfântului Severian, cu psalmi şi cu cântări ducându-l cu cinste, atunci a ieşit întru întâmpinarea lui tot poporul, bătrânii şi tinerii cu sârgu-inţă, unii pe alţii întrecând, care mai de care să ia binecuvântare de la mult pătimitorul lui trup. Rămăsese în casă numai femeia unei slugi a lui, plângând deasupra trupului bărbatului său, pentru că unul din robii sfântului mucenic murise atunci şi zăcea neîngropat. Deci, se tânguia pentru dânsul femeia lui, zicând către cel mort de parcă ar fi fost viu: „Iată stăpânul nostru se apropie de casă şi toţi au ieşit în întâmpinarea lui, numai tu nu ieşi şi eu din pricina ta; scoală-te deci şi mergi să întâmpini pe stăpânul tău!” Iar acestea grăindu-le ea cu plângere, îndată s-a sculat mortul ca din somn şi a mers înaintea moaştelor sfântului mucenic Severian şi, întâm-pinându-l, a căzut la sfintele lui moaşte, cu bucurie sărutând pe stăpânul său. Deci, tot poporul, văzând pe mortul înviat prin venirea mucenicului, s-a mirat şi a proslăvit pe Dumnezeu şi cu mai multă osârdie s-a lipit de sfântul. Apoi, era între dânşii nedumerire pentru îngroparea trupului sfântului, neştiind unde să-l pună pe el. Pentru că unii ziceau că acolo, iar alţii aiurea este cuviincios loc de îngroparea lui. Deci, era pe moaştele sfântului o cunună de flori frumos împletită şi, iată, fără de veste a zburat un vultur şi apucând cununa aceea zbură încet şi nu departe a şezut. Iar poporul mergea după el şi apropiindu-se de vultur, el iar zbură mai departe cu cununa aceea, iar ei îl urmau şi aşa i-au adus pe ei până la pustia din apropiere şi a şezut pe un munte înalt la un loc foarte frumos şi acolo punând acea cunună, a zburat de la ochii lor. Iar lumea, găsind cununa pe mun-te, cunoscu că acolo vrea Dumnezeu ca să pună trupul sfântului mucenic. Şi, luându-l pe el cu cinstea cea cuviincioasă, l-au îngropat pe muntele acela, unde la mormântul lui mulţi bolnavi s-au tămăduit. Iar cel care, înviind, a ieşit în întâmpinarea sfântului, a trăit după învierea sa cincisprezece ani, şezând lângă mormântul stăpânului său, şi după aceea, cu pace s-a sfîrşit. Deci pentru toate acestea se cuvine să dăm slavă lui Dumnezeu unuia în Treime: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, septembrie