Pătimirea sfintei fecioare şi mucenice Agnia

Această sfântă muceniţă Agnia s-a născut la Roma, din părinţi drept-credincioşi, şi din chiar mica ei tinereţe numai pe singur Dătătorul de viaţă l-a iubit. Tânără era cu anii, dar bătrână cu înţelegerea cea desăvârşită — tânără cu trupul, dar în suflet era plină de înţelepciunea bătrâneţii, — frumoasă era la faţă, dar şi mai frumoasă în credinţă.
Rănindu-se dintr-un început cu dragostea dulcelui Iisus, şi-a logodit fecioria cu El — şi afară de El, pe nimeni drept logodnic n-a mai vrut să aibă.
Fiind de neam bun şi preafrumoasă, a atras asupră-şi ochii şi inima unui tânăr, fiu al lui Sofronie, mai-marele cetăţii. Văzând-o acel tânăr a simţit mare dragoste pentru ea — şi i-a trimis daruri, voind să-i fie mireasă.
Agnia lepăda toate aceste daruri ca pe un gunoi netrebnic, şi zicea tuturor că e logodită cu Mirele cel mai bun, de la care are darurile cele mai bune şi de mare preţ.
Dar tânărul acela se aprindea din zi în zi mai tare de dragoste pentru Agnia şi crezând că ea doreşte daruri mai bogate, i-a trimis pietre scumpe şi mărgăritare, haine de preţ şi podoabe alese, ducându-i-le chiar el. Sfânta Agnia i-a spus atunci:
— Du-te de la mine, tu, aprinzător al văpăii păcatului, — depărtează-te de mine, de vreme ce te-a întrecut alt iubitor al meu, care mi-a dăruit alte înfrumuseţări fără de asemănare mai mari, — şi cu inelul credinţei sale m-a logodit, încângându-mă cu mărgăritare de lumină strălucitoare, — m-a îmbrăcat cu haină ţesută cu aur, înfrumuseţându-mă cu nenumărate podoabe. Aşadar, nici nu pot să las pe Acela cu care prin legătură tare de dragoste sunt înlănţuită, a cărui dragoste e cea mai dulce, tot dorul covârşind. Inima Lui cu inima mea s-a unit, iar sângele Lui cel scump a luminat faţa mea, — El, fiul Fecioarei celei nenuntite, căruia îngerii îi slujesc, — care, prin porunca Lui, morţii înviază, — prin atingerea lui vindecă pe cei bolnavi… Lui îi păzesc credinţa neştirbită şi Lui mă încredinţez, fecioară fără prihană rămânând…
Auzind acestea, tânărul şi mai tare s-a aprins de dragoste pentru fecioară — şi, de mare dorinţă, a căzut bolnav, zăcând în grele fierbinţeli şi primejduindu-i-se viaţa. Părinţii lui, îngrijoraţi, şi aflând pricina bolii, au trimis veste părinţilor fetei, cerând-o pentru feciorul lor, — dar şi acum, fecioara le-a răspuns că ea nu se lasă de cel mai întâi logodnic al ei.
Mai marele Sofronie, tatăl tânărului a fost cuprins atunci de mare furie — şi, neînţelegând, a cerut să i se spună cine este acel logodnic al fetei. Unul din cei de faţă i-a răspuns că fecioara crede în Christos, căruia i se închină ca unui Dumnezeu — şi acesta este logodnicul ei.
Sofronie s-a bucurat aflând aceasta, că putea astfel să ispitească pe fecioară dacă se închină zeilor lui. A trimis aşadar o slugă s-o cheme la el, s-o judece, că el avea această putere.
Având-o în faţă, Sofronie a căutat prin ameninţări şi ademeniri s-o facă să-se lase de Christos, dar Agnia nici de îngrozire nu se înfricoşa, nici de ademenire nu se lăsa înşelată, — ci pe toate le punea deoparte, batjocorindu-le.
Văzând Sofronie o bărbăţie atât de mare, crezu că trebuie să dea sfat părinţilor ei, s-o silească la ascultare, dar ei îi spuseră că asemenea o ştiu din mica ei copilărie şi nu nădăjduiesc s-o poată întoarce din calea ei.
În cele din urmă, Sofronie aducând din nou la judecată pe fecioară, i-a zis:
-Alege din două una: sau te însoţeşti cu fiul meu, sau te faci vestală, slujind zeiţei curăţiei trupeşti, după cum vrei!…
La aceste cuvinte, fericita Agnia a răspuns:
-Fiului tău nu pot fi soţie, căci doară ţi-am spus că eu am logodnic ceresc, — iar idolului tău cel surd, mut şi neînsufleţit nu voi sluji niciodată, căci nu este alt Dumnezeu afară de acela care a făcut cerul şi pământul, prin Fiul Său, Domnul nostru Iisus Christos, Cel ce pentru noi s-a întrupat, a pătimit şi s-a îngropat, înviind a treia zi, — care acum împărăţeşte fără de sfirşit la ceruri. Acestuia slujesc eu, iar pe zeiţa ta mincânoasă şi pe necuraţii voştri zei, îi nesocotesc!
Mâniindu-se peste fire, Sofronie a poruncit atunci ca Agnia să fie dezbrăcată — şi să fie dusă, goală, în casa de desfrânare, strigând:
— Hulind pe zei ca o desfrânată, — în casa de desfrânare se cade să fie aruncată. Călăii împliniră porunca.
Dumnezeu însă, care nu lasă pe cei ce nădăjduiesc în El, poruncă a dat şi, de îndată, părul de pe capul fecioarei se făcu atât de lung şi de stufos că i-a acoperit toată goliciunea trupului, ca şi-o haină frumoasă, — ca să nu fie fecioara de batjocură.
Intrând în casa păcatului, Agnia a văzut pe îngerul lui Dumnezeu, pe neadormitul paznic al curăţiei sale fecioreşti, care i-a dat o îmbrăcăminte de lumină atât de strălucită, încât ochii celor fără ruşine şi necuraţi nu puteau căta la dânsa. Chiar şi odaia în care se afla fecioara strălucea ca soarele, aşa că acela care căuta să privească la ea, şi mai vârtos i se întunecau ochii, neputând s-o vadă. Pe urmă, fecioara a căzut în rugăciune către Cel prea înalt. Atunci, de sus s-a coborât haină albă, ţesută nu de mâini omeneşti, ci de mâini îngereşti, — şi a îmbrăcat-o pe fecioară, care a strigat:
„Mulţumesc Ţie, Doamne al meu, Iisuse Christoase, că m-ai învrednicit pe mine păcătoasa, cu o haină ca aceasta.”
Aşa că acea casă a păcatului în casă de rugăciune s-a schimbat, iar cei care intrau acolo cu gânduri şi porniri păcătoase, văzând strălucirea încăperii şi auzind glasurile rugăciunilor, cunoşteau prin aceasta dumnezeiasca putere care apăra pe fecioară şi înţelepţindu-se astfel, ieşeau de acolo, închinându-se.
A venit atunci şi tânărul care zicea că o iubeşte pe Agnia, şi văzând pe aceştia ieşind astfel, îi batjocorea, zicându-le neputincioşi şi mişei. Şi cu mare îndrăzneală a intrat în odaia în care se afla fecioara, şi neluând în seamă cereasca strălucire, s-a repezit fără ruşine asupra miresei lui Chrisius. Atunci o mână nevăzută a diavolului s-a lăsat asupra lui şi trântindu-1 la pământ, 1-a lăsat acolo mort.

Venind unul din tovarăşii tânărului să vadă pricina zăbavei, şi aflându-l căzut jos fără suflare, a început a striga: „Veniţi, iată vrăjitoarea aceasta a ucis pe fiul mai marelui nostru!”
Mulţime de popor a alergat, împărţindu-se în două: unii zicând că-i vrăjitoare, iar alţii o apărau ca fiind nevinovată.
Venind şi tatăl tânărului şi văzându-1 zâcând fără viaţă, a zis cu amară mânie fecioarei:
-Ce-ai făcut, femeie rea şi ticăloasă? Cum l-ai ucis? Agnia, cu blândeţe, i-a răspuns:
-Cel a cărui voie poftea s-o împlinească fiul tău, adică cel dintr-un început vrăjmaş al neamului omenesc, stăpânul desfrânaţilor şi-al netemătorilor de Dumnezeu, acela 1-a ucis. Vrând să vină asupra mea cu neruşinare, îndată 1-a dat pe el satanei îngerul lui Dumnezeu care mă păzea. Aşa că nu cu farmecele mele, ci de cu puterea lui Dumnezeu, se află el răpus acum.
Atunci, Sofronie i-a zis:
-Ca să mă încredinţez că e aşa, roagă pe îngerul tău să învieze pe fiul meu.
I-a răspuns, sfânta:
-Deşi sunteţi nevrednici pentru necredinţa voastră, de o asemenea minune, dar de vreme ce a venit ceasul ca puterea Domnului nostru Iisus Christos să fie arătată şi preamărită, ieşiţi de aici, — şi eu mă voi ruga.
Aceia au ieşit, — iar fecioara, căzând cu faţa la pământ, s-a rugat în lacrimi. Atunci îngerul Domnului a venit, ridicând-o pe ea, — şi a înviat pe fiul lui Sofronie.
Ieşind afară, tânărul a strigat: „Unul este Dumnezeu în cer şi pe mare, Dumnezeul creştinesc, şi Lui se cuvine închinare, că numai prin El căpătăm mântuirea. Toţi ceilalţi zei sunt nimic, ci numai înşelăciune a rătăcirii, aducători de pierzanie veşnică.”
Auzind acestea, o sută şaizeci de oameni din popor au crezut — şi, dimpreună cu tânărul acela, au primit botezul credinţei celei adevărate.
„Dar ridicându-se celălalt norod necredincios, s-a repezit la ei — şi cu mare putere de mânie, le-au tăiat capetele la toţi.
S-a făcut atunci o mare tulburare în popor.
Unii strigau să fie scoasă afară şi ucisă, că-i vrăjitoare, care nu numai trupul dar şi sufletul ucide.
Sofronie, sta în nedumerire, — voia să dea drumul fecioarei, dar se temea de preoţi, să nu se răscoale împotriva lui, — iar să nu-i dea drumul, nu-l lăsa sufletul. Neştiind ce să facă, a plecat, lăsând în locul lui pe Aspazie, poruncându-i să facă un foc mare în mijlocul cetăţii, — şi să arunce în el pe fecioara Agnia.
Aspazie a făcut aşa. Dar când au aruncat pe sfântă în foc, văpaia s-a despărţit în două, făcându-i în mijloc loc răcoros şi larg, — iar asupra celor ce stăteau împrejur, focul se întindea şi-i ardea.
Mare parte din popor zicea şi de data aceasta că tot vrăjitorie este, — aşa că gâlceava se întări, şi glasuri de hulă se ridicau.
Sfânta muceniţă, în mijlocul focului stând, ridica mâinile în sus şi se ruga; „Slavă Ţie, Atotputernice, de toţi închinatule şi preamăritule Părinte al Domnului nostru Iisus Christos, Tu care m-ai izbăvit din mâinile necuraţilor, şi care ai răcorit cu roua bunătăţii Tale locul pe care mă aflu acum, Te binecuvântez Doamne, pentru toate bunătăţile pe care mi le-ai dat, şi Te rog sloboade pe roaba Ta întru Tine, ca să vin şi eu să locuiesc împreună cu sfinţii Tăi, acum şi pururi şi în veci. Amin.”
Săvârşindu-se rugăciunea — şi focul stingându-se, Aspazie nemaiputând suferi tulburarea poporului, a poruncit unui călău să înfigă sabia în grumazul sfintei, ca s-o ucidă.
Şi aşa, muceniţa lui Christos, Agnia cea preafericită, s-a dus la nunta Mirelui cel fără de moarte.
Venind părinţii ei, i-au luat cinstitul trup şi l-au dus în satul lor, pe calea ce se zice Numentana, şi l-au îngropat cu grijă şi cu rugăciuni.
Pe urmă, în toate nopţile privegheau şi lăcrimau cu dragă duioşie la mormântul fiicei lor.
Într-o noapte, pe când astfel stăteau, au văzut o ceată de fecioare coborându-se spre ei, îmbrăcate în haine ţesute în aur şi strălucind în slavă cerească. Iar în mijlocul lor au văzut pe sfânta lor fiică Agnia, în aceeaşi cerească strălucire, având de-a dreapta sa un mieluşel mai alb decât zăpada. Şi au auzit-o spunându-le:
— Nu mă plângeţi pe mine ca pe-o moartă, ci mai ales bucuraţi-vă cu mine, căci cu fecioarele acestea am luat locaşuri luminoase — şi pe Cel ce l-am iubit cu toată inima pe pământ, cu El m-am unit acum în ceruri.
Pe urmă, mormântul ei a fosf aducător de tămăduiri.
Aşa, într-o zi, a venit acolo împăratul Constantin cel Mare, a cărui fiică, Constanţia, bolea greu cu trupul, fiind cuprinsă de bube peste tot — şi, în timpul nopţii, s-au rugat cu putere şi cu lacrimi. Pe urmă, au adormit şi prin vis li s-a arătat sfânta Agnia şi le-a spus:
— Îndrăzneşte, copilă, şi crede în Domnul Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin care acum te tămăduieşti de rănile tale.
Deşteptându-se din somn, Constanţia s-a simţit atât de sănătoasă, ca şi cum niciodată n-ar fi bolit.
S-a făcut atunci mare bucurie în casa împărătească şi au slăvit pe Dumnezeu, pentru marea Lui bunătate şi milostivire.
Şi mulţi care boleau, se duceau la mormântul sfintei, întorcându-se vindecaţi de acolo.
Drept cuvioasă recunoştinţă, Constantia, fiica lui Constantin cel Mare 1-a rugat să înalţe o biserică pe numele sfintei, la mormântul ei, împăratul împlinind voia fiicei sale, a ridicat acolo un locaş de rugăciune, unde îşi petreceau viaţa multe fecioare, care, ca şi sfânta Agnia, se logodeau cu Mirele cel ceresc.
Şi aşa au fost viaţa şi mucenicia sfintei Agnia, cea care, în trup- aşa de tânăr, a avut o înţelepciune atât de mare, că nici mulţi bătrâni îmbunătăţiţi n-ar fi întrecut-o.
În ea s-a dovedit puterea lui Dumnezeu, căruia, pentru toate aceste bunătăţi, i se cuvine slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I