Pătimirea Sfinţilor Boris şi Gleb, domni ai Rusiei, numiţi din botez Roman şi David (2 mai)

Fericit este bărbatul care se teme de Domnul şi poruncile Lui va păzi. Puternică va fi seminţia lui pe pământ şi neamul drepţilor se va binecuvânta, precum zice marele prooroc şi împărat. Cu adevărat fericit a fost bărbatul cel temător de Domnul, Sfântul şi întocmai cu Apostolii, marele nostru voievod Vladimir, care s-a numit din Sfântul Botez Vasile, fiul lui Svetoslav, care nu numai singur el s-a sârguit a plăcea lui Dumnezeu, ci şi toată stăpânirea sa, pământul Rusiei, luminându-l prin Sfântul Botez, l-a adus ca un dar cinstit şi plăcut Domnului. Pentru aceasta şi seminţia lui, puternică pe pământ a făcut-o Domnul şi a binecuvântat neamul lui cel drept.
Acel mare voievod, fiind la bătrâneţe şi apropiindu-se de fericitul sfârşit în care avea să se mute, ca de la împărăţia cea vremelnică şi pământească la împărăţia cea fără de sfârşit şi cerească, şi din viaţa cea cu multă osteneală, la odihna cea veşnică şi la viaţa cea fericită, a chemat pe cei doisprezece fii ai săi, pe care îi avea născuţi cu mai multe femei, din vremea necredinţei lui, şi le-a împărţit domnia sa, pământul Rusiei, fiecăruia câte o moştenire, astfel: pe Vişeslav l-a pus în marele Novograd, pe Izaslav în Poloţca, pe Sviatopolc în Turov şi pe Iaroslav în Rostov. Murind Vişeslav a pus pe Iaroslav, în marele Novograd, iar pe Boris în Rostov, pe Gleb în Muron, pe Svetoslav în Drebleani, pe Vsevolod în Vladimir, pe Mstislav în Tmutoracani, pe Stanislav în Smolensca, pe Sudislav în Pscov şi pe Bracislav în Luţca şi în Volina.
După douăzeci şi opt de ani de la Sfântul Botez, fericitul Vladimir a început a boli şi atunci a venit la dânsul Boris, fiul lui cel mai iubit decât toţi copiii. În acea vreme venise înştiinţarea voievodului Vladimir, că pecenegii vin cu război asupra Rusiei, şi Vladimir, fiind bolnav, s-a mâhnit, de vreme ce nu putea să iasă singur la război împotriva pecenegilor. Şi chemând pe iubitul său fiu, Boris, cel numit din Sfântul Botez Roman, i-a încredinţat lui pe ostaşii săi şi l-a trimis peste Nipru împotriva pecenegilor. Boris, mergând degrabă şi pe pecenegi neaflându-i, s-a întors înapoi şi a stat la râul Altei. Şi iată, i-a venit înştiinţare că tatăl lui, binecredinciosul şi Sfântul mare voievod Vladimir, a murit la Berestov. Şi Sviatopolc, fiind lângă el, se sârguia ca să tăinuiască moartea tatălui său; pentru că, trupul învelindu-l în covor şi spărgând pardoseala l-a lăsat jos; apoi în taină l-a dus noaptea în cetate şi l-a pus în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Deseatina.
Fericitul domn Boris, auzind de acestea, a început a plânge după tatăl său, zicând: „Vai mie, tatăl meu, lumina ochilor mei, strălucirea şi raza feţei mele. Vai mie, cum ai apus lumina mea, nefiind eu la sfârşitul tău, ca singur să îngrop cinstitul tău trup; şi de ce nu m-am învrednicit să sărut cinstitele tale cărunteţi!” Şi multe alte cuvinte umilite grăia în plângerea sa, iar Sviatopolc s-a aşezat în Kiev pe scaunul părintesc cu putere de la sine, pentru că nu i se cădea lui să stăpânească în Kiev după tatăl său. Şi s-a umplut inima lui de iubirea de stăpânire cea fărădelege şi de înrăutăţita zavistie a lui Cain, zicând în sine: „Voi pierde pe toţi fraţii mei şi voi rămâne stăpânitor în Rusia”.
Deci, îndată a trimis cu vicleşug la fratele său, Boris, zicându-i: „Fratele meu iubit, voi să am cu tine dragoste. Iată, pe lângă dania tatălui, îţi voi da încă mai multă stăpânire” – iar aceasta o zicea cu vicleşug, căutând cum ar pierde pe Boris. Deci, chemând pe kieveni, le împărţea daruri multe, însă inima lor nu era cu el. Apoi, ducându-se noaptea la Viştegorod, a chemat în taină la sine pe boierul Putşa şi pe ceilalţi boieri din Viştegorod: Telţul, Elovici şi Leaşco. Şi le-a zis lor: „Spuneţi-mi adevărul, aveţi către mine dragoste din toată inima?” Iar ei cu Putşa au zis: „Capetele noastre cu toţi veştegorodiţii le vom pune pentru tine”.
Atunci ticălosul Sviatopolc a zis lui Putşa şi prietenilor lui: „De vreme ce vă făgăduiţi, ca pentru mine să vă puneţi capetele voastre, atunci mergeţi în taină şi ucideţi pe Boris, fratele meu”. Iar ei au făgăduit să facă aşa. Iar voievodul Boris stătea atunci la râul Altei, şi boierii din Kiev i-au zis: „Mergi în Kiev şi şezi pe scaunul părintesc, căci şi oastea părintească este cu tine”. Fericitul Boris le-a răspuns: „Asupra fratelui meu mai mare nu voi merge, deoarece îl am pe el ca pe un tată”. Acestea auzindu-le boierii şi ostaşii, s-au dus pe la locurile lor; iar Sfântul Boris a rămas cu slugile sale şi voia să meargă la fratele său, Sviatopolc, ca să i se închine, Dându-i cinste ca celui mai mare frate şi mai întâi voievod. Şi a venit un vestitor la Sfântul Boris, spunându-i că Sviatopolc voieşte să-l ucidă, şi că a trimis pentru aceea ucigaşi. Iar Sfântul nu credea pe acel vestitor, ştiindu-se pe sine că n-a greşit cu nimic împotriva fratelui său, Sviatopolc, şi nici nu nădăjduise vreodată la o răutate ca aceea. Însă se tulbură cu gândul şi era cuprins de mâhnire în acea zi, dar nădăjduia spre Dumnezeu. Ziua aceea era Sâmbătă şi, intrând în cortul său, se ruga cu lacrimi lui Hristos Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Sale.
A doua zi, Duminică, sculându-se foarte de dimineaţă, a poruncit preotului ca să cânte utrenia şi însuşi se ruga cu umilinţă Domnului. Iar trimişii lui Sviatopolc, boierii din Viştegorod, sosiseră încă de cu noapte şi, stând aproape, auzeau pe fericitul Boris cântând utrenia. Şi i-au vestit Sfântului Boris, că acum s-au apropiat ucigaşii lui Sviatopolc ca să-l omoare, deci, a început şi mai mult a se ruga, zicând: Doamne, cât s-au înmulţit cei ce mă necăjesc; mulţi se scoală asupra mea, şi celelalte ale psalmului. Citind iarăşi Psaltirea cu multă umilinţă, zicea psalmul în care sunt cuprinse cuvintele acestea: Spre Tine m-am aruncat din coapsele şi din pântecele maicii mele. Tu eşti Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine, că necazul este aproape şi nu este cine să-mi ajute. M-au înconjurat viţei mulţi, tauri graşi m-au cuprins; au deschis asupra mea gura lor, ca un leu ce răpeşte şi răcneşte. M-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni m-a cuprins. Iar Tu, Doamne, nu depărta de la mine ajutorul Tău; ia aminte la sprijinirea mea. Izbăveşte de sabie sufletul meu şi din gheara câinelui, viaţa mea, şi celelalte.
După săvârşirea Utreniei, căutând spre icoana lui Hristos, cu lacrimi zicea „Doamne Iisuse Hristoase, Care Te-ai arătat cu acest chip pe pământ pentru mântuirea noastră şi ai binevoit a Te pironi pe Cruce pentru păcatele noastre, învredniceşte-mă şi pe mine, ca pentru numele Tău cel Sfânt, să rabd pătimirea aceasta fără de vină, pe care nu o primesc de la potrivnici, ci chiar de la fratele meu şi să nu-i socoteşti lui, Doamne, aceasta ca păcat”.
Rugându-se mult, s-a lăsat în voia Domnului. Şi iată, ucigaşii cei ticăloşi, ca nişte fiare cumplite au năvălit deodată cu arme, cu suliţe şi cu săbiile scoase. Sărind în cort înşişi boierii cei ticăloşi din Viştegorod: Putşa, Teleţ, Elovici şi Leaşco, au lovit pe Sfântul Boris cu săbiile, l-au împuns cu suliţele şi, trântindu-l la pământ, îl scăldau în sângele său. Iar unul din slugile lui, anume Gheorghe, de neam unguresc, foarte iubit şi credincios Sfântului Boris, având o grivnă de aur pusă de el pe sine, a căzut pe trupul stăpânului său, zicând: „Nu te voi lăsa iubitul meu stăpân, ci unde se veştejeşte frumuseţea trupului tău, acolo să-mi sfârşesc şi eu viaţa mea”.
Deci şi pe acela l-au străpuns cu suliţele. Şi, neputând ei să scoată degrabă gherdanul cel de aur, i-au tăiat capul şi l-au aruncat la o parte, şi astfel au luat gherdanul. De aceea, mai pe urmă n-au putut să afle trupul lui Gheorghe între alte trupuri, pentru că atunci pe mulţi tineri ai lui Boris i-au ucis cu săbiile. Acest Gheorghe, ungurul, iubitul tânăr al Sfântului Boris, era frate bun al cuviosului Moise ungurul care, pentru curăţie, a pătimit de la o femeie leşească, precum se scrie pe larg în Patericul Pecerscăi. Iar pe Sfântul răbdător de chinuri, Boris, suflând încă puţin, învăluindu-l ucigaşii ticăloşi în cort, l-au pus într-o căruţă şi-l duceau cu ei. Pe cale i-au întâmpinat cei doi trimişi ai lui Sviatopolc, care, văzând pe Sfântul Boris încă suflând, îndată unul dintre Dânşii, scoţându-şi sabia sa, a înfipt-o în inima lui. Şi aşa s-a sfârşit Sfântul Boris, în 24 de zile ale lunii iulie, la pomenirea Sfintei Muceniţe Hristina, într-o zi de Duminică, luând cunună mucenicească de la Domnul. Iar cinstitul lui trup l-au dus ucigaşii în Viştegorod şi l-au îngropat în taină într-o biserică de lemn a Sfântului Vasile.
După uciderea Sfântului Boris, ticălosul Sviatopolc se gândea cum ar ucide şi pe Gleb; pentru că Boris şi Gleb erau fiii unei mame, născuţi lui Vladimir de o bulgăroaică. Deci, a trimis Sviatopolc cu înşelăciune la Gleb, voievodul Muronului, zicând: „Tatăl tău boleşte foarte şi te cheamă la el, vrând să te vadă. Deci, să vii degrabă cu puţini însoţitori.” Fericitul Gleb, fiind foarte ascultător tatălui său, a luat îndată puţini tovarăşi şi a mers degrabă, să poată vedea încă viu pe tatăl său, Sfântul Vladimir, pentru că nu auzise de moartea lui. Şi venind el la gura Volgăi, fiind noaptea, s-a împiedicat calul cu Dânsul, Dând într-o groapă, şi i-a vătămat puţin un picior, de aceea a şezut într-un caic, a mers pe apă, până la Smolensc. Iar când a ajuns la locul ce se numea Smedin, a stat la mal.
Într-acea vreme, i-a venit lui Iaroslav, voievodul marelui Novograd, înştiinţare din Kiev de la Predislava, sora lui, despre moartea lui Vladimir, tatăl lor, şi despre uciderea lui Boris de către Sviatopolc. Şi a trimis Iaroslav la Gleb, zicându-i: „Să nu te duci în Kiev la Sviatopolc, deoarece tatăl nostru a murit, iar Sviatopolc a ucis pe Boris şi voieşte să te ucidă şi pe tine”. Acea scrisoare a lui Iaroslav a ajuns pe fericitul Gleb la Smedin şi el, tânguindu-se foarte, a plâns cu amar după tatăl său şi după fratele său cel ucis. Şi pe când plângea el încă în acel loc, au sosit în acel ceas ucigaşii trimişi de Sviatopolc şi, năvălind deodată cu săbiile scoase, au început a sări în caicul lui Gleb. Slugile lui Gleb au slăbit de frică, iar Sfântul Gleb, văzând pe ucigaşi, şi-a ridicat mâinile spre cer şi a început a se ruga cu lacrimi, zicând: Judecă, Doamne, pe cei ce-mi fac strâmbătate, dă război celor ce se oştesc asupra mea, apucă arma şi pavăza şi
Te scoală în ajutorul meu; varsă sabie şi închide împotriva celor ce mă prigonesc şi zi sufletului meu:
Mântuirea ta sunt Eu!
Iar mai-marele ucigaşilor, ticălosul Gorasim, a poruncit ca să ucidă îndată pe Gleb. Atunci bucătarul lui Gleb, cel cu numele Torcin, care era la spate, având duşmănie asupra stăpânului său, şi-a scos cuţitul şi, apucându-l de cap pe Sfântul Gleb, a înfipt cuţitul în gâtul lui, tăindu-l. Şi l-a dat morţii prin junghiere, ca pe un mieluşel fără de prihană, lipsindu-l de viaţa aceasta mult dureroasă şi de puţină vreme, luni, în cinci zile ale lunii lui septembrie, la pome-nirea Sfântului Prooroc Zaharia, tatăl Mergătorului înainte, cel ucis între biserică şi altar.
Sfântul Gleb a stat astfel înaintea lui Hristos Dumnezeu în cereasca împărăţie, împreună cu fratele său Boris, împlinindu-se de Dânşii cuvintele psalmistului: „Iată ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună, în viaţa cea nesfârşită şi în slava sfinţilor mucenici”. Iar cumpliţii ucigaşi, după uciderea Sfântului Gleb, nu l-au învrednicit pe el de cuviincioasa şi cinstita îngropare, ci au aruncat cinstitul lui trup la un loc pustiu, nu departe de mal, între doi butuci, acoperindu-l cu puţine vreascuri. Şi nimeni din smoleni nu ştia de trupul lui Gleb, voievodul cel ucis, unde este. Dar Dumnezeu, nepărăsind pe plăcutul Său, arăta oamenilor trupul mucenicului prin diferite minuni. Uneori se arăta stîlp de foc la acel loc, alteori lumânări aprinse, iar alteori se auzeau cântări îngereşti, de cei ce treceau şi de cei ce păşteau vitele pe acolo. Într-o vară, vânătorii de fiare au aflat acel cinstit şi Sfânt trup zăcând întreg, pentru că nici o fiară sau pasăre nu se atinsese de el şi nici vreo stricăciune nu era pe Dânsul.
Spunând ei acestea în cetate, toţi cetăţenii şi toată rânduiala duhovnicească şi mirenească, mergând cu cruci, au luat trupul cel răbdător de chinuri, cunoscându-l că este al binecredinciosului Gleb, voievodul Muronului, feciorul lui Vladimir, care fusese ucis în acel loc, şi l-au adus cu cinste în cetate şi l-au pus în biserică; pentru că Dumnezeu a arătat smolenilor pe plăcutul Său, ca altădată oasele lui Iosif israeliţilor.
Ticălosul Sviatopolc nu s-a îndestulat cu sângele celor doi fraţi, sfinţi răbdători de chinuri Boris şi Gleb. Ci, după uciderea acelora, îndată şi-a întins mâna cea ucigaşă şi asupra fratelui său al treilea, Svetoslav, voievodul dreblenilor, care, înştiinţându-se de răutatea lui Sviatopolc, a fugit la unguri; însă l-au ajuns ucigaşii cei trimişi şi l-au ucis în munţii ungureşti. Apoi Iaroslav, voievodul marelui Novgorod, adunându-şi puterea sa ostăşească, a mers asupra lui Sviatopolc, răzbunând sângele frăţesc. Războiul între ei a ţinut un timp lung de patru ani, pentru că, uneori Iaroslav pe Sviatopolc îl biruia şi-l gonea, iar alteori Sviatopolc, cîştigând ajutor de la leşi, biruia pe Iaroslav. Dar mai pe urmă, Sviatopolc a fost biruit în acel loc, unde a ucis pe Sfântul Boris. Sviatopolc de câte ori era biruit şi izgonit, fugea la pecenegi şi, de acolo, iarăşi venea cu putere asupra lui Iaroslav.
Atunci Iaroslav, mergând împotriva lui Sviatopolc, a stat la râul Altei, unde a fost ucis Sfântul Boris cu slugile sale şi, ridicând mâinile spre cer, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: „Sângele fraţilor mei strigă din pământul acesta către Tine, Stăpâne Doamne, Dumnezeul meu! Deci, mă rog Ţie, Preaputernicule, Făcătorule şi Judecătorule prea drepte, izbăveşte sângele drepţilor acestora, precum ai izbăvit sângele lui Abel asupra lui Cain, punând pe el cutremur. Astfel să pui cutremur şi spre acest ticălos Sviatopole, ca să nu mai poată vărsa şi mai mult sânge frăţesc şi creştinesc”. Apoi a zis: „Fraţii mei cei sfinţi, Boris şi Gleb, ajutaţi-mă pe mine asupra acestui mândru ucigaş!”
Sfârşindu-şi rugăciunea, a împreunat cetele ostaşilor săi şi s-a lovit cu puterea lui Sviatopolc, la răsărirea soarelui, şi era vineri ziua aceea. Şi s-au tăiat aţât de tare amândouă părţile, încât n-a fost niciodată o tăiere ca aceea în Rusia; căci, apucându-se de mâini, se tăiau unii pe alţii şi sângele curgea ca pâraiele prin văi.
Abia către seară, Iaroslav a biruit şi a sfărâmat desăvârşit puterea lui Sviatopolc, care a scăpat cu puţini tovarăşi din acel război şi a fugit în ţara leşească.
Mergând el în cale, a năpădit asupra lui diavolul fricii şi i-au slăbit oasele lui aţât de tare, încât nu putea să şadă pe cal; ci era purtat în pîrghie şi de frică nu putea să petreacă la un loc, ci totdeauna striga: „Iată, gonesc după noi, fugiţi!” Ei fugeau cu Dânsul, strigând iarăşi: „Iată, gonesc după noi, fugiţi!” Şi aşa a fugit din loc în loc, purtându-l pe el, până ce a ajuns în pământul leşesc, izgonit fiind de mânia lui Dumnezeu.
Aici a ajuns într-o pustie, între cehi şi între leşi, unde şi-a aflat sfârşitul cel rău al vieţii sale. Căci, fiind muncit de diavolul, a murit împreună şi cu trupul şi cu sufletul; şi a pierit în veci, moştenind gheena focului. Iar trupul acelui ticălos, îngropându-l acolo tovarăşii lui unde a murit, au grămădit deasupra lui o movilă mare, care este şi astăzi, din care iese un miros greu, spre arătarea izbândirii lui Dumnezeu şi spre certarea oamenilor celor răi.
Binecredinciosul şi marele domn Iaroslav, după războaiele ce le-a avut cu Sviatopolc, luând desăvârşit domnia Kievului, şi de război odihnindu-se, a început a întreba despre cinstitele moaşte ale sfinţilor răbdători de chinuri, Boris şi Gleb, fraţii săi cei ucişi, unde şi în ce loc se află? Deci, i-au spus despre Sfântul Boris că se află pus în Viştegorod, în biserica Sfântului Vasile, iar despre Sfântul Gleb ştiau toţi că a fost ucis nu departe de Smolensc, dar despre trupul lui, nu ştia nimeni dintre kieveni unde era pus. În acea vreme a venit înştiinţare de la Smolensca lui Iaroslav, spunându-i că Dumnezeu a arătat cu semne şi minuni trupul Sfântului Gleb, care a zăcut mult în loc pustiu, iar acum este adus cu cinste în cetatea Smolensc.
Aflând acestea Iaroslav, îndată a trimis preoţi şi diaconi la Smolensc şi, luând de acolo pe Sfântul Gleb cu toată cinstea, l-au pus în corabie şi l-au adus la Kiev pe apa Niprului. Binecredinciosul domn Iaroslav, a întâmpinat moaştele mucenicului cu mitropolitul, cu egumenii şi cu toată rânduiala duhovnicească şi cu mulţime de popor. Şi vedeau cu toţii acel trup mucenicesc întreg, fără de nici o stricăciune, nici înnegrindu-se, nici vătămându-se de aţâta vreme; ci întocmai ca trupul unui om viu, din care ieşind bună mireasmă, toţi se mirau de minunea aceea. Apoi, ducându-l la Viştegorod în biserica cea din lemn a Sfântului Vasile, au săpat pământul şi l-au pus în raclă de piatră, lângă Sfântul Boris, fratele lui. Iar Dumnezeu a preamărit pe plăcuţii Săi, pentru că i-a învrednicit pe ei împărăţiei Sale celei cereşti împreună cu cetele sfinţilor mucenici, şi a dat sfintelor lor moaşte darul de a tămădui toate neputinţele.
Mulţi bolnavi alergau cu credinţă la mormântul lor şi se tămăduiau de neputinţele lor şi se întorceau sănătoşi, slăvind pe Dumnezeu Cel preamărit întru sfinţi.
După o vreme, s-a întâmplat, cu voia lui Dumnezeu, de s-a aprins biserica Sfântului Vasile, în care se aflau îngropate moaştele cele făcătoare de minuni ale Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb ai Rusiei, şi n-au putut oamenii deloc să stingă focul, pentru că se aprinsese din vârf. Ei au scos dintr-însa toate icoanele şi vasele, până la cele mai mici, şi n-a ars nimic acolo din lucrurile bisericeşti, decât numai biserica, rămânând mormintele sfinţilor în care erau puse trupurile lor fără biserică. Tuturor celor ce veneau şi se închinau cu credinţă, li se dădeau tămăduiri şi li se arătau semne, precum s-a arătat mai înainte la Smiadin deasupra trupului Sfântului Gleb. Căci, uneori se vedea un stîlp de foc, alteori se vedeau lumânări aprinse la mormântul sfinţilor; iar alteori se auzeau cântări îngereşti şi mulţi mergeau acolo ca la o privelişte.
Odată au venit varegii şi, umblând cu nebăgare de seamă pe lângă locul unde zăceau îngropate moaştele făcătoare de minuni ale sfinţilor mucenici, unul din varegi a călcat cu picioarele peste mormântul mucenicesc, şi deodată a ieşit foc din mormânt şi i-a ars picioarele. El, neputând suferi, a răcnit şi a sărit din locul acela şi a arătat tovarăşilor săi picioarele sale arse. De atunci nu mai cuteza nimeni să se apropie de locul acela, ci se închinau cu frică.
Despre aceasta şi despre alte minuni ce se făceau la mormântul sfinţilor s-a înştiinţat voievodul Iaroslav şi s-a bucurat cu sufletul; că pe fraţii lui care au pătimit fără de vină îi preamăreşte Domnul, iar cele auzite le-a spus mitropolitului Ilarion. Mitropolitul, mulţumind lui Dumnezeu că în pământul Rusiei preamăreşte Domnul pe acei noi făcători de minuni, a zis voievodului: „Sfat bun şi bineplăcut lui Dumnezeu îţi dau, să zideşti o biserică deasupra mormântului sfinţilor făcători de minuni, şi să scoatem din pământ cinstitele lor moaşte, ca mai cu osârdie să alerge la ele poporul cel credincios şi să-şi câştige cererile de la plăcuţii lui Dumnezeu”.
Sfatul mitropolitului a plăcut voievodului şi îndată a zidit în Viştegorod o biserică de lemn mare şi frumoasă, deasupra mormântului Sfinţilor Mucenici, având cinci turle, şi a zugrăvit-o toată înăuntru cu icoane şi a înfrumuseţat-o cu toată podoaba. Săvârşindu-se biserica şi înzestrând-o cu cele de trebuinţă, a venit preasfinţitul mitropolit Ilarion cu clerul şi cu tot sfinţitul sobor. Asemenea a venit şi marele voievod Iaroslav cu toţi boierii şi cu mulţimea poporului şi făcând cântare de toată noaptea în acea biserică nouă, au sfinţit-o în ziua de douăzeci şi patru ale lunii iulie, în care zi a fost ucis, altădată Sfântul Boris.
După săvârşirea sfinţirii, mitropolitul a poruncit, să sape pământul deasupra mormântului sfinţilor. Şi, săpând, ieşea din mormânt miresme cu miros plăcut şi au scos din pământ raclele cu moaştele sfinţilor.
Atunci mitropolitul şi cu preoţii, apropiindu-se cu frică şi cu dragoste, au descoperit raclele sfinţilor şi au văzut o minune preaslăvită. Trupurile erau întregi, nestricate şi se vedeau feţele lor luminate, încât toţi s-au minunat foarte mult. Şi s-a umplut toată biserica de multă şi plăcută mireasmă. Ei au pus moaştele sfinţilor în partea dreaptă a bisericii şi au aşezat ca, în acea zi, în douăzeci şi patru ale lunii iulie să se prăznuiască pomenirea Sfinţilor Mucenici Roman şi David.
Fiind ei încă în biserică la Sfânta Liturghie, un om şchiop de amândouă picioarele a venit, târându-se în biserică cu osteneală, şi se ruga ca să-l lase să se apropie de cinstitele şi muceniceştile racle, căci era multă îmbulzeală în popor. Şi când s-a apropiat şi s-a atins, rugându-se cu credinţă, îndată s-au întărit picioarele lui, cu darul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile sfinţilor răbdători de chinuri, şi sculându-se, umbla înaintea tuturor. Această minune, văzând-o singur voievodul Iaroslav, mitropolitul şi tot poporul au dat laudă lui Dumnezeu şi sfinţilor plăcuţi Lui. Iar după Sfânta Liturghie, voievodul a luat pe toţi la masă şi au prăznuit precum se cădea, împărţind multe din averile sale în ziua aceea la săraci, sărmani şi văduve.
După moartea marelui voievod Iaroslav, trecând mulţi ani, biserica cea zidită de Dânsul se învechise.
Atunci fiul lui, binecredinciosul domn Izaslav, ţinând domnia cea mare a Kievului, a zidit o biserică nouă de lemn în numele sfinţilor, numai cu o turlă. Sfârşindu-se biserica, domnii Rusiei, fiii lui Iaroslav, s-au adunat la mutarea cinstitelor moaşte ale sfinţilor răbdători de chinuri, Roman şi David, în Viştegorod: Izaslav al Kievului, Svetoslav al Cernigovului, Vsevolod al Pereaslavei. Asemenea a venit şi mitropolitul Gheorghe cu episcopii Neofit al Cernigovului, Petru al Pereaslavei, Nichita al Bielogradei şi Mihail al Irovului. Erau şi egumeni: Cuviosul părintele nostru Teodosie al Pecerscăi, Sofronie al Mănăstirii Sfântului Mihail, Ghermano al locaşului Mântuitorului şi toţi ceilalţi egumeni. Şi au făcut praznic luminat, luând cinstitele moaşte, întâi pe ale Sfântului Boris, punându-le în raclă nouă şi mergând înaintea lor cuvioşii monahi cu lumânări, după Dânşii diaconii, apoi preoţii, arhiereii, iar după ei mergeau domnii, ducând pe umerii lor sfintele moaşte şi aşezându-le în biserica cea nouă.
Când au deschis racla, s-a umplut biserica de bună mireasmă preaminunată, ca de un fum subţire ce ieşea din moaşte. Văzând şi mirosind acestea, toţi au preamărit pe Dumnezeu, iar pe mitropo-litul Gheorghe l-a cuprins o spaimă, pentru că nu avea credinţă către sfinţi şi, căzând cu faţa la pământ înaintea sfintelor moaşte, îşi cerea iertare şi, sărutând pe Sfântul Boris, l-a pus în raclă de piatră. După aceasta, mergând, au luat moaştele Sfântului Gleb cu racla de piatră şi, punându-le într-o sanie, le-au adus la biserică. Iar când
era lângă uşă, racla stătea nemişcată, şi a poruncit poporului să se roage, zicând: „Doamne miluieşte!”
Rugându-se poporul, s-a mişcat racla şi a dus-o lângă Sfântul Boris, căruia i-a sărutat capul, iar Sfântului Gleb mâna, pe care, luând-o mitropolitul, binecuvântă pe domni şi pe popor.
În vremea aceea, voievodul Kievului, Izaslav, avea o vătămare la grumaz şi-l durea capul. Luând el mâna mitropolitului cu care ţinea mâna Sfântului Gleb, o puse la grumaz unde avea vătămare, la cap şi la ochi, şi s-a tămăduit în ceasul acela, preamărind toţi pe Dumnezeu şi pe plăcuţii Lui. După Sfânta Liturghie au prânzit domnii împreună cu arhiereii, făcând milostenie săracilor. De atunci s-a aşezat praznicul mutării cinstitelor moaşte ale sfinţilor Boris şi Gleb, răbdătorii de chinuri şi făcătorii de minuni voievozi ai Rusiei, în două zile ale lunii mai, când se face şi pomenirea aducerii moaştelor Sfântului Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei.
După puţină vreme, Svetoslav al lui Iaroslav, care a fost mai întâi voievod al Cernigovului, apoi al Kievului, după izgonirea lui Izaslav, a voit să zidească în Viştegorod o biserică frumoasă de piatră pentru pomenirea sfinţilor mucenici Boris şi Gleb, pe care întemeind-o şi scoţând-o deasupra pământului, a murit.
După moartea lui Svetoslav, iarăşi a luat scaunul domniei Kievului Izaslav şi n-a luat în seamă zidirea bisericii aceleia, deoarece Izaslav, după lungă vreme sfârşindu-se la război, a venit la domnia cea mare a Kievului al treilea frate al său, Vsevolod Iaroslavici, voievodul Pereaslavei. Acesta, mai înaintea sfârşitului său, a început a zidi biserica aceea pe care Svetoslav o începuse, dar n-o isprăvise.
După Vsevolod, domnind în Kiev Mihail Izaslavici, care se chema Sviatopolc, era cuprins de multe războaie în toţi anii şi nu săvârşea acea biserică, pentru că în vremea aceea păgânii se întăriseră şi multe rele făceau creştinilor, care uitaseră acea biserică. Asemenea se uitaseră şi minunile sfinţilor mucenici, deşi se făceau multe. Deci, Oleg Svetoslavici, voievodul Cernigovului, pornindu-se de Dumnezeu, a sfârşit şi a înfrumuseţat biserica cea de piatră în Viştegorod, pe care o începuse mai înainte Svetoslav, tatăl său. Dar Mihail Svetopolc, domnul Kievului, vrăjmăşuind pe Oleg, nu voia să mute moaştele sfinţilor mucenici în biserica cea nouă de piatră. După moartea voievodului Mihail Svetopolc, a stat în Kiev domn Vladimir al lui Vsevolod, care se numea Monomah.
Acela a voit să mute moaştele sfinţilor de chinuri răbdători, Boris şi Gleb, şi pentru aceasta a înştiinţat pe toţi din pământul Rusiei şi s-au adunat la Dânsul toţi domnii, David şi Oleg ai lui Svetoslav, domnii Cernigovului cu fiii săi, dregătorii, boierii, ceilalţi domni cu boierii lor şi mulţime de oameni din toată Rusia. Asemenea şi Nichifor, mitropolitul Kievului, cu iubitorii de Dumnezeu episcopi: Teoctist al Cernigovului, Lazăr al Pereaslavei, Mina al Poloţchiei, Daniil al Irevchiei şi cu fericitul Prohor, egumenul Pecerscăi; Sava, egumenul locaşului Mântuitorului, Silvestru al mănăstirii Sfântului Mihail, Petru al Clovschiei, Grigorie al mănăstirii Sfântului Andrei şi cu ceilalţi egumeni, şi tot sfinţitul sobor, încât nu încăpea Viştegorodul pe stăpânitorii cei adunaţi şi pe popor.
În ziua întâi a lunii mai s-a sfinţit biserica şi s-a făcut ospăţ mare, şi toţi domnii şi arhiereii au prânzit la Oleg, voievodul Cernigovului; iar pentru ospătarea săracilor şi străinilor le-au pus mese trei zile. În ziua a doua a lunii mai, când mai înainte se aşezase praznicul mutării cinstitelor moaşte ale sfinţilor domni, Boris şi Gleb, după cântarea pravilei celei obişnuite a Utreniei, fiind Duminica Sfintelor Mironosiţe, mitropolitul cu episcopii şi cu toţi preoţii şi diaconii, îmbrăcându-se în sfinţitele veşminte şi aprinzând lumânări, au cădit raclele sfinţilor şi le-au pus pe fiecare în sănii, ce erau rânduite şi împodobite pentru aceea. Raclele erau de piatră şi le trăgeau singuri voievozii cu boierii, mergând înainte mitropolitul cu tot sfinţitul sobor, după rânduiala sa.
Nu numai că nu puteau să tragă moaştele sfinţilor, dar nici singuri să păşească de mulţimea norodului, care năvăleau şi-i strâmtorau. Atunci a poruncit voievodul Vladimir Monomahul, ca să arunce arginţi poporului; şi astfel a putut să ducă racla cu Sfântul Boris, pe care punând-o în mijlocul bisericii, au mers după Sfântul Gleb, şi tot astfel l-au adus şi l-au pus lângă Sfântul Boris. Deci, s-a făcut ceartă între domni, pentru că Vladimir Monomahul voia ca moaştele sfinţilor să fie în mijlocul bisericii şi peste dânşii să facă un cuvuclion de argint; iar David şi Oleg voiau ca să-l pună în cămară în partea dreaptă, unde însemnase tatăl lor, Svetoslav Iaroslavici. Mitropolitul cu episcopii au zis: „Să aruncaţi sorţi pentru mai bună încredinţare, ca unde vor voi sfinţii mucenici, acolo să-i punem!” Cuvântul acesta a plăcut tuturor şi şi-au pus sorţii lor în altar, pe dumnezeiasca masă şi s-a nimerit soarta lui David şi a lui Oleg. După aceea, au pus pe sfinţii mucenici în cămara ce era rânduită pentru aceasta, în partea dreaptă, iar Vladimir Monomahul, a ferecat raclele sfinţilor cu argint şi icoanele sfinţilor le-a închipuit pe table, pe care le-a aurit. Asemenea, a mai pus lângă racle sfeşnice de argint suflate cu aur pentru lumânări şi toată cămara au împodobit-o cu aur foarte mult, pentru că acel binecredincios domn iubea podoaba cea frumoasă a bisericii, iar către sfinţii mucenici avea mare osârdie cu credinţă.
Fiindcă se făceau diferite minuni de aceşti sfinţi plăcuţi lui Dumnezeu, se cade să le pomenim unele aici.
Era în Viştegorod un om, anume Miron grădinarul. Acela avea un copil cu un picior uscat şi strâmb şi nu putea să umble cu el, ci, făcându-şi un picior de lemn, aşa umbla. Acela, mergând totdeauna la pravila bisericească ziua şi noaptea, în biserica Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb şi, căzând la mormintele lor, cerea cu lacrimi tămăduire. Într-o noapte i s-au arătat sfinţii mucenici şi i-au zis: „Pentru ce strigi la noi, omule?” Iar el le arăta piciorul cel uscat şi cerea tămăduire. Atunci, sfinţii au făcut de trei ori semnul Sfintei Cruci pe piciorul lui şi, deşteptându-se tânărul acela din somn, şi-a simţit piciorul că era sănătos.
De bucurie el sărea slăvind pe Dumnezeu şi spunea poporului cum Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb l-au tămăduit prin arătarea lor. El le mai povestea şi aceasta: „Am văzut umblând cu ei – adică cu sfinţii – şi pe Gheorghe, tânărul acela, care a căzut pe trupul Sfântului Boris, când a fost ucis şi străpuns cu suliţa; acela se vedea purtând lumânarea înaintea sfinţilor”.
Un orb, venind, cădea la mormintele sfinţilor, le săruta raclele cu dragoste şi îşi lipea ochii săi, cerând tămăduire. Şi îndată a văzut, şi toţi au preamărit pe Dumnezeu şi pe sfinţii plăcuţii Lui, Boris şi Gleb. Era iarăşi un şchiop căruia îi era tăiat piciorul din genunchi, şi făcând picior de lemn, umbla cu anevoie. Acela venind în Viştegorod, petrecea lângă biserica sfinţilor mucenici cu alţi săraci, primind cele de trebuinţă de la creştinii ce-i dădeau milostenie. Într-acea vreme era în Viştegorod un grădinar mare, care, după obiceiul mirenesc, se chema Jdan, iar din Sfântul Botez, Nicolae. Acela, avea obiceiul ca în toţi anii să prăznuiască pomenirea arhiereului lui Hristos, Nicolae, hrănind săracii şi străinii.
Odată, săvârşindu-se în casa acelui bărbat prăznuirea întru cinstea Sfântului Nicolae, au mers acolo săracii şi a mers şi şchiopul acela, aşteptând ca să ia ceva. El şedea înaintea casei, dar, din întâmplare, nu i-au dat să mănânce, nici să bea, ci a rămas flămând şi însetat. Apoi, deodată a devenit uimit şi a văzut o vedenie ca aceasta: I se părea că şade lângă biserica Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb şi i-a văzut pe amândoi ieşind din altar şi venind către el; iar el, spăimântându-se, a căzut cu faţa la pământ. Atunci sfinţii l-au apucat de
mână şi l-au pus să stea în mijloc, şi au început a se ruga pentru tămăduirea lui. Deci, mai întâi l-au însemnat cu semnul Sfinte Cruci; după aceea, ungându-i cu untdelemn piciorul cel vătămat, i-au tras genunchiul.
Toate acestea le vedea ca în vis, neputinciosul acela, căci era cu faţa la pământ în curtea lui Nicolae ca şi cum ar fi dormit. Oamenii, văzându-l astfel căzut, îl întorceau pe-o parte şi pe alta, iar el zăcea ca un mort, încât numai sufletul şi inima lui se zbăteau într-însul, socotind toţi că un duh necurat l-a lovit pe el. Drept aceea, luându-l, l-au dus în biserica Sfinţilor răbdători de chinuri şi l-au aşezat lângă uşa bisericii. Acolo, stând mulţi oameni împrejur, au văzut un lucru de mirare: Din genunchiul şchiopului aceluia, a început a
se arăta un picior mic ca de pruncuşor, şi care creştea câte puţin, până ce s-a făcut ca şi celălalt. Aceasta s-a făcut într-un ceas. Venindu-şi în sine omul care a fost mai înainte şchiop, a început a umbla cu amândouă picioarele, bucurându-se, sărind şi lăudând pe Dumnezeu, preamărind pe tămăduitorii săi, sfinţii răbdători de chinuri şi spunând înaintea tuturor despre arătarea acelora. Văzând aceasta toate popoarele, au înălţat mari laude lui Dumnezeu, zicând ca proorocul: Cine va grăi puterile Domnului şi cine va face auzite toate laudele Lui. Şi iarăşi: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi.
În cetatea Dorotobujii, o femeie lucra în casă, în ziua arhiereului lui Hristos, Nicolae, şi i s-au arătat ei sfinţii răbdători de chinuri, Boris şi Gleb, înfricoşînd-o cu groază şi zicându-i: „Pentru ce lucrezi în ziua Sfântului Ierarh Nicolae? Sau nu ştii că Domnul nu va suferi necinstea plăcuţilor Săi?” Aceasta zicându-i, au risipit casa aceea, iar femeia de frică s-a făcut ca moartă. După aceea, abia şi-a revenit în sine şi a zăcut bolnavă o lună întreagă, iar din acea boală i s-a uscat mâna. Deşi s-a sculat din boală, însă mâna ei cea uscată nu s-a tămăduit, şi astfel a petrecut trei ani. Auzind ea de un om care avusese mâinile şi picioarele zgârcite, că a primit tămăduire de la Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb, a mers în Viştegorod în ziua dinaintea praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a spus despre sine preotului Lazăr, care era întâi al clericilor bisericii sfinţilor mucenici, iar el i-a poruncit să petreacă toată noaptea în biserică. A doua zi, mergând clerul cu cruci, împreună cu tot poporul la cealaltă biserică, care era a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a apropiat femeia de preotul Lazăr şi i-a spus visul său, zicând: În această noapte, şezând eu în biserică şi adormind, au venit la mine doi tineri frumoşi şi mi-au zis: „Cine te-a pus aici?” Iar eu le-am răspuns: „Lazăr, preotul, mi-a poruncit, zicându-mi: „Şezi aici, doar te va tămădui Dumnezeu cu rugăciunile Sfinţilor Mucenici!”” Şi îndată cel mai mare dintre ei scoţându-şi inelul din
mâna sa, mi l-a dat, zicându-mi: „Pune-l în mână, fă-ţi cruce şi ţi se va tămădui mâna!”
Acestea auzindu-le părintele Lazăr, a poruncit femeii ca, în aceeaşi biserică a sfinţilor mucenici, să fie la Sfânta Liturghie, deoarece voia ca, după Sfânta Liturghie, să facă pentru Dânsa rugăciune şi să ungă mâna ei uscată cu untdelemn sfinţit. Şi rugându-se a se cânta cântarea cea întreit Sfântă, înainte de citirea Apostolului, s-a început a se cânta prochimenul: Măreşte suflete al meu pe Domnul… Atunci îndată mâna cea uscată a acelei femei s-a făcut sănătoasă şi a început femeia, cu mare glas, a slăvi pe Dumnezeu şi pe sfinţii făcători de minuni plăcuţi lui, Roman şi David, şi toţi cu mirare înălţau slavă lui Dumnezeu.
Un orb, alergând la biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, cerea vedere ochilor lui. Făcând el astfel mai multă vreme, într-o noapte, pe când dormea, i s-a arătat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, zicându-i: „Pentru ce strigi către mine, omule? De ai trebuinţă de vedere, eu îţi voi spune unde o poţi cîştiga! Să mergi la Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb şi aceia îţi vor da vedere; pentru că acelora li s-a dat de la Dumnezeu darul ca să tămăduiască toate bolile în acest pământ al Rusiei”.
Deşteptându-se orbul din somn s-a dus în Viştegorod, fiind purtat de mână. Acolo a petrecut câteva zile lângă biserica sfinţilor mucenici şi, căzând la mormintele lor, se ruga. Şi a fost ascultată rugăciunea lui, pentru că i s-au deschis ochii şi, văzând, slăvea pe Dumnezeu şi pe plăcuţii Lui, spunând la oameni arătarea sfinţilor mucenici ce i s-a făcut, că, venind la Dânsul amândoi, au făcut semnul Sfintei Cruci de trei ori pe ochii lui şi aşa a văzut.
Odată, doi bărbaţi nevinovaţi au fost pîrîţi la marele voievod al Kievului, Mihail Izaslavici Sviatopolc, iar voievodul, crezând clevetirea şi necercetând cele cu adevărat pentru Dânşii, a poruncit ca pe amândoi bărbaţii pârâţi, ferecându-i cu lanţuri de fier, să-i arunce în temniţa din Viştegorod. El, îndeletnicindu-se cu multe lucruri ale ocârmuirii sale, a uitat de acei bărbaţi aruncaţi în temniţă, care au petrecut acolo mult timp, fiind părăsiţi şi uitaţi de toţi şi neavând de nicăieri nădejde de eliberare. Atunci ei, ştiind că Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb sunt grabnici ajutători celor din primejdii, şi-au pus nădejdea într-înşii după Dumnezeu, chemându-i în rugăciunile lor, şi în toate Duminicile dădeau străjerului bani, ca să cumpere prescuri şi lumânări şi să le ducă la biserica sfinţilor mucenici.
Trecând multă vreme, şi aceia fiind tot în mare mâhnire şi întristare, într-o noapte li s-au arătat în vis Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb şi le-au sfărâmat legăturile lor. Deşteptându-se acei bărbaţi din somn, unul dintre dânşii era la locul lui în temniţă, însă fără legături, iar celălalt s-a aflat afară din temniţă zăcând, şi legăturile lui rupte, asemenea şi obezile prietenului lui zăceau frânte lângă Dânsul, iar temniţa încuiată cu tărie şi pecetluită. Sculându-se înspăimântat bărbatul acela, a deşteptat pe străjerul temniţei care, cu mare
frică, se mira şi-l întreba: „Cum ai ieşit din temniţă, fiind uşile bine încuiate şi pecetluite?” Iar el a răspuns: „Lăsaţi-mă mai întâi în biserică la Utrenie, să mă închin sfinţilor făcători de minuni Boris şi Gleb, să sărut sfintele lor racle, iar după aceea, voi spune ceea ce s-a făcut”.
Mergând el în biserică cu străjerul, a căzut înaintea raclelor sfinţilor, înălţând slavă lui Dumnezeu şi mulţumind minunaţilor săi izbăvitori, sfinţilor răbdători de chinuri, Roman şi David. Apoi, sculându-se, a început înaintea tuturor a spune de eliberarea sa, aşa: „Dormind noi în temniţă, am văzut în vedenie cum, deodată, s-a luat acoperământul temniţei şi priveam pe Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb, venind la noi şi zicându-ne: „Pentru ce petreceţi aici?” Şi le-am răspuns: „Aşa este voia voievodului; însă fără de vină suntem pârâţi”. Şi au zis sfinţii: „Iată, noi am venit să vă eliberăm din temniţă, de vreme ce strigaţi către noi”. Şi au zis numai către mine: „Tu îndată să mergi în biserica noastră şi să spui cele ce vezi acum, iar pe acest tovarăş al tău, având credinţă mai puţină, îl lăsăm încă în temniţă, însă îl dezlegăm din legături.
Iar pentru pedepsirea necredinţei lui şi spre încredinţarea celorlalţi, îi dăm pentru o vreme orbire ochilor.
Acum, noi ne ducem în pământul ceresc şi, după trei zile, vom veni iar aici şi-l vom face ca să vadă. După aceea să vă duceţi amândoi la voievod şi să-i ziceţi: „Pentru ce faci aşa rău nesocotind adevărul şi munceşti pe oameni fără de vină? De nu te vei îndrepta, multe răutăţi te vor împresura!”
Aşa grăind către noi sfinţii, s-au făcut nevăzuţi. Iar eu, zicea cel ce era afară din închisoare, după o vedenie ca aceea deşteptându-mă din somn, nu ştiu cum m-am aflat zăcând afară din temniţă, iar legăturile mele şi ale tovarăşului meu erau sfărâmate; iar de voiţi ca mai cu adevărat să ştiţi şi să vă încredinţaţi de cele spuse de mine, să veniţi la temniţă. Şi au mers toţi cei ce au fost în biserică cu Dânsul şi au văzut uşile temniţei încuiate şi peceţile întregi, iar legăturile zăcând sfărâmate afară, şi, minunându-se, au preamărit pe
Dumnezeu. După aceea, îndată s-a dat ştire celor mai mari ai cetăţii şi, venind aici, au deschis temniţa şi au aflat pe închisul celălalt şezând fără de legături, însă orb de ochi, şi i-au eliberat din temniţă pe amândoi.
Când i-au eliberat pe ei era joi şi, mergând la biserica sfinţilor mucenici, nu au plecat de acolo până dimineaţa, mulţumind pentru eliberare şi cerând vedere celui orb. În ziua Duminicii, acel orb căzând la mormintele sfinţilor, se ruga cu mare strigare, încât se supărau clericii şi ziceau: „Să duceţi pe orbul acesta de aici, că nu este cu putinţă a cânta de strigarea lui”. Însă acela petrecea rugându-se şi striga către sfinţi: „Miluiţi-mă, sfinţilor de minuni făcători, luminaţi-mi ochii mei, precum v-aţi făgăduit!”
Apoi, întorcându-se către popor, a grăit cu glas, zicând: „Strigaţi „Doamne, miluieşte!” şi vedeţi mila lui Dumnezeu şi minunea sfinţilor mucenici, că iată, eu văd”. Şi s-au făcut ochii lui sănătoşi, ca şi cumniciodată nu avusese orbire şi durere. Atunci toţi cu glasuri înalte au preamărit pe Dumnezeu şi pe sfinţii Rusiei, cei de chinuri răbdători şi de minuni făcători. După aceea au mers la voievodul Mihail Sviatopolc şi cu de-amănuntul au spus toate cele văzute şi făcute lor.
Voievodul, minunându-se şi înspăimântându-se de acea preaslăvită minune, s-a îndreptat din acea vreme şi nu mai credea iute clevetirile, nici nu dădea pedeapsă fără cercetare şi fără de întrebare cu dovadă pentru adevăr. Adeseori, el mergea în biserica sfinţilor mucenici şi cu dragoste se închina la cinstitele lor moaşte.
În slăvita cetate a Vladimirului din Suzdal cea din Rusia mare, domnind Vsevolod Iurevici, nepotul lui Vladimir Monomahul, s-au sculat asupra lui doi nepoţi ai lui, Mstislav şi Iaropolc Rostislavici, care veniseră din marele Novograd, fiind chemaţi în taină de Rostoveni, ca să domnească peste ei. Aceia, ridicându-se cu război, au mers asupra lui Vsevolod, unchiul lor, în cetatea Vladimirului, vrând să-l izgonească din patria lui şi să dobândească stăpânire mai mare. Şi, făcându-se război mare din amândouă părţile, au fost biruiţi rostislavii de Vsevolod, care i-a şi prins vii şi i-a dus în cetatea Vladimirului, lângă care, punând păzitori, i-a lăsat să umble în voia lor. Iar vladimirenii, văzând pe acei voievozi prinşi, dar neînchişi în temniţă, ci umblând după voia lor, au făcut gâlceavă şi au venit la curtea domnului lor, Vsevolod, cu arme, strigând şi zicând: „Pentru ce, voievodule, nu ţii pe vrăjmaşii noştri în legături, ci îi
laşi liberi? Ori să-i pedepseşti cu moarte, ori să-i orbeşti, ori să ni-i dai nouă”. Iar voievodul, fiind milostiv, nu voia să facă rău voievozilor celor prinşi în război, dar din pricina poporului, a poruncit să-i pună în temniţă, ca să se potolească tulburarea.
Trecând puţină vreme, vladimirenii iarăşi strigau şi ziceau către marele voievod, Vsevolod: „Dă-ne nouă pe rostislavi, că voim să-i orbim pe ei”. Iar marele voievod Vsevolod s-a mâhnit, însă nu putea să oprească tulburarea poporului care, mergând, a dărâmat temniţa şi, apucând pe Mstislav şi pe Iaropolc, i-a orbit pe ei şi i-a eliberat. Şi astfel, ticăloşii Mstislav şi Iaropolc Rostislavici, care voiau să aibă mai mare slavă şi stăpânire, s-au făcut smeriţi şi orbi. Deci, aşa fiind ei, s-au dus la Smolensc şi au venit la Smiadan, în
biserica Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb. În acea vreme era praznicul uciderii Sfântului Gleb, în cinci zile ale lunii septembrie, şi acolo s-au rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul şi cu mare osârdie, iar pe sfinţii mucenici ca pe rudeniile lor, îi chemau în ajutor ca să li se uşureze durerile ochilor, pentru că le putrezeau rănile lor. Şi, rugându-se ei, mai întâi li s-a uşurat durerea, apoi mai presus de nădejde, li s-a dăruit vederea ochilor.
Şi, văzând luminos, au început a slăvi şi a mulţumi lui Dumnezeu înaintea tuturor şi Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi Sfinţilor Roman şi David, făcătorii de minuni ai Rusiei, şi s-au dus într-ale lor, bucurându-se. Iar mila Domnului, care s-a făcut cu ei prin rugăciunile sfinţilor mucenici, au propovăduit-o pretutindeni cu milostivire.
Un bătrân oarecare din vremile cele mai de demult, anume Martin, care era în cetatea Turov şi care mai înainte a fost bucătar la episcopii Turovului: Simeon, Ignatie, Ioachim şi Gheorghe, pe care eliberându-l episcopul Gheorghe din slujba aceea pentru bătrâneţe, a luat chipul monahicesc şi petrecea în mănăstirea episcopiei la biserica Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb, vieţuind singur în chilie. Acela bolea adeseori de surpătură, pentru că pântecele lui se lăsa în boaşe şi, când i se întâmpla lui aceasta, atunci zăcea bătrânul
văitându-se de durere, neputând să se scoale şi să slujească trupului său. Odată, bolind de acea neputinţă şi zăcând în chilie, slăbea de sete, pentru că nimeni nu-l cerceta – în acea vreme era apă mare împrejurul acelei mănăstiri -, iar a treia zi au intrat la el Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb, întocmai după asemănarea lor, precum sunt închipuiţi pe icoane şi i-au zis: „Ce te doare, bătrânule?” Iar el le-a spus neputinţa sa. Ei i-au zis: „Voieşti apă?” Bătrânul a răspuns: „O, domnii mei, de mult îmi este sete”. Şi luând unul dintre
dânşii vasul cu apă, iar celălalt, umplând un păhăruţ, a adăpat pe bătrânul.
Bătrânul le-a zis: „Ai cui sunteţi voi, fiilor?” Ei i-au răspuns: „Suntem fraţii lui Iaroslav”. Şi socotind bătrânul că sunt rudenie voievodului Gheorghe Iaroslav, le-a zis: „Dumnezeu să vă ţină mulţi ani, domnii mei. Luaţi singuri pâine şi mâncaţi, căci eu nu pot să vă slujesc”. Iar ei i-au zis: „Fie ţie pâinea, căci noi ne ducem, iar tu să nu mai boleşti de acum, ci să te odihneşti”. Şi îndată s-au făcut nevăzuţi, iar bătrânul s-a făcut sănătos şi a cunoscut cercetarea Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb şi, sculându-se, a preamărit pe
Dumnezeu şi pe plăcuţii Lui. De atunci niciodată n-a mai bolit de acea neputinţă, ci a petrecut multă vreme sănătos şi spunea despre tămăduirea dăruită lui de sfinţii mucenici, care i s-au arătat lui.
Binecredinciosul domn Alexandru, care se numea Nevski, domnind în marele Novograd, avea război cu nemţii. Şi când a mers cu oastea sa la rîul Neva, unul din voievozii lui, anume Filip, bărbat temător de Dumnezeu, având încredinţată lui paza de noapte, a văzut pe apă, înspre răsărit, o corabie şi în mijlocul ei pe Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb, stând în haine roşii, iar vîslaşii şedeau îmbrăcaţi ca şi cu o negură. Şi a zis Sfântul Boris Sfântului Gleb: „Frate, Gleb, să mergem degrabă ca să ajutăm rudeniei noastre, voievodul
Alexandru, asupra turbaţilor nemţi”.
Această vedenie a spus-o voievodului aceluia stăpânul său. În aceeaşi zi, domnul Alexandru, cu ajutorulSfinţilor Mucenici Boris şi Gleb, a biruit şi a călcat puterea nemţească şi pe craiul lor singur l-a rănit la faţă cu sabia, şi s-a întors în marele Novograd cu bucurie.
În acelaşi chip, mult timp după aceea, când Dimitrie, marele voievod al Moscovei, avuse război cu Mamae, împăratul tătar, Toma Halţibie, păzitorul de noapte, a văzut o vedenie ca aceasta, descoperită lui de Dumnezeu: Se vedea la înălţime un nor ales, şi iată, ieşeau, ca nişte cete foarte mari, dinspre răsărit: iar dinspre miazăzi veneau doi tineri luminoşi, având în mâinile lor lumânări şi săbii ascuţite. Aceştia erau Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb, şi au zis polcovnicilor tătari: „Cine v-a poruncit vouă ca să pierdeţi patria noastră, cea dăruită nouă de Domnul?” Şi a început a tăia pe potrivnici, încât nici unul dintre Dânşii n-a rămas întreg.
A doua zi, străjerul acela a spus marelui domn vedenia sa, iar domnul, ridicând ochii spre cer şi înălţându-şi mâinile, a început a se ruga cu lacrimi, zicând: „Doamne, iubitorule de oameni, pentru rugăciunile Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb, ajută-mi mie, ca lui Moise asupra lui Amalic, ca lui David asupra lui Goliat, ca lui Iaroslav asupra lui Sviatopolc şi ca strămoşului meu, marele domn Alexandru, asupra craiului nemţesc, aşa dă-mi mie ajutor asupra lui Mamae. Şi în acea zi, Dimitrie, marele voievod al Moscovei, cu ajutorul rugăciunilor sfinţilor răbdători de chinuri, Boris şi Gleb, a biruit pe Mamae, împăratul tătar, precum despre aceea se află pe larg în istorie. Aceasta şi alte multe minuni au făcut Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb, făcătorii de minuni ai Rusiei, care din Sfântul Botez s-au numit Roman şi David.
Ei şi acum fac minuni celor ce îi cheamă pe dânşii cu credinţă, pentru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, mai