Pătimirea Sfinţilor Mucenici Achepsima episcopul, Iosif preotul şi Aitala diaconul (3 noiembrie)

În părţile Persiei, în cetatea ce se numeşte Naesson, era un episcop credincios, pe nume Achepsima. Acesta, din fragedă copilărie şi până la bătrâneţe, a săvârşit tot felul de fapte bune şi fără prihană şi-a păzit viaţa. Mai târziu, deşi avea optzeci de ani, n-a slăbit de osteneală, nevoindu-se foarte mult cu postul, cu rugăciunile şi cu purtarea de grijă cu sârguinţă, pentru turma cea încredinţată lui.
Dar mai multă nevoinţă a arătat aproape de sfârşitul său, când a răbdat bărbăteşte până la sânge pentru Domnul său; pentru Care şi-a pus şi sufletul cu osârdie, după grele şi îndelungate chinuri. Însă cu cîţiva ani înainte de nevoinţa sa cea mucenicească, a avut această proorocie pentru pătimirea sa:
Odată, şezând în casă, un copil al său umplându-se de duh proorocesc, l-a sărutat pe cap şi a zis: „Fericit este capul acesta, căci pentru Hristos va lua chinuri!” Iar el, bucurându-se pentru acea proorocie, a zis: „Fie mie, o, fiule, după spusa ta!”
Lângă Achepsima şedea, în acea vreme, un prieten al său, episcopul unei cetăţi din apropiere. Acela, auzind cuvintele pe care le spusese copilul, a zîmbit şi i-a zis acestuia: „Spune-mi, o, fiule, dacă ştii ceva şi despre mine!” Iar copilul cel insuflat de Dumnezeu a răspuns: „Tu nu vei vedea cetatea ta, ci, întorcându-te către dânsa, pe drum vei răposa într-un sat ce se cheamă Etradat”. Şi s-a împlinit proorocia copilului pentru amândoi episcopii. Căci unul a răposat pe drum, în satul prevestit de copil, iar capul lui Achepsima s-a învrednicit de cunună mucenicească.
Savorie, împăratul perşilor cel răucredincios, a ridicat prigoană mare asupra creştinilor din ţinutul său. Chiar în zilele mântuitoarelor patimi ale lui Hristos, a trimis poruncă, în toate laturile stăpânirii sale, ca să fie ucişi toţi cei ce mărturisesc pe Hristos în Persia. În acea vreme mulţime de creştini au fost ucişi de necredincioşi fără cruţare, prin sate şi prin cetăţi; căci slujitorii idoleşti şi vrăjitorii se sălbăticeau mai vârtos asupra lor şi cu sârguinţă căutau pe cei ce se ascundeau. Îi scoteau de prin case şi de prin locurile cele ascunse şi îi omorau prin cumplite munci. Iar alţii, din cei credincioşi, se predau singuri în mîinile păgânilor şi cu osârdie îşi vărsau sîngele.
Deci mulţi din cei ce erau în palatele împărăteşti au fost ucişi pentru Hristos, cu care împreună a fost ucis şi Azadis famenul, care era foarte iubit de împărat, ca un adevărat rob al lui Iisus Hristos şi mărturisitor al preasfântului Său nume. Înştiinţîndu-se împăratul de moartea iubitului său famen Azadis, i-a părut foarte rău de dânsul; şi a potolit acea ucidere a poporului, dar a poruncit ca numai pe propovăduitorii şi învăţătorii credinţei creştine să-i caute spre a fi omorîţi.
Această poruncă împărătească fiind vestită pretutindeni, mai marii vrăjitorilor şi fermecătorilor străbăteau toată Persia cu sârguinţă, căutînd pe episcopii şi pe preoţii creştini, pe care îi ucideau cu tot felul de chinuri. În acea vreme a fost prins şi Sfântul Achepsima, episcopul. Iar când îl duceau cei ce-l luaseră pe el din casă, unul dintre casnici, apropiindu-se, îi spuse la ureche: „Porunceşte ceva pentru casa ta!” Iar el, arătînd cu mâna spre casă, a zis: „De acum nu mai este casa mea, că eu fără zăbavă mă voi duce la casa mea cea de sus”.
Iar pe când se afla în cetatea Avril şi fusese dus înaintea domnului vrăjitorilor, pe nume Adrax, acesta l-a întrebat pe Sfântul Achepsima: „Cine eşti tu?” Iar Sfântul, cu mare glas, a mărturisit că este creştin. Atunci Adrax a zis către dânsul: „Oare adevărate sunt cele spuse despre tine, că nu asculţi porunca împărătească şi că propovăduieşti un singur Dumnezeu?” Iar Sfântul a răspuns fără temere: „Toate cele ce ai auzit despre noi sunt adevărate, căci propovăduim un Dumnezeu, iar pe cei ce vin la mine îi sfătuiesc să-L cunoască şi să creadă în El, împreună cu mine”.
Şi a zis Adrax: „Noi am auzit de tine, că eşti mai înţelept decît alţii, dar acum vedem că, cu nimic nu eşti mai înţelept decît copiii cei fără de pricepere. Căci ce pricepere este aceasta, să te împotriveşti poruncii împăratului şi să nu te închini prea luminatului soare şi focului, cărora însuşi împăratul se închină?” Iar Sfântul a răspuns: „Şi împăratul vostru şi voi împreună cu dânsul aţi înnebunit, căci, lăsînd pe Ziditorul, vă închinaţi făpturii!”
Atunci Adrax a spus cu mânie: „O, bătrân mincinos! Ne numeşti nebuni pe noi, care cinstim şi ne închinăm soarelui, unei stihii ca aceasta, care toate le înviază şi le luminează? Tu eşti nebun cu adevărat şi dacă nu te vei supune poruncii împărăteşti, apoi bătrâneţile tale nu te vor izbăvi din chinurile cele grele, nici Dumnezeul tău Cel răstignit nu te va scoate din mîinile noastre”.
Iar Sfântul a spus: „Să se astupe necurata ta gură care huleşte pe Dumnezeul meu. O, păgânule, cu ameninţarea ta voieşti a mă înspăimânta, ca să mă depărtezi de la părinteştile aşezăminte, cu care m-am învăţat din tinereţe şi în care am ajuns la cărunteţe? Deşi te lauzi cu mândrie că nu mă vor izbăvi bătrâneţile mele, nici Dumnezeul meu nu mă va scăpa din mîinile voastre, să ştii însă că nici eu nu voi
schimba lucrul cel mai bun pe cel mai rău; căci ce folos voi avea în aceste puţine zile, să fiu liber din mîinile voastre? Mai degrabă şi fără voia mea se va cere de la mine datoria cea de obşte a morţii. Nu mă voi închina soarelui, nici nu voi cinsti focul, ca să nu rîdă cineva de bătrâneţile mele şi să nu socotească cineva că mai mult iubesc viaţa decît pe Dumnezeul meu; nu voi vinde atîtea bunătăţi cereşti, pentru viaţa aceasta atît de scurtă”.
Atunci, îndată a poruncit vrăjitorul să-l întindă pe Sfântul gol pe pământ şi să-l bată tare cu toiege ghimpoase. Şi atît de mult a fost bătut peste tot trupul, încît şi pământul s-a înroşit de sîngele lui. După îndelunga bătaie, iarăşi punându-l chinuitorul înaintea sa, a zis: „Achepsima, unde este Dumnezeul tău Căruia te închini, ca să vină acum să te scoată din mîinile mele?”
Sfântul a răspuns: „O, nelegiuitule! Dumnezeul meu este pretutindeni, El umple cerul şi pământul şi poate să mă scoată din mîinile tale. Dar eu nu pentru aceasta rog bunătatea Lui, ca să mă scape de chinuirea ta, ci ca să-mi dea răbdare în chinuri; pentru ca, răbdând până la sfârşit, să dobândesc cununa vieţii. Iar tu, care te ridici împotriva Dumnezeului Celui viu, fiind pământ şi cenuşă, de ce fel de chin şi moarte eşti vrednic? Cu adevărat eşti vrednic să arzi în focul acela, căruia acum, ca unui Dumnezeu, te închini, pentru ca dumnezeul tău să te ardă în veci”. Iar domnul vrăjitorilor auzind acestea, s-a iuţit cu mânie şi a poruncit să-l lege pe Sfântul cu lanţuri grele şi să-l închidă în temniţă.
A doua zi a fost prins preotul Iosif, care avea şaptezeci de ani. Asemenea şi Aitala diaconul, amândoi bărbaţi drepţi şi sfinţi, a căror rîvnă după Dumnezeu era ca rîvna lui Ilie proorocul; iar vederea lor cinstită şi cuvântul lor ca o sabie ascuţită de amândouă părţile, tăind necredinţa. Aceştia au fost aduşi înaintea necuratului vrăjitor. Iar el, căutînd asupra lor cu mândrie şi cu ochi groaznici, a zis: „O, neam pierdut! Pentru ce, înconjurând pe poporul cel prost, îl înşelaţi cu învăţăturile voastre cele nedrepte?” Preotul a răspuns: „Noi nu înşelăm poporul, ci de la înşelăciune îl întoarcem către adevăratul Dumnezeu, Care este Domn şi Ziditor al soarelui şi al focului şi a toată făptura cea văzută şi nevăzută; şi nu este nedreaptă învăţătura noastră, de vreme ce este pentru Unul Dumnezeu Cel drept”.
Vrăjitorul a zis: „Care învăţătură este mai dreaptă? Oare aceea de care se ţine împăratul şi toţi voievozii lui sau aceea pe care au alcătuit-o oamenii cei proşti, cei lepădaţi, cei săraci şi de nimic, precum sînteţi şi voi?” Răspuns-a preotul: „Cu adevărat, noi sîntem oameni proşti şi lepădaţi numai în lumea aceasta; căci nu în bogăţia cea vătămătoare de suflet şi în mândria vieţii, ci în sărăcia şi smerenia noastră binevoieşte a ne ţine Dumnezeul nostru. Pentru aceea, mulţi dintre noi se fac de bunăvoie săraci şi smeriţi, împărţindu- şi averile lor în mîinile săracilor, pentru că nădăjduim a lua însutit de la Domnul nostru. Căci, dacă ne-am fi îndeletnicit cu strângerea bogăţiei, apoi, lucrând cu mîinile noastre, ne-am fi îmbogăţit mai mult decît tine care nu lucrezi nimic, ci numai mănânci ostenelile cele străine şi răpeşti averile altora, nedreptăţind pe poporul cel sărac. Iar nouă ne ajunge din ostenelile noastre, să ne hrănim singuri cu măsură şi să ajutăm şi pe fraţii cei neputincioşi. Căci ştim că este anevoioasă calea bogaţilor în împărăţia cerului şi cei ce vor să se îmbogăţească lesne cad în ispite”.
Atunci vrăjitorul, tăindu-i vorba, a zis: „Lasă minciuna la o parte şi te închină focului şi soarelui!” Preotul a răspuns: „Să nu nădăjduieşti niciodată că mă vei vedea făcând voia voastră cea fărădelege, căci nu voi lăsa pe Cel ce a făcut focul şi soarele, nici nu mă voi închina zidirii”. Auzind acestea vrăjitorul, a poruncit să-l dezbrace pe Sfântul Iosif, să-l întindă pe pământ şi cu beţe din lemn de trandafir, ce are ghimpi ascuţiţi ca spinii, să-l bată până când toată pielea lui se va jupui şi carnea va cădea de pe oase. Iar Sfântul, fiind cu totul însîngerat, a strigat: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, că ai binevoit să fiu spălat cu sîngele meu de păcatele mele”. Iar după îndelungată bătaie, Sfântul a fost legat cu două lanţuri de fier şi aruncat în temniţă lângă Sfântul Achepsima, unde unul pe altul se încurajau spre uşurinţa durerilor lor, mângîindu-se cu nădejdea milei lui Dumnezeu.
Preotul Iosif, fiind aruncat în temniţă, a rămas Aitala diaconul legat înaintea domnului vrăjitorilor, spre care, căutînd vrăjitorul, a zis: „Dar tu ce zici? Vei împlini porunca împăratului? Te vei închina marelui soare şi gusta-vei din sîngele jertfelor, ca să te izbăveşti de nevoia ce-ţi stă asupra sau vei rămâne aspru şi neplecat ca şi ceilalţi?” Iar Sfântul diacon a răspuns: „Lucrul acesta este al necuratelor tale cărunteţe, ca să
bei sînge şi, în loc de Dumnezeu, să ai pe acela pe care l-a zidit Dumnezeu; însă eu nu voi fi atît de orbit cu ochii sufleteşti, precum eşti tu, şi nu voi cinsti făptura mai mult decît pe Făcătorul”.
Auzind acestea, chinuitorul a poruncit să lege mîinile lui sub genunchi şi să-i pună un lemn mare prin legătura mîinilor şi şase ostaşi să sară peste dânsul, călcându-l cu picioarele; iar după aceea să-l bată cu toiege ghimpoase, fără cruţare. Deci sărind peste dânsul ostaşii, i s-au desfăcut încheieturile şi, bătîndu-l cu toiege ghimpoase, i s-a zdrobit carnea. Iar el, răbdând cu vitejie, a zis către vrăjitor: „Te veseleşti, chinuitorule, văzând trup omenesc sfîşiat, precum se veseleşte cîinele sau corbul când vede stârvul şi aşteaptă să se sature dintr-însul. Însă să ştii, necuratule, că nu socotesc întru nimic chinurile acestea”. Iar vrăjitorul, mai mult mâniindu-se, a poruncit să-l bată pe Sfânt şi mai tare, până când i s-au sfărîmat oasele şi i- a căzut carnea de pe oase. După aceea, încetînd a-l bate, l-au dus în temniţă; dar nu putea nici să păşească, din cauza rănilor celor cumplite şi, aducându-l ca pe un lemn, l-au aruncat la cei mai dinainte pătimitori.
După ce au trecut cinci zile, sfinţii au fost aduşi din temniţă la locul ce se numea rai, unde era templul zeului focului, pe care îl cinsteau păgânii perşi. Acolo, domnul vrăjitorilor, stînd la judecată, a zis către sfinţi: „Spuneţi-mi degrabă, veţi rămâne încă în nebunia voastră sau, schimbându-vă spre lucrul cel bun, veţi fi una cu noi?” Sfinţii au răspuns: „Spre ştiinţă să-ţi fie ţie, judecătorule, că în gândul pe care l-am avut din început, în acela şi acum sîntem şi până în sfârşit tot în el vom petrece; şi nici cu îngrozirile, nici cu chinurile, nici cu darurile, nici cu orice alt chip nu vei schimba mărturisirea noastră cea bună: căci un Dumnezeu şi Domn a toate ştim şi mărturisim şi Lui Unuia credem şi ne închinăm”.
Acestea auzindu-le vrăjitorul, îndată a găsit alt chin. A poruncit să-i lege cu frânghii pe sub mîini, asemenea şi coapsele şi fluierele picioarelor, şi să pună un lemn prin frânghii pe care să-l învârtească; şi astfel, cu acele frânghii, să-i strângă pe ei. Aceasta făcându-se, s-a dat sfinţilor cumplită chinuire şi durere, încît li se sfărîmau oasele, de auzeau şi cei ce stăteau departe de acea privelişte cum le trosneau oasele. Iar cei ce-i chinuiau, ziceau către dânşii: „Vă mai împotriviţi voii împărăteşti?” Dar ei răspundeau: „Cel ce face voia împăratului vostru celui fărădelege este potrivnic lui Dumnezeu”. Şi aşa au fost chinuiţi sfinţii de la al treilea ceas până la al şaselea. După aceea chinuitorul a poruncit să-i ducă iarăşi în temniţă, dar sfinţii nu puteau să meargă, de aceea au fost duşi ca nişte saci şi aruncaţi acolo unde au fost şi mai înainte. Apoi chinuitorul a poruncit străjerilor să nu fie lăsat nimeni să intre la dânşii, iar dacă ar voi cineva să le dea lor ceva bucate sau băutură sau haine, acela îndată să fie ucis.
Deci au petrecut pătimitorii lui Hristos în acea temniţă trei ani, în mare nevoie, slăbind de foame şi de sete şi de putrezirea rănilor, răbdând durere fără de măsură, încît chiar şi străjerii se umileau văzând nevoia lor şi de multe ori lăcrimau, dar se temeau să le aducă vreo uşurare oarecare, având groază de domn; doar în taină, cîte unul dintre dânşii le dădea uneori cîte o bucată de pâine sau puţină apă; şi aşa răbdau toate pentru dragostea lui Hristos.
După trei ani a venit acolo Savorie, împăratul perşilor şi împreună cu dânsul a venit cel mai mare domn peste toţi vrăjitorii care erau în Persia. Numele lui era Ardasabor. Acela, fiind înştiinţat despre Sfinţii Mucenici Achepsima, Iosif şi Aitala, care erau în temniţă, a poruncit ca să-i aducă pe ei înaintea sa şi, când au ieşit sfinţii din temniţă, erau ca nişte trestii clătinate de vânt, aşa de mult slăbiseră; căci, fiind chinuiţi cu foame şi cu sete, se uscaseră ca fânul ce cade de vânt. Deci, neputînd să meargă singuri, au fost aduşi de alţii la Ardasabor domnul; şi aveau sfinţii o înfăţişare minunată, căci era chipul lor ca al morţilor celor ce zac în morminte, cu ochii duşi în fundul capului şi oasele acoperite numai cu piele.
Văzându-i, domnul a zis: „Creştini sînteţi?” Sfinţii au răspuns: „Da, sîntem creştini, credem în Dumnezeul cel viu şi ne închinăm Lui”. Iar domnul a zis: „Vedeţi în ce nevoie v-a adus credinţa voastră, în ce fel de strîmtorare şi scârbă? Căci din cauza chinurilor şi a legării îndelungate aţi pierdut înfăţişarea omului celui viu şi arătaţi ca morţii cei ce zac în morminte. Deci, vă sfătuiesc, închinaţi-vă prea luminatului soare; iar de nu mă veţi asculta, apoi cu cumplită moarte veţi muri”. Iar sfinţii toţi cu o gură se lepădau de păgânătate şi mărturiseau pe Dumnezeul cel adevărat, Care nu numai pe soare, ci şi toată făptura a zidit-o; şi se arătau a fi gata spre moarte pentru Ziditorul tuturor.
După multe îndemnuri, dacă a văzut domnul că nu poate să-i înduplece către a sa voie, a poruncit ca mai întâi treizeci de ostaşi să-l bată pe Sfântul Achepsima cu curele crude pe spate şi pe pântece; iar vrăjitorul striga: „Supune-te poruncii împăratului şi vei fi viu!” Dar Sfântul, până când îi era cu putinţă, răspundea: „Eu voia Domnului meu mă sârguiesc a o sfârşi cu toată tăria pe care am luat-o de la Dânsul”. Apoi slăbind, a tăcut. După aceea i-au tăiat sfântul lui cap şi s-a împlinit proorocia copilului aceluia insuflat de Dumnezeu, care, mai înainte sărutîndu-l pe cap, a zis: „Fericit este capul acesta, că pentru Hristos va lua chin!” Iar trupul Sfântului, ducându-l în drum, l-au aruncat spre mâncare cîinilor iar straja stătea departe, pândind ca să nu-l fure creştinii. Dar după trei zile, ducându-se străjerii undeva, au luat creştinii acea comoară de mult preţ şi au îngropat-o cu cinste.
După uciderea Sfântului Achepsima, cu porunca ighemonului a fost bătut Sfântul preot Iosif. Iar ostaşii strigau: „Viu vei fi, dacă te vei supune dorinţei împăratului!” Şi striga şi Sfântul: „Unul este Dumnezeu şi nu este altul afară de El, în Care trăim şi ne mişcăm şi sîntem. Acestuia credem şi pe Acesta Îl cinstim; iar de porunca împăratului nu ţinem seama!” Deci fiind el bătut îndelung, a slăbit şi s-a făcut ca un mort. Şi socotind toţi că a murit, l-au scos afară şi l-au aruncat în târg. Apoi, văzându-l că încă sufla, l-au luat şi l- au aruncat în temniţă.
Iar după chinuirea Sfântului Iosif, domnul a început a grăi către Sfântul diacon Aitala: „Iată viaţa şi moartea, cinstea şi ocara stau înaintea ochilor tăi; deci nu-ţi alege ţie pe cel mai prost lucru, lăsînd pe cel mai bun, şi nu merge pe acea cale pe care au mers cei doi nebuni, care au primit chin vrednic după faptele lor. Tu ascultă sfatul meu, ca să te învredniceşti de mare cinste şi să primeşti daruri din mîinile împărăteşti. Iar de nu mă vei asculta, apoi singur vei fi vinovat de pierzania ta”. Iar sfântul diacon a răspuns: „Mare ruşine ar fi pentru mine înaintea cerului şi a pământului, dacă n-aş călători pe aceeaşi cale, pe care au mers înaintea mea părinţii mei. Căci dacă aceia, fiind bătrâni cu anii şi neputincioşi cu trupul, aşa de bărbăteşte au pătimit, apoi eu, care sunt mai tînăr cu anii şi mai tare cu trupul, cum m-aş teme de aceste chinuri vremelnice? Nu mă tem de moarte, pentru Hristos, Cel ce a murit pentru mine; nu voiesc pentru viaţa cea vremelnică a pierde pe cea veşnică; nu voi vinde dreapta mea credinţă pentru darurile şi cinstea voastră”.
Atunci tiranul a zis cu mânie către cei ce stăteau înainte: „Luaţi-l şi bateţi-l mai tare decît pe cei dintâi!” Iar Sfântul a zis: „Cîine rău şi necurat! Aceste chinuri numai pe cei împuţinaţi la suflet îi înfricoşează, iar nu pe cei ce sunt bărbaţi tari şi ale căror suflete s-au aprins cu rîvna lui Hristos”.
Deci au început a bate mult pe Sfântul Aitala, iar domnul, mirându-se, grăia către ai săi: „Ce este aceasta, că toţi creştinii nu iau în seamă viaţa aceasta iar moartea o doresc ca pe o viaţă fericită?” Şi cei ce stăteau înaintea lui au zis: „Au de la părinţii lor o învăţătură dată, care zice că este o altă lume, mai bună decît aceasta; şi ei, crezând învăţăturii aceleia, nu iau în seamă această lume, nădăjduind spre cea mai bună. Deci, pentru aceea, cu a lor voie îşi aleg moartea”. Astfel stînd domnul de vorbă cu ai săi multe ceasuri, Sfântul în acea vreme căpăta răni fără număr.
După aceea, domnul arătîndu-se ca şi cum ar fi milostiv, a poruncit să înceteze a-l mai bate şi a zis către Sfântul: „Supune-te voinţei împăratului şi vei fi sănătos, căci sunt la noi doctori care pot vindeca degrabă toate rănile!” Sfântul a răspuns: „Chiar de aţi fi putut cu un cuvânt să mă vindecaţi de răni, tot nu m-aş fi supus fărădelegii voastre”. Iar domnul a zis: „Ispitindu-te am zis acestea, căci, chiar de te-ai fi supus, cu neputinţă îţi este a fi sănătos după nişte răni ca acestea atît de mari, care numai cu moartea se tămăduiesc. Deci, fii spre pildă tuturor creştinilor, ca să nu mai îndrăznească a se împotrivi voinţei împăratului şi să necinstească pe boierii lor”.
Sfântul a răspuns: „Judecătorule fărădelege, deşi totdeauna grăieşti minciuni, acum, nevrând, ai spus adevărul, că sunt pildă de bărbăţie şi mărime de suflet tuturor creştinilor. Căci mulţi dintre credincioşi, uitîndu-se la mine ca la un chip viu şi văzând marea mea pătimire pentru Hristos, se vor umple de rîvnă după Domnul Dumnezeul nostru şi vor răbda pentru El nişte chinuri ca acestea”.
Domnul, mirându-se de răbdarea şi bărbăţia lui, căutînd spre un prieten al său iubit, care stătea înainte, cu numele Adesh, şi care era din cetatea ce se numea Avril, a zis către dânsul: „Pe aceşti doi creştini, pe Iosif şi pe Aitala, să-i iei în cetatea ta şi fă ca ei să fie ucişi cu pietre de creştini. Căci pentru aceea n-am voit să-i tai cu sabia, pentru ca învăţătorii creştini să-şi primească sfârşitul din mîinile creştinilor”.
Iar Adesh i-a pus pe ei pe dobitoace, ca pe nişte snopi sau lemne neînsufleţite, căci nu puteau nici să umble, nici să şadă, fiindcă mădularele lor erau slăbite de chinurile cele fără de număr şi s-a dus cu dânşii către cetatea sa. Dar pe cale, când era nevoie de a se odihni sau de a înnopta, atunci îi lua de pe dobitoace ca pe nişte trupuri moarte şi îi punea pe pământ, căci nu puteau să-şi mişte nici mîinile, nici picioarele, fiind zdrobiţi în bătăi. Şi dacă cineva de milă ar fi voit a le da lor mâncare sau puţină apă, trebuia să le pună cu mâna în gură. Apoi iarăşi ridicându-i pe ei de la pământ, îi punea pe dobitoace şi, legându-i, îi ducea ca pe nişte morţi.
Deci ajungând la cetatea Arvil, i-a aruncat într-o temniţă necurată şi nu lăsa pe nimeni dintre creştini să meargă la dânşii şi să aibă vreo purtare de grijă pentru ei. Aşa că putreziseră rănile foarte tare şi curgea dintr-însele sînge şi nu era cine să li le lege, sau să-i întoarcă pe altă parte sau să le potolească setea cu vreun pahar de apă rece. Aşa pătimeau sfinţii pentru Dumnezeu.
Pe atunci era în cetatea aceea o femeie credincioasă şi sfântă, pe numele Sinandulia, care-i hrănea în taină pe cei ce pătimeau pentru Hristos în temniţe. Aceea, aflând despre Iosif şi Aitala, cum că sunt în temniţă, a venit cu slugile sale noaptea şi, dând mult aur paznicilor, a intrat în temniţă şi i-a aflat pe sfinţi vii, negrăind nimic, numai suflând încă puţin. Deci a rugat pe străjeri ca să-i dea voie să-i ia puţină vreme în casa sa, făgăduind ca mai înainte de a se face ziuă să-i aducă iarăşi în temniţă. Straja i-a dat voie, iar ea, luîndu-i pe dânşii, i-a dus în casa sa care nu era departe de temniţa aceea şi, punându-i pe pat, le-a spălat rănile şi le-a şters sîngele cu o pânză curată, pe când trupul său şi l-a uns cu sîngele lor; le-a uns apoi trupurile cu mir de mare preţ şi le-a legat rănile de la mîinile şi picioarele cele zdrobite şi plângea pentru dânşii.
Uşurându-se puţin durerea lor, Iosif şi-a venit în fire şi, privind la femeia aceea credincioasă care plângea şi se tînguia lângă el cu amar, a început a grăi către dânsa: „Facerea ta de bine pe care ne-ai arătat-o nouă, o, sfântă femeie, este bineprimită la Dumnezeu şi nouă, celor ce pătimim pentru Dânsul. Dar a te tîngui cu aşa amar pentru noi nu este cu cuviinţă, căci este departe această tînguire de credinţa noastră şi de nădejdea cea adevărată şi creştinească”. Iar femeia a răspuns: „Eu mă bucur că Hristos v-a dat vouă atîta bărbăţie încît răbdaţi chinurile cele mai cumplite; dar şi mai mult m-aş fi bucurat dacă v-aş fi văzut săvârşind pătimirea până la sfârşit; a plânge este omeneşte, pornind din milă”. Sfântul Iosif a zis către dânsa: „Însă nu se cuvine să plângi pentru noi, căci ştii că toate necazurile pe care le suferim pentru Hristos mijlocesc veşnica veselie”. Apoi, începând a se lumina de ziuă, îndată sfinţii au fost aduşi în temniţă.
Trecând şase luni, sfinţilor li se tămăduiră puţin rănile şi puteau să stea pe picioare şi să umble puţin; şi numai mîinile Sfântului Aitala erau ca nişte moaşte. Atunci Adesh, cel ce-i luase de la Ardasabor spre ucidere, a fost scos din stăpânirea sa, iar în locul lui a venit alt judecător, mai cumplit decît cel dintâi, cu numele Zvrot. Pe acesta, când a intrat în cetate, şi pe când se aduceau jertfe în capiştea zeului lor, adică cel al focului, popii l-au vestit despre Sfinţii mucenici Iosif şi Aitala, zicând: „Sînt în temniţă doi învăţători creştini, care au fost chinuiţi mai înainte de Ardasabor, iar după aceea au fost aduşi aici, ca să fie ucişi cu pietre de către creştini. Dar de vreme ce nu puteau să umble din cauza rănilor, nu i-am scos spre ucidere, ci am aşteptat să se tămăduiască, sperând să-i înduplecăm către a noastră credinţă.
Judecătorul, auzind aceasta, îndată a poruncit să-i aducă înaintea sa şi, vorbind mult cu dânşii, cu îmbunări şi cu îngroziri îi silea să se închine focului şi să guste din jertfe. Dar, văzând că nu sporeşte nimic cu acestea, a poruncit mai întâi să-l spânzure gol pe Sfântul Iosif, cu capul în jos, şi să-l bată cu vine de bou. Şi, fiind bătut tare, rănile ce se tămăduiseră puţin, iarăşi s-au înnoit şi sîngele curgea ca dintr-un izvor. Iar unul dintre vrăjitorii ce stăteau acolo s-a apropiat de sfânt şi i-a zis cu blândeţe: „Omule, dacă te ruşinezi de popor a intra înaintea tuturor în capiştea zeului nostru şi a jertfi cu noi, apoi făgăduieşte în taină a face aceasta, şi vei fi slobod de chinuri”. Dar Sfântul a strigat cu mare glas: „Depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce
lucraţi fărădelegea, că a auzit Domnul rugăciunea mea”. Şi a fost bătut trei ceasuri; după aceea, chinuitorul a poruncit ca, dezlegându-l, să-l ducă în temniţă, căci iarăşi nu putea merge pe picioare, din cauza rănilor ce i se înnoiseră.
Sfântul Iosif fiind dezlegat şi dus la temniţă, în locul lui au spânzurat pe Sfântul Aitala, care, asemenea, a fost bătut îndelung, fără cruţare. Iar el neîncetat striga: „Sînt creştin!” Apoi, dezlegându-l şi pe Sfântul Aitala, au spânzurat în locul lui pe un om oarecare ce era de credinţa cea rătăcită a maniheilor, care, de asemenea, mărturisea înaintea tuturor credinţa cea nedreaptă şi defăima pe perşi pentru păgânătatea lor. Deci, spânzurându-l şi pe acela, au început a-l bate; iar el răbda la început bătăile dar, când au început a-l bate mai aspru, a strigat cu glas tare, blestemând pe manihei şi, lepădându-se de credinţa lui, a făgăduit că se va închina zeilor persani.
Sfântul Aitala fiind acolo şi auzind acestea, îl batjocorea pe el şi zicea: „Abia ai gustat chinul, şi te-ai lepădat de credinţa maniheică. Bine este cuvântat Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne întăreşte pe noi în toate chinurile cele cumplite şi ne învredniceşte să fim nebiruiţi şi neclintiţi întru dreapta noastră credinţă”.
Acestea auzindu-le judecătorul, s-a mâniat asupra Sfântului şi a poruncit ca iarăşi să-l bată cu nuiele de trandafir ghimpoase. Şi atît de mult a fost bătut, încît se părea că a murit şi, ducându- l afară, l-au aşezat ca pe un mort. Iar unul din vrăjitori văzând trupul gol zăcând, din firea lui aplecat spre milă, l-a acoperit cu pânză curată; care lucru, văzând unii din prietenii lui, i-au spus judecătorului; şi, prinzându-l pe acela, l-au bătut fără milă. Astfel i-au răsplătit lui cei nemilostivi pentru mila ce avusese. Iar pe Sfântul Aitala, simţindu-l că încă mai sufla, târându-l de picioare, l-au dus în temniţă.
După cîtăva vreme, iarăşi au fost aduşi sfinţii din temniţă înaintea judecătorului, care le-a zis: „Miluiţi-vă, oameni, gustaţi din sîngele jertfelor şi veţi fi slobozi de chinuri!” Iar ei, într-un glas, au zis: „Nu se cuvine omului să bea sînge; numai cîinilor ce sunt mâncători de mortăciuni! Dar tu, de vreme ce, deşi eşti om cu firea, eşti cîine cu năravul, lătrând asupra lui Dumnezeu Cel ce te-a zidit pe tine, poţi bea sînge ca un cîine şi te satură de el!”
Judecătorul mâniindu-se, iarăşi a poruncit să-i bată. Însă cei ce-i stăteau înainte, umilindu-se, au zis: „Măcar din jertfele cele fierte gustaţi, în loc de sînge, ca să vă sloboziţi din chinuri”. Sfinţii au răspuns: „Nu ni se cuvine nouă a spurca cu ceva credinţa noastră cea fără de prihană”. După aceasta, judecătorul cu sfetnicii săi au rostit asupra lor răspunsul cel mai de pe urmă: să fie ucişi cu pietre de către creştini.
Sfântul Iosif a zis: „Voiesc a spune ceva în taină judecătorului”. Şi îndată a alergat către dânsul judecătorul, crezând că are să se învoiască la păgânătatea lor. Deci slugile, l-au ridicat de la pământ şi judecătorul s-a plecat către dânsul. Iar Sfântul, umplându-se de mîhnire, l-a scuipat în faţă, zicând: „O, fără de ruşine şi fără de omenie eşti; nu te ruşinezi a năvăli aşa cumplit asupra firii omeneşti şi a-ţi revărsa mânia asupra celor ce abia mai suflă?”
Atunci judecătorul, ruşinat, s-a întors la locul său şi a trimis îndată mulţime de slugi prin casele creştinilor să-i aducă cu sila la divan, ca să-l ucidă cu pietre pe Sfântul Iosif. Apoi, ducându-l pe el puţin mai departe de divan, la loc mai larg, au săpat o groapă şi l-au pus într-însa, căci nu putea să stea. După aceea, i-au legat mîinile la spate şi i-au aşezat pe creştini de jur împrejur, cu sila punându-le pietre în mîini şi poruncindu-le să arunce cu ele asupra Sfântului şi să-l ucidă, ceea ce au şi făcut, chiar fără voie.
Tot atunci a fost adusă şi fericita Sinandulia şi, silită fiind să arunce cu pietre asupra Sfântului, ea a strigat: „Din veac nu s-a auzit aşa ceva, ca să silească cineva pe femeie să-şi ridice mâna asupra bărbaţilor celor sfinţi, precum faceţi voi, care în loc să vă luptaţi împotriva vrăjmaşilor, aţi pornit război împotriva noastră, iar patria care este în pace o umpleţi de sînge şi de crime”. Dar păgânii au bătut o ţepuşă într-o trestie lungă şi i-au dat-o ca să împungă cu ea de departe pe sfânt. Însă ea a zis: „Mai bine mi-aş înfinge mie această suliţă în inimă, decît să mă ating de sfântul şi nevinovatul lui trup”.
Deci, au aruncat împrejurul Sfântului mulţime de pietre, încît numai capul i se vedea. Iar unul dintre păgâni, ridicând un pietroi, l-a înălţat deasupra Sfântului şi l-a lovit cu el în cap, încît i l-a zdrobit; şi astfel bunul nevoitor şi-a dat duhul în mîinile Domnului.
Apoi a pus străji să păzească trupul Sfântului Mucenic ca pe o comoară, ca să nu fie furat de cei credincioşi. Iar în a patra zi a fost un cutremur mare şi tunete şi fulgere; apoi, căzând foc din cer, i-a ars pe străjeri şi pietrele s-au risipit ca praful. După aceea, încetînd cutremurul, tunetele şi fulgerele, a venit poporul la locul unde era trupul Sfântului împroşcat cu pietre şi a aflat pietrele risipite, iar trupul Sfântului nu l-au mai găsit, căci Domnul, cu judecăţile Sale, l-a dus în loc neştiut.
Iar Sfântul Aitala, diaconul, a fost dus într-un sat ce se numea Patrias, şi, de asemenea, a fost ucis cu pietre de creştini, care au fost siliţi să facă aceasta. Iar noaptea, călugării, care vieţuiau aproape, au luat în taină sfântul lui trup şi l-au îngropat cu cinste. Apoi în locul acela, unde a fost ucis Sfântul Aitala, cu puterea lui Dumnezeu a crescut un copac de mirsină, care tămăduia tot felul de boli. Şi a fost acolo copacul peste cinci ani, tămăduind neputinţele tuturor celor ce alergau la el; care lucru, văzându-l păgânii, s-au înveninat şi l-au tăiat din rădăcină. După aceea, mulţi ani, cei vrednici vedeau în locul acela o lumină cerească strălucind, şi îngeri cântînd şi slăvind pe Dumnezeu, Care preamăreşte pe Sfinţii Săi. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicim şi noi întru cele înalte şi împreună cu îngerii să cântăm slavă lui Dumnezeu în veci. Amin.

Viețile Sfinților, noiembrie