Pătimirea Sfinţilor Mucenici Ermil şi Stratonic

Într-o zi, pe când împăratul Uciniu, asupritorul creştinilor, stătea la judecata lor, s-a apropiat de el un ostaş şi spre a-l linguşi, i-a zis:
— Este aici un creştin, zis Ermil, care, după rânduiala credinţei lui, este diacon şi care huleşte şi pe idolii noştri şi pe tine, o, împărate!
Liciniu dădu poruncă să fie aflat şi adus la el. Cei trimişi de împărat îl găsiră în rugăciune, iar când îi spuseră pentru ce-au venit, Ermil s-a umplut de bucurie şi, fără silă, a mers la împărat şi a stat cu îndrăzneală în faţa lui.
Împăratul i-a spus:
— Cu adevărat eşti creştin, precum mi s-a spus? Iar Ermil a răspuns:
— Mărturisesc cu bucurie că sunt… Şi mai mult chiar sunt sfinţit diacon în biserica lui Iisus Christos.
Cercând să-1 ademenească, împăratul l-a îndemnat să fie diacon la templul său idolesc.
Cu îndrăznire i-a răspuns împăratului:
— Nu ţi-am spus, oare, cărui Dumnezeu slujesc eu, ca tu să poţi crede că aş sluji idolilor tăi netrebnici?
Împăratul a fost cuprins atunci de furie oarbă şi a poruncit să fie bătut cutezătorul diacon cu nişte unelte de caznă peste obraz.
Apoi iar îi spunea:
— Înfrânează-ţi limba, Ermile, jertfeşte idolilor şi te vei izbăvi din caznă.
Dar Ermil nici nu simţea bătaia, defăimând şi dojenind cu glas tare slăbiciunea tiranului:
— Vei cunoaşte înfricoşata mână a lui Dumnezeu şi răni fără vindecare vei căpăta.
După aceea, împăratul a poruncit să fie dus la temniţă ca să fie ţinut acolo vreme de trei zile.
Mergând, mucenicul cânta psalmul: „Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme, ce-mi va face mie omul? Spre Dumnezeu am nădăjduit, ce-mi va face trupul?”
În temniţă, Ermil cerând Domnului un înger, a primit grabnic unul, întru mângâiere şi întărire.
Îngerul i-a spus:
— Îndrăzneşte Ermile, nu tăcea, că nu ai a te teme de oameni şi curând, biruind pe tiran, vei primi de sus cununa cea prea luminoasă, pentru pătimire.
După trei zile, împăratul l-a chemat la judecată, întrebându-1:
— Te-ai căit, Ermile? Vrei să aduci jertfă idolilor sau de bună voie să te dai pierzării?
Ermil, stând ca un copac neîndoit de vijelie, i-a răspuns:
— Se cădea să fie de ajuns cuvintele ce ţi-am spus —dintr-un început… Eu mă silesc să mă aduc pe mine însumi jertfă Dumnezeului meu…
Atunci împăratul, cu ameninţare, i-a grăit:
— Voi vedea de-ţi va fi în ajutor cel ce locuieşte în cer!, şi de îndată porunci la şase ostaşi să-l ia şi, întinzându-l la pământ, să-1 bată fără cruţare. Dar Ermil, ca şi cum ar fi fost fără trup, răbda şi se ruga lui Dumnezeu: „Tu, Doamne, care ai răbdat bătăi şi chin în zilele lui Pilat din Pont, întăreşte-mă şi pe mine, ca să pot fi părtaş patimilor Tale şi să fiu vrednic de răsărirea Ta.”
Un glas de sus s-a auzit atunci:
— Amin, amin, Ermile, după trei zile te vei izbăvi şi vei primi răsplată pentru pătimirea ta.
Mucenicul, auzind, căpătă puteri nebiruite şi mare îndrăzneală. Iar călăii lui se înspăimântară şi căzură cu faţa în pulbere. Chiar şi împăratul s-a cutremurat, dar n-a vrut să cunoască puterea lui Dumnezeu, ci a trimis pe mucenic din nou la temniţă.
Străjer la acea temniţă era Stratonic, căruia-i fu dat pază Ermil.
Stratonic era creştin în taină şi prieten lui Ermil, dar nu avea îndrăznire să se arate pe faţă. Când îl vedea pe Ermil pus la cazne grele i se întuneca sufletul, dar când îl vedea pe mucenic cu faţa plină de bucurie, se bucura şi el.
După câteva zile împăratul iar a scos la judecată pe Ermil, întrebându-l:
— Ce folos ai avut că ai stat în întunericul temniţei, pătimind?
Iar mucenicul i-a răspuns:
— Temniţa cea întunecată multă lumină a adus sufletului meu, căci acum pacea şi bucuria stăpânesc fiinţa mea, orice ai vrea să-mi mai faci, o, împărate nebun.
Înfuriindu-se, împăratul a poruncit să-fie bătut peste pântece, cu vrăjmaşă tărie, iar Ermil, primind această cruntă asuprire, se ruga: „Doamne, ia aminte spre ajutorul meu.”
Văzând răbdarea neistovită a sufletului, împăratul s-a aprins cu mare flacără de mânie şi a poruncit să i se sfâşie cu căngi pântecele, ca să vadă cu ochii lăuntrul înfruntătorului.
Iar mucenicul zicea:
— Inima şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu… Cu buze de bucurie te va lăuda gura mea!
Şi călăii s-au repezit, sfâşiindu-i pântecele cu căngile ascuţite.
Atunci lui Stratonic, văzând asemenea cruzime, i s-a făcut grea milă de mucenic şi a început a plânge. Văzându-1 unii din preajmă, l-au pârât împăratului, că şi el este creştin şi prieten al lui Ermil.
Împăratul 1-a chemat şi i-a spus:
— Au şi tu eşti creştin? Stratonic l-a înfruntat, răspunzând:
— Da, şi eu sunt creştin…
Împăratul porunci să fie bătut cu toiege pe trupul gol. Suferind cu răbdare bătaia, Stratonic se ruga lui Ermil:
— Roagă-te lui Christos pentru mme, Ermile, să-mi dea putere ca să-mi păzesc credinţa tare şi să fiu mai presus de asupritorii mei.
Întorcându-se spre împărat, îi spunea şi lui să se teamă de mânia lui Dumnezeu.
După ce i-au bătut, i-au dus iar în temniţă.
Amândoi căzură în rugăciuni, întru iertarea păcatelor lor. Şi au auzit glas de sus spunându-le:
— Alergarea aţi săvârşit, credinţa aţi păzit, cununa dreptăţii o veţi primi dimineaţă…
A doua zi, împăratul a mai întrebat încă o dată pe Ermil dacă nu vrea să jertfească idolilor, iar Ermil l-a înfruntat cu şi mai mare putere.
Poruncă fu dată atunci, ca Ermil să fie spânzurat pe lemn şi cu cuţitele să fie împuns.
Astfel pătimind, sfântul se ruga şi aducea laude lui Dumnezeu.
Drept pedeapsă de sfirşire, împăratul a hotărit ca Ermil să fie înecat în Dunăre.
Luându-l la judecată şi pe Stratonic, împăratul l-a întrebat iar:
— Jertfeşti idolilor?
Iar Stratonic, cu îndrăzneală, i-a răspuns:
— Ticălos aş fi să părăsesc pe prietenul meu, care moare pentru Iisus Christos!
— Atunci vrei să mori cu Ermil?
— Bucuros sunt să fac aceasta, ca să mă veselesc împreună cu el întru Domnul nostru Iisus Christos.
Şi împăratul a hotărit ca să fie şi el înecat Dunăre. Ducându-i, sfinţii cântau cu veselie:
— Mărire întru Cel de sus şi pe pământ pace, între oameni bună voire…
Punându-i pe amândoi în mreji, ostaşii îi aruncară în adâncul apei.
A treia zi, au fost aflate la ţărm sfintele lor trupuri, şi au fost duse şi îngropate cu cinste, în apropiere de cetatea Singhidon.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I