Pătimirea Sfinţilor Mucenici Hrisant şi Daria – 19 martie

Hrisant era fiul lui Polemie, un bărbat de neam bun din cetatea Alexandriei.
De tânăr, tatăl său i-a dat bună învăţătură filosoficească.
Aflând dulceaţa şi înţelepciunea Sfintelor Scripturi, îşi zise sieşi: „Ai aflat, Hrisante, acum, lumina adevărului. Ţine-te de ea, ca nu cumva să te întorci iarăşi, din lumină în întuneric, asemănându-te aşadar celor fără de minte şi nerecunoscători oameni!…”
Cugetând astfel, Hrisant se întreba unde va afla el pe dascălii aceia despre care zice Sfânta Scriptură: „Unde este înţeleptul? Unde este întrebătorul veacului acesta? Au, n-a socotit Dumnezeu nebunie înţelepciunea acestei lumi?”
Căutând cu osîrdie, a aflat pe un asemenea înţelept, trăitor într-o peşteră din munţi, zis Carpofor.
Mergând, l-a găsit în pustnicia lui şi era preot, prea iscusit în dumnezeieştile Scripturi.
Sfătuit şi îndrumat de el, Hrisant a înţeles desăvârşit Tainele şi, primind de la el sfântul Botez, a şi început a propăvădui pe Iisus Christos Mântuitorul.
Auzind despre aceasta, unii bărbaţi vestiţi din neamul său au mers la tatăl lui şi i-au spus că Hrisant va avea de pătimit fiindcă s-a lăsat de zeii cei vechi, călcându-i în picioare. Şi nu numai el, ci toţi din familia lui vor avea de pătimit de la împăratul.
Atunci Polemie l-a închis pe fiul său Hrisaftt într-o odaie întunecoasă, silindu-l prin foame să se întoarcă la credinţa zeilor. Dar lui Hrisant închisoarea aceea întunecoasă i se părea un palat luminos şi mare, întrucât petrecea în duh, cu Mântuitorul Christos.
Atunci, prietenii tatălui său i-au dat sfat ascuns, zicându-i:
– De vrei să vezi pe fiul tău întors de la rătăcirea creştinească, bine ai face de i-ai da desfătări şi veselie, alegându-i o fecioară frumoasă şi hărăzindu-i-o să-i fie femeie.
Polemie a ales atunci un palat prea frumos, îm-podobindu-l cu alese înfrumuseţări şi, scoţând pe Hrisant din închisoare, l-a îmbrăcat în haine mândre, ţesute în aur şi, alegând din slujitoarele sale pe cele mai frumoase la chip, le-a închis în palatul acela dimpreună cu fiul său, poruncind femeilor ca prin farmecele trupeşti să înde¬părteze pe Hrisant de la Christos.
Urmând porunca lui Polemie, femeile acelea petreceau şi dănţuiau neruşinat în faţa lui Hrisant, dar el, ca un ostaş vrednic al lui Christos, stătea nebiruit, depărtând de la sine desfătările şi mâncările. Şi neîncetat se ruga, zicând:
– Fii, Doamne, în ajutorul meu. Dreapta ta să biruie diavolul care urlă, ca un leu, în preajma mea. Nu mă lăsa, Doamne, şi apără-mă!…
Şi aşa, îndelung rugându-se, femeile acelea au căzut într-un somn atât de greu, că a fost nevoie să le scoată din palatul acela, ca să se deştepte. Şi Când le-au adus din nou, iar au adormit. Atunci Polemie şi cei din jurul lui au strigat că ele au fost vrăjite de Hrisant, care a învăţat acest meş¬teşug de la creştini.
Polemie a zis prietenilor:
– Unde vom găsi, oare, o fecioară bună si înţeleaptă, care ar putea să înmoaie sufletul împietrit al fiului meu, întorcându-l la legile noastre?
Unul din prieteni i-a răspuns:
– Cunosc eu o fecioară din cele ce slujesc lui Apolo, care multă învăţătură filosoficească are şi-i este acum vremea însoţirii prin nuntă. O cheamă Daria.

Auzind aceasta, Polemie a rugat pe prietenul său să meargă la părinţii acelei fecioare şi s-o roage a se însoţi cu Hrisant.
Venind în casa lui Polemie, Darie s-a apropiat de Hrisant cu ademenitoare cuvinte de dragoste, căutând a-I atrage spre legătura cea trupească.
Dar Hrisant a început a-i vorbi cu mare putere despre Domnul Iisus, adevărul, calea şi viaţa, primind împo¬trivirea Dariei, care credea în zei.
Şi-au stătut în vorbirea aceea multă vreme, Hrisant începând a birui cu încetul sufletul fecioarei, şi aducându-l la înţelegerea adevărului lui Christos.
Atâta putere punea Duhul Sfânt în cuvintele lui Hrisant, că împotrivirea fecioarei se nimici şi la urmă a fost şi ea biruită de dragostea Mântuitorului, strigând către Hrisant:
– Cred acum şi eu în adevărul Dumnezeului tău… Atunci, amândoi au luat tăinuita hotărîre ca să petreacă
într-o însoţire nenuntită, slujind cu neprihănire Domnului Christos.
După puţină vreme, Polemie a murit, lăsîndu-le toată avuţia.
Atunci Hrisant a botezat în casa sa pe fericita Daria, iar după aceea s-a tras fiecare deoparte, făcând, cu banii moşteniţi de la părintele lor, o mănăstire de fecioare şi una de bărbaţi.
Şi-atâtea de multe fecioare mergeau să slujească lui Iisus în mănăstirea pe care o îndruma Daria, că s-a făcut tul¬burare în părţile Romei, tinerii strigând:
– Daria ne-a răpit fecioarele cu care să ne însoţim. Asemenea şi femeile strigau împotriva lui Hrisant:
– Ne-a răpit bărbaţii cu care am fi putut să ne luăm. Atunci eparhul a poruncit să fie prinşi amândoi, Hrisant
şi Daria, şi să fie chinuiţi ca să jertfească zeilor.
Pe Hrisant l-au luat atunci slujitorii şi, legându-l, l-au bătut. Dar pe dată legăturile s-au desfăcut, iar bătaia Hrisant n-o simţea, fiind ajutat întru aceasta de Domnul. Pe urmă l-au pus în obezi grele, într-o închisoare întu¬necoasă. Dar şi obezile s-au desfăcut, aducând mirare chinuitorilor. Toţi au zis că e un vrăjitor şi l-au chinuit din nou, turnând pe el murdării şi zoaie. Dar, de îndată, acele murdării au început a mirosi frumos, ca o mireasmă aleasă. Şi iar s-au uimit cei dimprejur. Iar Când l-au aruncat din nou în temniţă, întunericul de-acolo lumină strălucitoare s-a făcut.
Paznicii s-au dus atunci la tribunul Claudiu, din porunca lui chinuind pe sfânt, şi i-au spus toate cele întâmplate. Claudiu a spus să fie adus Hrisant în faţa lui şi l-a întrebat:
– Puţini vrăjitori am văzut care să te întreacă. Văd că eşti viteaz şi tare… Te sfătuiesc să jertfeşti zeilor, lepădându-te de rătăcirea creştinească…
Dar lui i-a răspuns Hrisant:
– De-ar fi în tine măcar o scânteie de înţelegere, ai putea vedea că nu cu meşteşug vrăjitoresc fac eu toate acestea, ci numai cu putere de la Dumnezeu cel viu… Te înşeli, Claudie, dacă crezi că mă vei putea întoarce de la Domnul vieţii mele, Iisus Christos…
Mâniindu-se Claudiu, şi mai tare nu vedea şi poruncea slujitorilor săi să-l chinuiască. Dar Hrisant le suferea pe toate rugându-se lui Dumnezeu.
O lumină s-a făcut atunci în duhul lui Claudiu.
Dezbrăcându-se de haină, a îmbrăcat cu ea pe Hrisant, şi a zis slujitorilor:
– Puterea lui Dumnezeu s-a arătat în toate… Să cădem înaintea acestui om al lui Dumnezeu şi să-i cerem iertare pentru tot răul ce i-am făcut…
Zicând acestea, Claudiu a căzut la picioarele sfântului Hrisant, dimpreună cu cei de faţă, zicând:
– Cunoaştem că singur Dumnezeul tău este cel ade¬vărat… Du-ne, rogu-te, şi pe noi la El!…
Hrisant le-a răspuns:
– Cu inimile se cade să mergeţi spre El, adică prin priceperea dragostei.
Învăţându-i apoi pe ei i-a botezat pe Claudiu, cu toată casa lui, şi pe toţi oştenii.

Aflând despre aceasta, asprul împărat Numerian de la Roma a poruncit să le taie capul la toţi.
Şi toţi au mers la moarte, preamărind pe Dumnezeu.
Pe Hrisant l-au dat apoi la munci şi mai aspre, iar pe Daria au dus-o într-o casă de desfrânare.
Dar Dumnezeu nu i-a părăsit, ci, ajutându-i, nu-i lăsa să cadă, ci mai vârtos să sufere muncile şi ruşinea.
Sfintei Daria Dumnezeu i-a dat un leu scăpat dintr-o cuşcă s-o păzească în cămara ei. Ea stătea căzută în rugăciune şi leul o păzea. Ceilalţi neştiind, au trimis la ea pe un tânăr desfrânat s-o pângărească. Când a pătruns la sfântă şi a dat cu ochii de leul care se şi ridicase în picioare, s-a spăimântat şi n-a mai putut nici să se mişte. Iar sfânta a zis leului:
– Lasă-l, nu-i face nimic, căci vreau să audă de la mine cuvântul lui Dumnezeu… Şi leul a stat şi a ascultat…
Sfânta a zis tânărului:
– Vezi, leul acesta, o fiară fără suflet, ştie şi ascultă de Dumnezeu, iar tu, om fiind, nu vrei să ştii de Dumnezeu…
Şi atâta ruşinare s-a pogorît peste sufletul tânărului desfrânat, că a căzut la picioarele sfintei, zicând:
– Vreau să mărturisesc şi eu pe Dumnezeul tău…
Şi plecând de-acolo, a început a propovădui pe străzi, zicând:
– Veniţi şi vedeţi, am cunoscut pe Dumnezeul cel adevărat…
Şi au mers la locul unde se afla sfânta, care le-a vorbit de puterea lui Iisus Domnul care este tot adevărul…
Aflând despre aceasta mai marele Chelerin, a poruncit să se facă un foc mare în faţa casei unde se afla sfânta, ca să ardă dimpreună cu leul care o păzea …
Şi toate au fost zadarnice, căci leul a plecat fără vătămare de acolo ducându-se în pustiu, iar sfânta stătea şi se ruga, şi focul nu-i făcea nimic.
Împăratul Numerian, înfuriindu-se foarte tare, a po¬runcit ca Hrisant şi Daria să fie daţi morţii.

Pe sfântul Hrisant l-au spânzurat gol pe lemn şi i-au pus foc dedesubt. Dar pe dată lemnul s-a rupt, legăturile s-au fărîmat, iar flăcările s-au stins.
Iar cei care voiau să se atingă de sfânta Daria de îndată aveau mîinile uscate, plesnindu-le vinele.
Poruncă fu dată atunci să fie scoşi afară din cetate şi, săpându-se o groapă mare, să fie aruncaţi în ea şi îngropaţi de vii.
Hrisant şi Daria mergeau spre locul acela, cântând rugăciuni.
Şi precum în viaţă au avut însoţire întru duhovnicească legătură, asemenea împreună s-au sfârşit, primiţi fiind de Dumnezeu ca o jertfă vie, căpătând fiecare cununa alergării.
Au fost, aşadar, îngropaţi laolaltă la marginea cetăţii, loc care, pe urmă, era aducător de minunate tămăduiri. Şi aşa a fost viaţa sfinţilor mucenici Hrisant şi Daria.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I