Pelerinajul de la Iaşi la Cuvioasa Parascheva – prilej de întărire a unității de credință şi neam

„În experiența spirituală a pelerinajului, cei care au credință mai slabă au prilejul să o întărească văzând credința mai puternică a altora; cei care au răbdare mai puțină se întăresc văzând răbdarea altora; cei care se roagă mai puțin și mai superficial se îmbogățesc și se înnoiesc din rugăciunea fierbinte a altora, a tuturor. În pelerinaj suntem influențați de alții și influențăm pe alții prin felul nostru de a fi prezenți acolo. Pelerinajul învinge rutina. În pelerinaj, Duhul Sfânt trezește în om o dorință mai mare de sfințenie, de înnoire a vieții.” (Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române „Călătorind cu Dumnezeu – înțelesul și folosul pelerinajului”)
Viaţa fiecărui om reprezintă o călătorie continuă a cărei finalitate este Împărăţia cerurilor, respectiv întâlnirea cu Dumnezeu, după cum spunea Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, într-un cuvânt adresat creştinilor – pelerini. În acest pelerinaj al vieţii pământeşti, mai lung sau mai scurt, după cum îi este dat fiecăruia, se cuvine să ascultăm cuvântul celor ce înlesnesc comuniunea noastră cu Dumnezeu, cuvânt ce va rodi mai cu spor în locurile unde s-au nevoit întru binecuvântarea noastră Maica Domnului, sfinţii, pustnicii ori marii duhovnici ai Ortodoxiei.
Pelerinajul este, pe lângă o şcoală a credinţei şi o expresie a vieţii îndreptate către Dumnezeu. Toată viaţa Îl căutăm pe Dumnezeu – chiar dacă uneori, poate, nu ne dăm seama de acest lucru, însă în timpul unui pelerinaj, această căutare devine călătorie cu Dumnezeu şi întâlnire cu El. Există, în această călătorie, o lucrare sfântă a luminării sufletului şi o sfinţire a vieţii.
Puncte de vedere semantice și etimologice În numeroase culturi și religii orientale, pelerinajul este definit prin ritualul împlinit la finalul călătoriei. Este sensul rădăcinii semitice hag. În Vechiul Testament termenul desemna sărbatoarea pe care evreii o consacrau lui Iahve de trei ori pe an: sărbătoarea azimelor, sărbătoarea săptămânilor la Cincizecime și sărbătoarea corturilor. În Septuaginta hag este tradus prin eorti (sărbătoare).
În Evul Mediu bizantin, pelerinajul este desemnat prin ritualul ce marca sfârșitul călătoriei.
Termenul folosit pentru a desemna pelerinul, proskinitis, înseamnă adorator și trimite la adorarea „în duh și adevăr” de care vorbește Iisus Hristos (Ioan 4, 23-24). Un alt termen, a desemnat în lumea bizantină actul pelerinajului. Dar acest cuvânt era folosit pentru a califica peregrinarea, rătăcirea dintr-un loc în altul a unor călugări și asceți care refuzau orice stabilire într-o societate omenească de orice fel. Chiar dacă termenul nu exprimă pelerinajul ca atare, există un sens care se va regăsi în noțiunea de pelerin și anume: ruptura, detașarea, înstrăinarea, exilul voluntar.
În coptă cuvântul mentsemmo are o semnificație analogă și e format din adjectivul care înseamnă străin.
În limba rusă, termenii pentru a desemna pelerinajul (palomnitchestvo) și pelerin (palomnik) sunt derivate din latinescul palmarius care avea sensul de „acela care a venit de la Locurile sfinte cu o ramură de palmier”.
În aria latină, cuvântul pelerin provine din peregrinus, care la rândul lui este un derivat din per-agrare care semnifică a parcurge, a merge departe. Peregrinus înseamnă călător, cel ce se duce într-o țară străină și se stabilește acolo pentru un timp. Prin extensie a însemnat străinul care vine de aiurea și nu aparține societății autohtone. Cuvântul sugerează parcurgerea unui spațiu, în sensul termenului aflându-se ideea de traversare a unui spațiu, a unui teritoriu, a unei frontiere.
Aceste două aspecte sunt în strânsă legatură, căci a pleca de acasă și a merge într-un pământ străin înseamnă a te înstrăina pentru un timp, a deveni străin.
Din analiza acestor cuvinte în diferite limbi, se desprind cel puțin trei semne comune: ruptura, mersul și căutarea locului sfânt.
Numai latinescul peregrinatio asociază cele doua aspecte specifice pelerinajului: mersul și ruptura, accentuând aspectul energetic și ascetic al actului pelerin. Cei trei termeni xeniteia, peregrinatio, proskynima desemnează aspecte complementare, sensibilitatea occidentală insistând mai degrabă pe acțiune, în timp ce sensibilitatea orientală pe finalitate.
Tertulian a fost primul autor creștin care a folosit termenul peregrinus cu sensul de călător (De carne Christi, 7, 7). El vorbea de Maria și frații lui Iisus care veniseră să-L vadă (Luc. 8, 20).
Sfântul Grigore de Nyssa vorbește de „plecarea spre Ierusalim” (Epist. 2), iar Sfântul Ioan Gură de Aur ar fi dorit să facă o călătorie, dacă sănătatea și activitatea i-ar fi permis, pentru a vedea lanțurile și închisoarea unde sfântul Pavel a fost închis. În Jurnalul de călătorie al Egeriei, cuvântul peregrinus este folosit o dată pentru a-i desemna pe pelerini.
În Evul Mediu peregrinus se va transforma în pelegrinus și va desemna în latina bisericească medievală pe cel care merge spre un loc de cult pentru a se ruga lui Dumnezeu, a-I mulțumi sau a se pocăi.

Motivele pelerinajului
Pelerinul se duce undeva, se deplasează spre un loc unde „vede ceva”, cum spunea Eusebiu din Cezarea. Pelerinul poate vedea un loc, moaștele unui sfânt, o persoană deosebită. Nu este vorba numai de curiozitate. Pe de o parte este un interes istoric pentru a cunoaște locurile speciale legate de istoria mântuirii, la care se adaugă o curiozitate mai puțin pioasă pentru a vedea minunatele și impunătoarele construcții care transformau Ierusalimul, precum Roma de astăzi, într-un oraș populat de biserici. Origen a parcurs Palestina în căutarea urmelor lui Iisus, ale ucenicilor și ale profeților, iar fericitul Ieronim afirma: „Așa cum îi înțelegi mai bine pe istoricii greci când ai văzut Atena sau cartea a III-a a Eneidei cand ai venit prin Leucate de la Troada în Sicilia și din Sicilia la vărsarea Tibrului, la fel înțelegi mai bine Sfânta Scriptură când ai văzut cu ochii tăi Iudeea și ai contemplat ruinele vechilor ei cetăți”. Pe de altă parte este un interes spiritual, care legitimează pelerinajul: vederea locurilor sfinte trebuie să conducă la contemplarea realităților spirituale și la creșterea sentimentului de dragoste creștină.
Vederea „locurilor unde s-a aflat Sfânta Cruce și locul Învierii, spunea fericitul Ieronim, nu este de folos decât acelora care, în fiecare zi, își poartă Crucea și învie cu Hristos.” Focul dragostei dumnezeiești trebuie să se aprindă astfel în toți. Nu numai privirea trebuie să se bucure, ci și sufletul. Sfântul Grigore de Nyssa, atunci când cerea călugarilor să iasă din trup pentru a se îndrepta spre Dumnezeu, spunea despre locurile sfinte că ele poartă însemnele marii filantropii a lui Dumnezeu față de oameni.
Așadar, princip alele motive ale pelerinajului sunt următoarele:
1. Pelerinajul este un memorial-vizual al locurilor unde s-a arătat în lume iubirea şi lucrarea minunată a lui Dumnezeu pentru oameni şi prin oameni. Pelerinul vrea să atingă locul sfânt sau moaştele sfântului în care şi prin care s-a arătat prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu într-un mod deosebit de intens, pentru ca el, pelerinul, să-şi intensifice credinţa şi iubirea sa pentru Dumnezeu.
2. De aceea, pelerinajul se face pentru a intensifica rugăciunea şi viaţa spirituală, în general.
3. Pelerinajul este adesea un act spiritual de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El; astfel, pelerinajul este în sine un act de asceză şi o ofrandă de gratitudine.
4. Pelerinajul cuprinde şi un act de pocăinţă pentru păcate, fiind completat cu mărturisirea păcatelor şi rugăciuni de iertare pentru mântuirea sufletelor.
5. Pelerinajul poate fi motivat şi de o dorinţă puternică de a primi ajutorul lui Dumnezeu spre a realiza o lucrare importantă sau a primi vindecare de o boală fizică sau psihică.
Semnificaţiile spirituale ale pelerinajului
Semnificaţiile spirituale profunde ale pelerinajului arată, în acelaşi timp, folosul său spiritual, atât pentru viaţa spirituală a pelerinului, cât şi pentru viaţa Bisericii în general.
Pelerinul vizitează aceste locuri pentru a-și hrăni nu numai ochii sufletului, ci și vederea, care se bucură prin credință de plăcerea spirituală, se spune în Istoria călugărilor sirieni. Vizitarea locurilor sfinte aprinde focul dragostei dumnezeiești. Egeria noteaza in jurnalul ei: „…după ce am văzut ceea ce doream să vedem”, însoțiți de „bărbații lui Dumnezeu” drept călăuze, s-a apropiat de muntele lui Dumnezeu.
Pelerinul vede, admiră, căci frumusețile pe care le vede îl apropie de Dumnezeu. Ele sunt izvor de rugăciune. Există o evoluție în acest mod de a-și exprima credința. Spre sfârșitul Evului Mediu occidental, nevoia de a vedea moaștele o înlocuiește pe aceea de a le atinge. Pietatea pelerinilor devine tot mai mult vizuală. Corolarul acestei situații este înmulțirea icoanelor sfinților în altare și biserici. Sunt amenajate locuri speciale pentru expunerea moaștelor sfinților.
Rugăciunea pelerinului este în primul rând una de laudă. Fiecare pas îl duce spre Dumnezeu, pelerinul Îl caută pe Dumnezeu în orice lucru (Ps. 95). Călătorul aduce mulțumire pentru cele primite în dar de la Tatăl său Cel Ceresc și-L roagă să-i îndeplinească cererile.
În drum, timpul pelerinului este ritmat de citiri din Biblie, din viețile sfinților, din cărțile de rugăciuni și de momente de liniște, de veghe; de viață în colectivitate și de momente de singurătate. Pelerinul ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, și-l face sieși și-l împărtășește cu tovarășii de drum. El urmează pilda Mântuitorului, când pe drumul spre Emaus, a explicat Scriptura celor doi ucenici. Și astăzi, ca dintotdeauna, Hristos este cu pelerinii și le vorbește. Cuvântul lui Dumnezeu se face auzit, le pătrunde inimile și devine rugăciunea lor. Dar pelerinajul creștin nu este numai o formă specială a pietății, ci și un act eclezial important în ceea ca el exprimă, ca și Euharistia sau venerarea icoanelor, un adevăr dogmatic.
Un pelerinaj este și un act de mulțumire sau de pocăință, o rugăciune de mulțumire sau de căință pentru ispășirea unui păcat. Drumul anevoios al călătoriei este un semn al legământului făcut lui Dumnezeu în cazul rezolvării favorabile a unei cereri. Când este vorba de pocăință, oamenii sunt de obicei îmbrăcați în veșminte cernite. În cronicile timpului sunt descrise astfel de pelerinaje cu scop penitențial. În Occident această practică va apare începând cu secolul al VI-lea.
Așadar, pentru un creştin ortodox, întotdeauna pelerinajele reprezintă prilej de bucurie spirituală, întărire în credinţă şi îmbogăţire spiritual-duhovnicească, dar şi culturală. Pentru un trăitor de viaţă spirituală intensă, locurile sfinte pe care le vizitează, unde se închină, de unde se încarcă cu energie pozitivă produc implicaţii profunde, se creează acea stare care îl introduce într-o lume puţin accesibilă turiştilor de ocazie. De fapt, pelerinajul este un răspuns al omului (care caută să ajungă la un loc binecuvântat) la apelul făcut de Dumnezeu, o căutare reciprocă şi o întâlnire spontană. Legătura dinamică dintre răspunsul omului şi chemarea lui Dumnezeu se cheamă credinţă.
Pelerin poate deveni orice persoană, nu se face discriminare, pentru că toţi sunt chemaţi la „o căutare în lumea aceasta a ceea ce nu este din lumea aceasta – împărăţia lui Dumnezeu“, după cum spunea Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, însă depinde de fiecare ceea ce caută şi ceea ce doreşte să vadă, cu ochii minţii, cu ochii sufletului. Sunt persoane care înainte de pelerinaj se pregătesc sufleteşte, se mărturisesc la preotul duhovnic de la care iau şi binecuvântare pentru pelerinaj; atitudinea este una smerită pentru că emoţia vederii sau revederii locurilor de pelerinaj duce la o astfel de stare. Pelerini sunt acei oameni care doresc să viziteze şi să cinstească locurile sfinte biblice, mormintele martirilor, moaştele sfinţilor, icoane făcătoare de minuni sau locurile unde trăiesc sau au trăit şi s-au nevoit mari duhovnici.
Pelerinajul religios este o constantă a umanităţii. El are motivaţii multiple şi semnificaţii spirituale profunde când este trăit intens şi înţeles corect. Pelerinii sunt oameni care doresc să viziteze şi să venereze locurile sfinte biblice, mormintele martirilor, moaştele sfinţilor, icoane făcătoare de minuni sau locuri unde trăiesc duhovnici renumiţi.
Tipuri de pelerinaj
Din perspectiva analizei sociologice, pot fi identificate mai multe tipuri de pelerinaj, cum ar fi: pelerinajul vocaţional, reprezentat de cei care vin dintr-o trăire interioară puternică, sau pelerinajul spontan, în care îi găsim pe credincioşii care nu sunt prezenţi foarte des la biserică, dar care, aflând despre aceste evenimente, iau decizia spontană să participe și ei. O a treia categorie o reprezintă pelerinajul pasiv, în care îi găsim pe cei care se bucură de această manifestare a credinței prin presă de exemplu, dar nu au imboldul de a participa la ea în mod efectiv. Dr. Ilie Bădescu, cercetător în cadrul Institutului de Sociologie al Academiei Române, precizează că putem diversifica pelerinajele și după tipurile de religii, apoi apar pelerinajele legate de fenomenele parareligioase, adică pelerinajele pseudoreligioase. „Pelerinul ca atare este cel care aude chemarea de dincolo de el, de viața lui, pentru că are o nevoie teribilă de întâlnirea aceasta.
Un sociolog american, Erving Goffman, atrage atenția că de fapt noi suntem definiți, social vorbind, de capacitatea de a ne întâlni. Oamenii se pot aduna fără să se întâlnească și alt sociolog celebru vorbește despre mulțimi solitare. De aceea întâlnirea este o minune, și cu atât mai mult această întâlnire cu sfinții”, mai subliniază dr. Bădescu.
Pelerinajul – înnoire şi îmbogăţire a vieţii spirituale
În locurile de pelerinaj vin oameni diferiţi din regiuni sau ţări diferite. Motivaţiile şi dorinţele lor sunt diferite. Vârstele, starea socială, gradul de cultură, intensitatea credinţei,
sensibilitatea spirituală – toate sunt diferite. Această diversitate adunată laolaltă se vede mai ales la pelerinajele legate de hramurile locurilor sfinte sau sărbătorile sfinţilor patroni spirituali ai acestor locuri.
Un teolog apusean descrie participarea oamenilor într-un loc de pelerinaj în aceste cuvinte: „Locurile de pelerinaj atrag turistul şi pelerinul, tânărul şi bătrânul, omul sănătos şi bolnavul, familiile şi indivizii, evlaviosul şi curiosul, cel care face milostenie şi hoţul de buzunare, cel ce caută de suflet şi negustorul. Natura însăşi a pelerinajului face ca diferenţele sociale obişnuite să dispară, căci pelerinii, în marea lor diversitate, trăiesc experienţa unui loc comun, bazat pe experienţa unificatoare a pelerinajului. Pelerinajul însuşi reflectă nu numai realitatea fundamentală a Bisericii, popor al lui Dumnezeu efectuând pelerinajul vieţii, ci încă mai mult,
realitatea umanităţii însăşi, totalitatea oamenilor în drum spre tainicul de dincolo de lume. Acest misterios de dincolo al umanităţii se poate vedea şi trăi oarecum în pelerinaj” (Virgil Elizondo şi Christian Du-quoc, în revista Concilium 266, Paris, 1996, p.8, număr tematic dedicat pelerinajului).
Experienţa pelerinajului este un prilej de împrospătare a vieţii spirituale şi de întărire a credinţei.
În experienţa spirituală a pelerinajului, cei care au credinţa mai slabă au prilejul să o întărească văzând credinţa mai puternică a altora; cei care au răbdare mai puţină se întăresc văzând răbdarea altora; cei care se roagă mai puţin şi mai superficial se îmbogăţesc şi se înnoiesc din rugăciunea fierbinte a altora, a tuturor. În pelerinaj suntem influenţaţi de alţii şi influenţăm pe alţii prin ţelul nostru de a fi prezenţi acolo. În general, pelerinii sunt oameni însetaţi de mai multă viaţă spirituală, pe care nu o oferă totdeauna propria lor parohie sau mănăstire, sau pentru că sau prea obişnuit cu acestea. Pelerinajul învinge rutina. În pelerinaj Duhul Sfânt trezeşte în om o dorinţă mai mare de sfinţenie, de înnoire a vieţii.
Când pelerinajul este însoţit de rugăciuni, de priveghere, de spovedanie, de împărtăşire euharistică, de convorbiri duhovniceşti cu alţi pelerini, el este un izvor de bucurie şi pace interioară, un prilej de îmbogăţire spirituală.
Pelerinii oferă bani sau daruri materiale bisericilor din locurile de pelerinaj, ca semn că primesc în schimb daruri spirituale, binecuvântări pentru viaţa şi activitatea lor. Lumina şi frumuseţea de pe feţele pelerinilor în timpul slujbelor religioase ale pelerinajului arătă lumina adunată de ei în suflet prin rugăciunea comună a sărbătorii. Întâlnirea cu locurile sfinte, moaştele sfinţilor, icoanele sfinţilor şi persoane cu viaţă smerită şi sfântă, devine izvor de bucurie, iubire şi luminare interioară a pelerinului.
Cine poate fi un pelerin? Cum ne pregătim înaintea unui pelerinaj?
Pelerin poate deveni orice persoană, nu se face discriminare, pentru că toţi sunt chemaţi la „o căutare în lumea aceasta a ceea ce nu este din lumea aceasta – Împărăţia lui Dumnezeu“, după cum spunea Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, însă depinde de fiecare ceea ce caută şi ceea ce doreşte să vadă, cu ochii minţii, cu ochii sufletului. Sunt persoane care înainte de pelerinaj se pregătesc sufleteşte, se mărturisesc la preotul duhovnic de la care iau şi binecuvântare pentru pelerinaj; atitudinea este una smerită pentru că emoţia vederii sau revederii locurilor de pelerinaj duce la o astfel de stare. Pelerini sunt acei oameni care doresc să viziteze şi să cinstească locurile sfinte biblice, mormintele martirilor, moaştele sfinţilor, icoane făcătoare de minuni sau locurile unde trăiesc sau au trăit şi s-au nevoit mari duhovnici.

Prof. Dimitriu Sîrghie Vasilica- Colegiul Național „M. Sadoveanu”-Pașcani