PITEŞTI sau răstignirea unei generaţii

De-aş avea o aripă de înger

şi cerneală de bezne,

Poate că atunci mi-ar fi mai lesne

să mă adun din toate risipirile,

să-mi scriu amintirile

Şi să spun tuturor de ce sânger…

(Sergiu Mandinescu, Reeducarea)

Închisoarea Piteşti se găseşte lateral, spre vest, cam la 200 de metri de şoseaua care leagă Piteştiul de Curtea de Argeş. A fost construită din ordinul lui Armand Călinescu.
Închisoarea avea forma literei T. Încăperile erau împărţite în celule de 4/2 m şi camere de 6/10m. La unirea T-ului cu capul lui, la fiecare etaj se găsea o celulă de pedeapsă numită „celula neagră”. Paza era sigură şi secretul perfect. De acolo nu se putea evada.
Cu strângere de inimă mă întreb şi acum: câţi am intrat şi câţi am ieşit de aici, şi mai ales, cum?! Câţi au înnebunit, câţi au fost ucişi, câţi s-au prăbuşit şi câţi au fost folosiţi ca instrumente de tortură împotriva celorlalţi?!…
(Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării)

Reeducarea

Marxism-leninismul îl declară pe om dumnezeu. Natura, viaţa, societatea şi sufletul trebuie supuse legilor materialismului istoric. Cei mai mari duşmani ai materialismului istoric sunt Dumnezeu şi sufletul. Aceştia trebuie distruşi în primul rând.
Repetăm, şi nu vom repeta niciodată îndeajuns, că dincolo de dominaţia economică, politică şi militară, comunismul urmăreşte dominaţia asupra sufletului. Sufletul trebuie distrus, pentru că nu poate fi supus. Religia, arta, ştiinţa, ideile, idealurile, sentimentele, toate trebuie distruse şi înlocuite cu ideile, legile şi ştiinţa materialismului istoric. Rezultă astfel un om-monstru, un om-caricatură, un om-demon. Numai demonii şi oamenii, conştienţi de nimicnicia lor, se proclamă totuşi dumnezei.
Prin urmare, educarea în spiritul materialismului istoric, adică „reeducarea” – este demonizarea omului, mutilarea sufletului, uciderea lui Dumnezeu, mecanicizarea conştiinţei, anularea personalităţii, dispariţia libertăţii, robia absolută, teleghidarea psihică, condiţionarea mentală pe bază de reflexe.
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)

Dacă vreţi să fiţi ascultat, nu faceţi nici un fel de compromis cu umanitatea. Dacă vreţi supunere, faceţi-i pe oameni să înţeleagă că nu cunoaşteţi mila. Omul este un animal, care, în definitiv, nu înţelege decât ceea ce înţelege şi animalul… Iată un exemplu: Un individ care refuză să se supună este lovit. Refuzul său de a se supune devine acum mai puţin vehement. Este lovit din nou şi rezistenţa sa slăbeşte. Este bătut în continuare, fără milă, până când singurul gând devine acela de supunere directă şi implicită faţă de persoana care şi-a manifestat astfel forţa. (Manualul comunist de instrucţiuni privitoare la războiul psihopolitic, cf. Sergiu Grossu, în adâncul abisului)
Vedeţi, tehnica a măsurat rezistenţa lemnului, a fierului, a firului de păr şi a firului de aţă. Dar rezistenţa sufletului omenesc cine o poate măsura…’?! Pentru că au fost oameni care au căzut în faţa torturii şi alţii care n-au căzut. Iar dintre cei care n-au căzut în faţa torturii, mulţi au căzut în faţa ispitelor, după ce s-au eliberat. Sufletul omenesc scapă oricărui fel de măsurătoare, el nu este o entitate măsurabilă. (Preot Gheorghe Calciu)
Piteşti – o temniţă mai mică decât Aiudul. Am fost primiţi cu ostilitate, care în scurt timp va deveni brutalitate. Aici am întâlnit tinerii nou arestaţi. Toţi erau studenţi, majoritatea personalităţi bine definite şi frumos pregătite. Erau elita tineretului acelei generaţii. Încă de la început nu s-au făcut deosebiri de culoare politică, ci toţi formam un grup compact anticomunist. Printre ei se distingeau unii de o valoare deosebită.
Foamea făcuse din aceşti tineri schelete. Raţia zilnică de mâncare nu atingea 800 de calorii. Se dădeau ciorbe cu 20-30 de boabe de arpacaş, cu 10-15 boabe de fasole, cu 7-8 foi de varză, iar uneori cu apă chioară peste care pluteau două-trei steluţe de ulei. Pâinea era de 250 de grame ori un turtoi de 350 de grame, după caz. Dimineaţa, apă fiartă cu miros de zahăr ars. Toţi deţinuţii erau distrofici, şi totuşi în ochii lor ardea mai puternic lumina unor suflete tari.
Toate legăturile cu familiile au fost întrerupte, toate contactele cu lumea au încetat. Nu exista nici hârtie, nici creion, nici carte. Nu aveai voie nici să priveşti spre fereastră, cu toate că era acoperită cu scânduri. Într-o celulă de 2/4 m erau masaţi de la şapte la doisprezece deţinuţi, încât cel izolat înnebunea de izolare, iar cei înghesuiţi se sufocau între ei.
Timp de şaptesprezece ore pe zi erau obligaţi să vegheze, fără dreptul de a aţipi ori de a se lungi pe paturi. Nu era voie să se facă un program organizat de discuţii. Se vorbea în şoaptă. Nu era voie să se lucreze nimic, nici cel puţin să se coasă o zdreanţă.
Aerul era îmbâcsit de mirosuri insuportabile. Plimbarea în curte se îngăduia la cinci-şase luni o dată, pentru câteva minute şi se solda cu pedepse şi bătăi. Dacă totuşi un deţinut era dus afară din celulă, i se puneau ochelari negri, încât nu zărea nimic. Asistenţa medicală a fost întreruptă. Agentul sanitar s-a transformat în bătăuş. Temnicerii băteau la bunul plac.
Directorul penitenciarului se numea Dumitrescu. Era avocat şi pianist. Fusese ofiţer în timpul războiului. Deşi nu avea nimic de criminal în el, totuşi a devenit criminal şi apoi ţap ispăşitor. La început, deşi era conştient şi îngrozit de cele ce se plănuiau, poate că nici el nu credea că dracul va fi aşa de negru. Dar experimentul din Piteşti avea să arate că diavolul e mult mai înfricoşător decât şi-l pot închipui oamenii. Reeducarea dezlănţuită acolo avea să aducă pentru o vreme iadul pe pământ.
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)

Primul martir

Moartea studentului Mija Cornel
Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel.
A fost introdus direct în focurile „reeducării”, adică în torturi cumplite, alături de noi ceilalţi. Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice, aplicate de însuşi Ţurcanu şi de echipa sa de peste treizeci de torţionari. Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturaţi, la fel.
Ţurcanu a ieşit din cameră, dar peste un minut sau două a reintrat ca o furtună:
– Măi, fiţi atenţi! Avem control. Când strig drepţi, toată lumea se va ridica în picioare!
Uşa s-a deschis larg şi în cameră au intrat doi indivizi îmbrăcaţi civil şi doi îmbrăcaţi militar. Pe civilul din frunte l-am recunoscut imediat după figură. Era Iosif Kişinevschi, de naţionalitate evreu.
– Ei, cum e? a pus întrebarea batjocoritor Iosif Kişinevschi.
În clipa aceea studentul cel tânăr adus în cameră abia cu o zi înainte ţâşni din locul său de lângă prici şi zise:
– Sunt deţinutul Niţă Cornel. Cum să fie? Nu vedeţi şi dumneavoastră? Suntem torturaţi!
Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor torturaţi. Erau pur şi simplu desfiguraţi. Feţele tumefiate, ochii umflaţi şi negri de lovituri. Unora le mai curgea încă sânge din gură. Era un tablou înspăimântător.
– Ce, te plângi că sunteţi bătuţi? Asta nu-i nimic! Aţi fost aduşi aici ca să fiţi omorâţi! Să ziceţi mersi de regimul uman pe care vi-l aplicăm !
Zicând aceasta, au făcut cu toţii stânga-mprejur şi au ieşit grăbiţi din cameră.
Am rămas cu toţii înmărmuriţi de răspunsul primit. Nu mai aveam cui să ne plângem. Simţeam că suntem pierduţi.
Ţurcanu a închis liniştit uşa camerei după inspectori, apoi, privind crunt la Niţă Cornel, începu cu înjurăturile cele mai abjecte şi josnice din repertoriul său.
– Să te dezbraci imediat!
Astfel bietul Niţă s-a dezbrăcat în pielea goală. A fost legat cu mâinile la spate de doi din roboţii lui Ţurcanu. Între mâini fu introdus un par gros ca să reziste şi cei doi l-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj, până a rămas aşa, spânzurat în cea mai dureroasă poziţie. Apoi Ţurcanu a luat o bâtă mai groasă (cam cât mâna mea) şi a început să-l lovească pe Niţă. Îl lovea cu parul peste faţă, cu ferocitate crescândă. La fiecare lovitură peste obraz, capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga, având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se.
Am auzit cum, la o lovitură mai puternică, oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd, ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură, i-au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groaza şi spaima întipărită în ei. Începu să vomite cu chiaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche.
Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir, căci fiecare clipă părea o veşnicie. La un moment dat, a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte. Chiar şi astfel, cu capul bălăngănind fără viaţă, a mai fost lovit de câteva ori. Trupul fără viaţă şi faţa aceea gingaşă de copil zdrobită înspăimântător, sânge amestecat cu carne, zăceau acum în mijlocul camerei. Pe loc au adus o pătură în care au înfăşurat cadavrul şi astfel l-au scos pe coridor, de unde l-au luat gardienii să-l ducă mai departe…
(Gheorghe Andreica-Mărturii, Mărturii…)

Uciderea lui Ionică Pintilie
Pe Ionică Pintilie, bunul meu prieten, camarad şi coleg de la Medicină îl cunoşteam bine şi se legase între noi o strânsă prietenie. Era mai tânăr decât mine, avea o constituţie delicată de intelectual şi eram convins că nu va putea suporta torturile fizice. Rămăsese de mic orfan de amândoi părinţii şi fusese crescut de o rudă care nu avea copii. Era înzestrat cu o inteligenţă excepţională şi fusese unul din cei mai buni studenţi ai Facultăţii de Medicină din Iaşi. Fusese crescut de părinţii adoptivi în cea mai curată şi de nezdruncinat credinţă în Dumnezeu. Era de o curăţie morală şi de o bunătate înnăscute, aproape un înger pe pământ. Îi număram pe degete pe cei pe care i-am întâlnit în închisoare asemenea lui Pintilie.
Datorită atâtor daruri cu care îl înzestrase Dumnezeu şi pe care nu a vrut să le altereze, a sfârşit prin a fi asasinat prin torturi care au depăşit orice imaginaţie.
În dimineaţa aceea Zaharia s-a dezbrăcat de cămaşă şi a venit în faţa lui Pintilie, care era lângă mine. L-a întrebat încă o dată dacă mai crede în Dumnezeu şi în Legiune. Pintilie, care era atât de slăbit că nu se mai putea mişca, a mai avut puterea să clatine din cap un „da” categoric. Atunci, demonii care-l stăpâneau pe Zaharia s-au năpustit asupra lui şi l-au lovit timp de o oră cu toate instrumentele de tortură, până când n-a mai semănat a om. Apoi l-a aruncat pe prici, unde nu mai putea sta decît rezemat de mine şi de Tudose.
După cum am mai amintit, Pintilie avea un fizic delicat şi de aceea loviturile pe care le-a îndurat i-au fost fatale. Nu i-am văzut rănile de pe trup, căci nici unul dintre noi nu a avut voie să-l dezbrace. Cămaşa şi izmenele îi erau lipite de corp, doar capul i se putea vedea, un cap desfigurat, tumefiat, cu ochii abia vizibili, ascunşi în fundul orbitelor. Am imaginea clară a momentului când a fost tras de un picior de pe prici şi a căzut buştean pe ciment, apoi a fost scos afară. Din acea zi nu s-a mai auzit nimic de Ionică Pintilie.
Pintilie a răbdat martiriul asemenea primilor creştini. A fost asasinat de slugile satanei care şi-au vândut sufletul şi conştiinţa lui Lucifer. Dacă medicina şi cultura românească au pierdut prin uciderea lui o valoare de neînlocuit, acest tânăr de o moralitate desăvârşită va rămâne un exemplu de urmat pentru toţi cei care vor veni după noi în acest neam…
(Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării)

Săptămâna Patimilor – Camera 4 Spital

Se fac pregătiri pentru săvârşirea unor ritualuri satanice.
Am fost sortit să fiu asinul pe care în Duminica Floriilor din 1951, „Iisus Piteşteanul” a intrat călare în Ierusalimul din Camera 4 Spital. Voi purta pe şale trupul celui care va fi răstignit Vineri.
Am luat parte, în patru labe, la un dezmăţ şi o orgie scârbavnică, la o liturghisire neagră în care şobolanii au chiţăit osanale în cinstea mai marelui lor, proslăvindu-i pofta de sânge şi de suflete nevinovate. Am şters cu palmele şi genunchii balele scuipate pe chipul şi înaintea celui pregătit pentru jertfă. N-au lipsit nici spinii aduşi de gardieni, nici bâtele care au înlocuit ramurile înverzite de salcie şi n-a lipsit nici judecata lui Ponţiu Pilat din Piteşti, care l-a osândit la răstignirea în batjocură pe hârdăul cu excremente. Şi toate acestea pe fondul înjurăturilor şi cântecelor obscene. Cu scârbă mare s-a urlat: „Să se răstignească!”. Fiecare ne-am dorit însă propria răstignire, intrarea în nefiinţă cu orice preţ, chiar acela, suprem, de pierdere a mântuirii sufletului.
Putrezesc, mă putrezesc în zdrenţele şi în neputinţele mele… Sunt târât lângă tinetă şi mă leapădă ca pe o zdreanţă. De-aş crăpa o dată…
Nu s-a scurs încă tot viul din mine. Auzul mi-a rămas cel mai ascuţit simţ. Aud gemetele celui aflat acum pe patul supliciilor… Prin zidul de gemete şi urlete ale torţionarilor pătrund de afară prin fereastră strigătele vesele ale unor copii. În raiul de afară răsună deodată o voce de copil, glasul unei fetiţe:” Mihai!… Mihai!”…
Trece prin hoitul meu încă viu, venind de nu ştiu unde, o voce nemaiauzită, înfiorată, mângâietoare, dictându-mi versurile unei poezii pe care nu am gândit-o, dar care s-a revărsat în mine ca un balsam dumnezeiesc:
– Cine mă strigă: Mihai!… şi îmi bate

La porţile inimii mari şi-ntristate,

De-mi farmec auzul cu strigătul ei?

-Sunt eu, prea iubite, ţi-aduc ghiocei,

Ţi-aduc primăvara şi dorul să vii.

Sunt Paştile astăzi, iar tu întârzii

Şi tristă, cu noaptea te-aştept în veghere.

Grăbeşte, e timpul să mergi la-Înviere!

-Ce stranie jale chemarea-ţi mi-aduce.

Nu-i timpul, iubito, sunt încă pe cruce.

Ia-ţi dorul de mână şi pleacă-ndărăt,

Căci scris este ceasul când am să m-arăt

Cu răni încă vii la mâini şi picioare,

Să-ţi spun: – Pune mâna şi vezi de mai doare,

Dar râzi fericită, deşi-s sângerat,

Căci scris e că astăzi din morţi m-am sculat!

(Mihai Buracu, Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP)

Săptămâna Patimilor – Camera 3 Subsol

Luni, în Săptămâna Patimilor, imediat după prânz, Zaharia s-a întors cu un teanc de hârtii în mână, mai multe mături tocite, un ghem de aţă groasă, nişte cutii de conserve goale, mangal şi o sticluţă. Le-a aşezat pe priciul nostru şi din cozile de mătură ne-a pus să facem cruci. Una din cruci, mai mare, era pentru Ungureanu (Bădia Ungureanu avea înfăţişarea unui sfânt bizantin din iconografia răsăriteană şi a fost dintre puţinii camarazi întâlniţi în închisoare care ţinea miercurea şi vinerea post negru, mâncarea lăsându-o altora. El n-a lovit niciodată pe nimeni). Nu ghiceam ce avea de gând să facă Zaharia.

Din cutia de conserve a făcut cădelniţă, iar hârtiile aduse le-a împărţit celor ce se lepădaseră de Mişcarea Legionară. După ce toate acestea au fost pregătite, ni s-a adresat în felul următor:

– Misticilor şi – celorlalţi din cameră – bandiţilor, pentru că credeţi în Dumnezeu şi în patimile Lui, iar după cum ştiţi eu nu cred în astfel de baliverne, şi pentru că este Săptămâna Patimilor, să vedeţi şi voi ce patimi vor îndura aceşti mistici!

Oricine mi-ar fi spus şi orice aş fi citit în cea mai pornografică literatură, nu mi-aş fi putut închipui niciodată că nişte minţi satanizate şi bolnave puteau născoci asemenea măscări, pentru a huli şi ofensa majestatea lui Dumnezeu, sfinţenia şi neprihănirea Lui.

Din după-masa de luni şi până în Vinerea Mare, când se cânta Prohodul în bisericile noastre, precum şi în cele trei zile de Paşti, s-a cântat tot timpul pe melodia Prohodului tot acest repertoriu de pornografii, măscări şi scabrozităţi care depăşeau orice imaginaţie.

Noi, „misticii”, am fost purtaţi timp de opt zile, în genunchi, prin cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind Patimile Domnului. Lui Ungureanu i-au făcut coroană de spini, iar în cutiile de conserve s-a pus mangal stropit cu gaz lampant şi i s-a dat foc, ca să tămâiem cu ele în timp ce mergeam în genunchi făcând metanii. L-am văzut pe Ungureanu plângând ca niciodată, îngrozit de ceea ce ne-au forţat să facem.

Ce mi-a cutremurat sufletul în timpul acestei torturi a duhului a fost imaginea mamei, pe care am văzut-o în faţa ochilor îndoliată, aşa cum înţelegea ea să trăiască Săptămâna Patimilor Mântuitorului. O vedeam plângând. Îi erai poate gândul la suferinţele mele, deşi biata de ea nu ştia în ce iad mă aflam.

La fel le vedeam plângând pe toate mamele celor torturaţi şi îngroziţi de a fi puşi să-L hulească pe Dumnezeu. Dacă ar fi văzut aceste mame la ce au fost supuşi fiii lor, multe din ele şi-ar fi ieşit din minţi!

După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rană. La sfârşitul celor opt zile de chin şi umilinţă de dimineaţă până seara, distruşi sufleteşte, scârbiţi de noi înşine, de neputinţa şi slăbiciunea noastră, imploram Cerul să ne ia zilele…

Traian Popescu, muzicianul temniţelor româneşti

Traian Popescu a petrecut mulţi ani la rând Crăciunul, Săptămâna Patimilor şi Învierea în închisoarea Piteşti,  apoi la Aiud şi Târgu Ocna.

În aceste sărbători sfintem sufletul său se furişa pe aripi de cântec printre zăbrele, înălţându-se către Mântuitorul Hristos, căci Traian Popescu „scria” în memorie compoziţii muzicale pe care le fredona şi fraţilor de suferinţă. Astfel s-au născut Cantata „Mântuire”, Oratoriul „Calvar”, Oratoriul „Patimile şi Învierea Domnului”. Aceste compoziţii le-a aşternut pe hârtie după eliberare, iar după treizeci de ani au fost interpretate de o orchestră simfonică adevărată la Sala Radio din Bucureşti. Cine, dacă nu harul dumnezeiesc, a putut inspira o atât de minunată lucrare?

(Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării)

Patimile după Piteşti
La Piteşti s-au practicat toate sistemele de tortură.
Bătaia cea mai obişnuită era cu pumnii şi cu ciomagul. Au fost rupte coaste, oase, coloana vertebrală. Au fost capete sparte, timpane distruse, ochi scoşi.
Pe un tânăr l-au răstignit cu sfori de două cuie din perete şi a fost bătut în ficat până ce a murit. Ţurcanu l-a coborât cu scârbă de pe perete şi l-a târât afară, unde autorităţile şi doctorul i-au încheiat proces verbal de deces pentru „atac de cord”.
Altuia i s-a dat să bea apă sărată şi a murit în chinuri groaznice. Multora li s-au smuls unghiile. De mai multe ori s-a folosit picătura chinezească, stropul care cădea în capul victimelor zi şi noapte până înnebuneau. Altora li s-a smuls părul fir cu fir. Dinţii săreau din gură ca fasolea bătută.
Alt procedeu era „stiva”. Se făcea stivă de oameni, cum se fac stivele de lemne în păduri, apoi ciomăgaşii se urcau sus, unde dansau şi loveau, încât victimele urlau de durere. Dar nu era voie să strigi. Cei ce strigau erau pedepsiţi în plus şi li se astupau gurile cu zdrenţele murdare cu care se spălau WC-urile.
Ţurcanu avea „figura leului”: culca pe prici o victimă, se aşeza lângă ea şi începea treptat să o sugrume. Ajunsese să cunoască atât de bine reacţiile oamenilor, încât îşi doza asfixierea de mai multe ori, în doze pe care el le simţea potrivite, până ce omul îşi pierdea cunoştinţa.
Prietenii cei mai buni erau puşi să se bată între ei şi dacă unul lovea „cu milă”, atunci era bătut până ce era vindecat de această „boală burgheză”.
Cineva a observat că în zilele de sărbătoare ori în zilele de post (vineri mai ales) reeducaţii erau şi mai îndrăciţi. De fapt, nu exista nici un moment de destindere. Dacă nu erai sub tortură, atunci erai spectator la tortura altora.
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)
Dintre toate metodele de tortură îndurate, una mi s-a părut cumplită din cale afară, o capodoperă a insuportabilului: am fost pus să stau întins pe spate, cu mâinile pe lângă hoitul ce a mai rămas, iar partea de sus a corpului şi capul trebuia să le ţin ridicate la două laturi de palmă. Toată partea superioară a corpului nu avea voie să se sprijine de pardoseala pe care eram întins. La scurt timp se ajunge la o stare de chin insuportabil, încât ai sentimentul că treci peste pragul nebuniei. Atunci când am fost supus acestui tratament, în spatele meu stătea un membru al echipei de reeducare, cu un ac sau o sculă bine ascuţită în mână, ca în cazul în care aş fi vrut să las jos capul, vârful ascuţit să-mi intre în ceafă, cu senzaţia că îmi intră în creier. Aveam de ales: ori mă sinucid, ori trec pragul ultim al condiţiei umane, intrând pe tărâmul nebuniei fără leac. (…) Am ajuns în clipa hotărârii decisive: „Acum e momentul să-mi pun capăt!”. Şi am lăsat capul cu forţă, în căutarea vârfului ascuţit. Intuind mişcarea, plantonul de la căpătâi a retras cu iuţeală scula sinucigaşă. El ştia care va fi reacţia şi cu repeziciunea unei fiare la pândă a retras unealta izbăvitoare.
(Mihai Buracu, Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP)

Totdeauna cel care era în comă era scos din celulă sau cameră înainte de a-şi da sufletul. În felul acesta nu se putea şti dacă cel aflat în comă decedase imediat sau fusese omorât după aceea, pentru că numai Ţurcanu cu ajutoarele lui îl scoteau noaptea, ducându-l la morgă. Acolo era pus într-un sac legat la gură şi îngropat într-un cimitir unde nimeni nu mai ştia groapa. Familiile celor ucişi la Piteşti nu le-au mai aflat mormântul.
(După 1990 statul a vândut terenul din jurul închisorii unor particulari, care au început să îşi construiască vile. Săpând pământul pentru fundaţii, au fost descoperite oasele celor ucişi. În câteva zile tot locul a fost împrejmuit, iar pământul a fost răscolit metru cu metru de către armată, care l-a curăţat de oseminte).

(Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării)

Au încercat să ne izoleze, să fim singuri. Mi-aduc aminte nişte  versuri din închisoare ale lui Constantin Oprişan: „Să vezi că nevăzute adâncuri se desfac, / Pe demoni cum stau singuri şi îngerii perechi”. Într-adevăr, iconografia Evului Mediu îi prezintă pe demoni izolaţi, câte unul, în vreme ce serafimii, heruvimii, dacă nu-s mai mulţi, sunt măcar doi. Aşa au vrut să faci din noi: fiinţe izolate, fără relaţie cu aproapele, ca o insulă singuratică într-un ocean de nenorocire…
(Preot Gheorghe Calciu)
În afară de bătaie se pedepsea cu „beciul”. Beciul era o izolare amenajată la subsolul închisorii. Ferestrele fuseseră închise, aşa încât era beznă. Pe jos au fost turnate cantităţi mari de fecale, formându-se o mocirlă greu mirositoare şi infectă care nu lăsa niciun petic de loc uscat. Pereţii erau umezi. Frigul pătrundea în oase.
Nu se putea vorbi decât în şoaptă, la ureche. Parcă erau aşezate aici sistemele bruiajului vorbirii omeneşti pentru a o reduce la tăcere. Ori poate era, simbolic, rezonanţa cosmică a urii care ne tortura. Se auzeau ca într-o cutie de rezonanţă spartă şi iritantă scrâşnitul zăvoarelor, trântitul uşilor, târâitul hârdaielor cu mâncare, vocile temnicerilor, loviturile, gemetele, ţipetele torturaţilor.
Aici erau aduşi tinerii „bandiţi”, grupuri-grupuri, de obicei dezbrăcaţi şi desculţi. În loc de hrană se dădea un polonic de apă fierbinte, sărată. De cele mai multe ori beciul era precedat de o bătaie cruntă, aplicată la bunul plac al temnicerilor care, ca fiarele, prinseseră gustul sângelui prin tortură.
Cunosc oameni care au făcut, în etape, peste şaizeci de zile de beci în aceste condiţii. Trei zile era minimum-minimorum de beci şi se mergea până la opt-zece zile, adică până la epuizare, până la prăbuşirea în mocirlă. Când cei pedepsiţi erau readuşi în camere, erau de nerecunoscut şi bolnavi. Aproape toţi deţinuţii au trecut prin beciul din Piteşti.
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)

Un cântec „cu cântec”
Prin luna mai 1951, şeful de comitet ne-a anunţat că obiectivul propus de Comitetul Central al Partidului Comunist Român a fost atins. Tot ce trebuia zdrobit fusese zdrobit. După calculele mele, nu mai rămăsese nici un deţinut politic din închisoarea Piteşti care să nu fi trecut prin moara reeducării. Aceasta ne-a dezlânat sufleteşte, ne-a distrus unitatea şi încrederea unuia în celălalt.
La Camera 4 Spital era o linişte deplină. Nu se mai organizau bătăi crunte şi demascări, dar teroarea cu statul în poziţie de tortură încă mai era menţinută. Într-o duminică, şeful comitetului de reeducare ne-a zis:
– Acum încetează statul în poziţie şi vom avea un moment de destindere. Fiecare să se gândească la un cântec pe care îl va cânta!
Era o adevărată surpriză. Mintea mea refuza să creadă sau să-şi imagineze că un asemenea lucru s-ar putea întâmpla la Camera 4 Spital din închisoarea Piteşti. Şi totuşi, miracolul s-a înfăptuit.
Cânta unul o doină, mai cânta unul un cântec de pahar, şi încă unul, şi încă altul. încurajat şi entuziasmat, îmi veni şi mie poftă să cânt. Tocmai mie, care nu aveam voce de cântat şi care nu cântasem niciodată ceva de unul singur! Ridic două degete şi cer încuviinţarea de la comitet să cânt.
– Gata, Rodas, poţi să cânţi! Am început astfel:
– „Mă-ntorc pe-acelaşi drum de altădat’,
Ca tu să înţelegi că n-am uitat!”…
– Aaa, va să zică tu „n-ai uitat” şi pe deasupra „mergi pe-acelaşi drum”?! Pe el!!!
Toţi reeducaţii au sărit pe mine, trăgându-mi o bătaie bună ca să uit totul şi să nu mai merg pe nici un drum.
(Mărturia lui Tache Rodas în Gh. Andreica, Mărturii, Mărturii…)

Nu există jertfă în care să se fi vărsat sânge nevinovat de care Dumnezeul dragostei şi al dreptăţii să nu-şi aducă aminte.
Martirii şi morţii noştri n-au avut morminte, n-au fost îngropaţi în cimitire unde generaţiile de mâine să poată rosti o rugăciune întru pomenirea lor. Slugile satanei au vrut să le şteargă pentru totdeauna orice urmă, tocmai pentru că nu le-au putut ucide sufletul. Noi n-am renunţat însă la vis şi stăm de gardă acolo sus, să povăţuim generaţiile care vor veni după noi.
Numai ei ne vor crede, pentru că n-au fost ispitiţi de duhul necuratului. Şi ei ne vor unge rănile de pe trupurile sfârtecate în prigoane şi anchete, în lagăre şi temniţe, în odioasele demascări. Sufletele curate şi cinstite ale unui tineret care nu a cunoscut zgura păcatului şi a întinării, ura şi patima politică, dorinţa de putere, îşi vor aduce aminte de noi. Aceste suflete curate, animate de un ideal sfânt, de dragoste pentru Dumnezeu, aproapele şi neamul lor.
Ei vor aprinde în faţa Sfintelor Altare lumânări de jertfă pentru odihna tuturor morţilor noştri…
(Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării)

Amin

Sergiu Mandinescu

Era o noapte jefuită de stele.

La fereastra nădejdii, zăbrele.

La uşa salvării, lacăte,

iar frunţile noastre palide, înnoptaseră toate.

Când în mijlocul nostru a izbucnit, ca o flacără neagră, ura,

focul ei a topit într-o clipă

gând, suflet, aripă,

toate din tot – şi n-a mai rămas decât zgura.

Baroase cumplite sparseră tăcerea

în cioburi de răcnete mari cât durerea.

Ţăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer

Martirii ardeau pe ruguri de ger…

Atât de cumplite au fost suferinţele

că mulţi dintre noi în noaptea aceea şi-au pierdut minţile,

iar alţii şi-au pierdut veşnicia.

Din cei ce-au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc

asemenea lui, aşişderea ţie,

iată, de pildă, eu umblu, vorbesc,

dar viaţa mea nu-i, prietene, decât o moarte vie.

Ah, Doamne, iată-mă aici la ceasul comorilor

Îmbrătişându-mi durerea sub lespezi de patimi şi chin.

Aştept învierea, aştept Arhanghelul zorilor,

în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,

Amin.

Piteşti – ultima bătălie
Securitatea, când a încercat să ne distrugă, a ştiut că la un moment dat sufletul nostru va ceda. De fapt nu sufletul, ci voinţa noastră bună va ceda. Ei au crezut că sufletul se distruge prin trup, fiindcă erau materialişti. Au crezut că dacă trupul este chinuit până dincolo de limitele rezistenţei umane, sufletul este desfiinţat şi pot face cu el ce vor. Dar nu este aşa. Dacă un material se rupe, dacă un lemn se rupe, este greu să-l mai refaci. însă sufletul, dacă „se rupe”, să ştiţi că se reface. Sufletul înmugureşte. Aşa cum înmugureşte un copăcel sau o ramură pe care ai frânt-o, aşa înmugureşte sufletul. Treptat-treptat ne-am refăcut. Şi, fără îndoială, spun eu că am fost mai buni după ce ne-am refăcut.
(Preot Gheorghe Calciu)
Aşa socotesc, că toată acţiunea aceea de acolo a fost lucrarea diavolului. A fost un război între bine şi rău. A fost o încercare. A fost un fel de univers în care binele şi răul s-au luptat. Bătălia s-a dat în inima noastră. Dar inima noastră n-a fost un câmp inert, ca un câmp de bătălie geografic. Ci câmpul acesta din inima noastră trebuia să încline de o parte sau de alta, înspre biruinţa iadului, sau înspre biruinţa raiului. Cred că în multe împrejurări, din cauza teroarei şi a spaimei, inima noastră a dat diavolului câştig de cauză. Dar până la urmă Dumnezeu ne-a întors pe fiecare înapoi. Me-a dat la fiecare şansa de a purta ultima bătălie. Căci ultima bătălie n-a fost la Piteşti. Ultima bătălie a fost în inima noastră, atunci când am scăpat din Piteşti. Şi pentru cei mai muţi, în inima celor mai muţi, ultima bătălie a fost câştigată de Dumnezeu.
(Pr. Gheorghe Calciu)

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin