Poate oare omul să nu păcătuiască?

În marea sărată trăiesc peşti, dar aceştia nu sunt săraţi. În lume trăieşte omul şi acesta poate să nu păcătuiască. Există oameni cu viaţă sfântă, dar sfinţenia noastră este relativă. Căci este scris: „Doamne… că Tu singur eşti sfânt” (Apocalipsa 15, 4), iar noi, oamenii, suntem păcătoşi. Dar nu toate păcatele sunt la fel. Există păcate grele, altele mărunte, păcate trupeşti, sufleteşti, cu gândul… Important este să conştientizăm nevrednicia noastră în faţa Domnului şi să ne străduim să trăim după Legile Lui, fară a judeca pe cineva şi fară a ne mândri…

Cine este mai păcătos, bărbatul sau femeia, Adam sau Eva?
Nu se poate pune astfel întrebarea, fiindcă există şi femei, şi bărbaţi păcătoşi, dar şi sfinţi. Mulţi consideră că femeia este mai păcătoasă, deoarece Eva l-a ispitit pe Adam să păcătuiască. Spre consolarea femeilor, vom spune: da, păcatul a venit prin femeie, ea i-a dat lui Adam să guste din rodul pomului interzis. Dar haideţi să vedem cine dintre ei a greşit mai mult!? Cine a fost ispitit mai tare? Cine a ispitit-o pe Eva? Un înger mare, care ştia multe taine ale lui Dumnezeu de când fusese lângă Tronul Lui şi care, deşi căzut, era totuşi înger. Eva nu a putut rezista în faţa acestuia. El a încântat-o: „Dacă vei mânca din fructul interzis, vei şti totul, ca Dumnezeu”. Iar Adam a ascultat de cel slab, de Eva. Soţul şi-a crezut soţia şi a mâncat din fructul oprit. Insă trebuie neapărat să amin-tim că mântuirea a venit tot prin femeie, prin Fecioara Măria, vasul cel ales şi preacurat. Din ea S-a întrupat Hristos Dumnezeu… În faţa Domnului toţi sunt egali. În faţa Domnului nu există bărbat şi femeie, căci în ceruri toţi sfinţii vor fi ca îngerii.
În Vechiul Testament se spune că un înger „s-a mândrit cu puterea sa şi nu a vrut să-L mai iu-bească pe Dumnezeu, ci a vrut să fie ca El”. Ce forţă l-a determinat să facă acest lucru, căci atunci nu existau încă diavoli?
Îngerul acela s-a mândrit cu puterea sa, dar puterea aceasta tot Domnul i-o dăduse, însă el şi-o atribuise doar sieşi, hotărând că ştie şi înţelege tot… De partea sa a atras o treime din îngeri. A fost aruncat în beznă, devenind satana, iar ceilalţi îngeri au devenit şi ei duhuri rele. Atunci când satana a ispitit-o pe Eva, a intrat într-un şarpe şi a întrebat-o: „Este adevărat că Dumnezeu v-a interzis să mâncaţi fructe din pomi?” Eva i-a răspuns: „Nu din toţi pomii, ci din cel al cunoştinţei binelui şi răului”. Atunci diavolul i-a sugerat ideea care-l făcuse şi pe el să cadă: „Dumnezeu ştia că dacă veţi mânca din aceste roade, veţi afla totul, veţi fi asemenea Lui”. Iar Eva a vrut să fie egală cu Dumnezeu, să ştie totul. A rupt un fruct din pom şi a mâncat din el, apoi i-a dat şi lui Adam. Gustând, ei au văzut că sunt goi şi, de ruşine, s-au ascuns printre pomii raiului. Dumnezeu l-a chemat pe Adam, întrebându-l ce a făcut. Atunci Adam i-a învinuit pe Eva şi pe Dumnezeu: „Femeia, pe care mi-ai dat-o, m-a ispitit”. Domnul a întrebat-o atunci pe Eva, care, la rândul ei, a dat vina pe şarpe, fară să se pocăiască. Dacă s-ar fi pocăit, spunând: „Doamne, iartă-ne!”, dacă s-ar fi smerit-ceea ce nu s-a întâmplat -, atunci nu ar fi fost alungaţi din rai. Pământul şi toate câte sunt în el au fost blestemate, iar lumina raiului s-a stins şi cerul s-a închis. Şi iată că de 7500 de ani omul lucrează pământul cu sudoarea frunţii, ca să se poată întreţine. Domnul l-a blestemat şi pe şarpe, fiindcă a lăsat diavolul să intre în el, zicându-i: „Pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!” (Facere 3, 14). Astfel a zis Domnul şi şarpele s-a târât.
Iar acum mulţi se închină acestui şarpe şi chiar îi dedică ani întregi: anul şarpelui, al câinelui, al şobolanului, al porcului…
Am fost chemat odată să împărtăşesc o bătrânică. Cu ea locuia o fetiţă, care desenase un şarpe, îl atârnase pe perete şi scrisese: „Dragă şarpe, depărtează-l de la mine pe Casian!” Era un an bisect. Iată cererea copiilor către diavol, şi încă ce fel de cerere! Ca diavolul să-l depărteze pe Sfântul Casian, care a trăit în secolul al V-lea şi care a predicat despre ajutorul divin. Prăznuirea lui se face pe 29 februarie, o dată la patru ani.
Cain a întâlnit-o pe femeia sa după ce păcătuise. De unde a apărut aceasta, căci nu se aminteşte decât de Adam şi de copiii lui?
În Biblie sunt descrise doar momentele principale. Nu se povesteşte despre toţi oamenii, ci despre cei care au influenţat dezvoltarea neamului omenesc şi au avut legătură cu Dumnezeu. Iar neamul omenesc este menţionat în Biblie pe linie bărbătească, aşa cum se prezintă şi genealogia Mântuitorului în Evanghelia după Matei: „Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda şi pe fraţii lui…” Adam a trăit 930 de ani, iar în acest răstimp s-au născut mulţi oameni, s-au format popoare, astfel că Abel şi Cain nu erau singuri.
În Vechiul Testament se aminteşte despre fiii oamenilor şi despre fiii lui Dumnezeu (Facere 6,2). Cine sunt aceştia, de unde au apărut?
Atunci când Cain şi-a luat soţia şi a plecat în ţinutul Nod, nu s-a pocăit şi nici nu s-a rugat lui Dumnezeu acolo. El s-a ocupat cu meşteşugurile, făcea suliţe din metal, bijuterii, toate gândurile lui fiind îndreptate spre trup; de aceea, urmaşii săi au fost numiţi fiii omului (fiii oamenilor). Set, celălalt fiu al lui Adam, care a făcut un jertfelnic Domnului, a fost numit fiu al lui Dumnezeu. Fiii omului şi cei ai lui Dumnezeu se înmulţeau. Fiii lui Dumnezeu au început să ia de soţii pe fiicele oamenilor şi astfel poporul curat s-a amestecat cu cei care se îngrijeau doar de trup. Atunci s-a pierdut credinţa în adevăratul Dumnezeu, iar din aceste uniri păcătoase s-au născut uriaşii. Doar opt oameni au menţinut credinţa pe pământ: Noe, soţia acestuia şi cei trei fii ai lui: Sem, Ham şi Iafet, cu soţiile lor.
Ce este „sânul lui Avraam” şi cine va ajunge acolo?
Această expresie o întâlnim în pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Acolo se spune că „sânul lui Avraam” (Luca 16, 22-31) este locul unde nu există chinuri sau pătimire. Avraam era un om drept şi, de aceea, Domnul era cu el. în Sfânta Scriptură aşa se şi spune: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeul celor vii, nu al celor morţi”. La Domnul toţi sunt vii. Acesta era „sânul lui Avraam”, şi în el ajungeau oamenii care avuseseră o viaţă virtuoasă. Aceştia stăteau acolo până la venirea lui Hristos. Săracul Lazăr a ajuns în sânul lui Avraam pentru răbdarea sa. Bogatul, murind, a ajuns în iad. Văzându-l pe sărac în focul iadului, bogatul l-a rugat pe Avraam să-l trimită pe Lazăr la fraţii lui, pe pământ, ca să-i avertizeze despre muncile iadului pe care le vor suferi ca pedeapsă pentru o viaţă dusă în păcate. Dar Avraam a spus că acest lucru nu se poate împlini.
Având în vedere această pildă, mulţi eretici spun că nu trebuie să ne rugăm pentru cei morţi. Dar noi ştim că, după învierea lui Hristos, drepţii au trecut în rai. Trecerea despre care Avraam zicea că este ca o prăpastie adâncă s-a deschis. Prin urmare trebuie să ne rugăm pentru cei morţi.
Ce este „păcatul lui Ham”?
Despre „păcatul lui Ham” aflăm din istorisirea despre Noe şi fiii săi (Facere 9, 20-29). în timpul potopului, Noe împreună cu fiii săi şi cu soţiile lor au fost salvaţi de Dumnezeu. Atunci au rămas pe întreg pământul doar opt oameni. Fiii lui Noe se numeau Sem, Ham şi Iafet. Odată, Noe a băut vin (el nu băuse până atunci) şi a adormit gol sub un copac. Doi dintre fiii lui s-au apropiat de el fără a se uita la goliciunea sa şi l-au acoperit, dar Ham a râs de tatăl său. Când Noe a aflat asta, l-a blestemat pe Ham. Din Ham au provenit ulterior hamiţii, apoi toate neamurile negroide. Din Sem provin neamurile semite, iar din Iafet, cei care locuiesc acum în Europa.
În Evanghelie se spune că un creştin nu trebuie să iubească lumea. Cum se poate ajunge la această neiubire şi ce semnificaţie are ea?
Trăind în lume, suntem ispitiţi, dar nu trebuie să ne alipim de aceasta. Creştinul poate trăi în lumea păcătoasă fără a se murdări de păcat, adică poate fi sfânt printre ispitele lumii. Astfel au vieţuit mulţi sfinţi în lumea plină de deşertăciuni fără a se murdări de ele. Şi Apostolii lui Hristos au trăit în lume, şi Maica Domnului de asemenea. Trebuie doar să ne menţinem pe linia lor fără a slobozi limba, urechile, ochii şi mâinile.
Explicaţi-ne cuvintele: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pefiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Matei 10,34-36).
Ateii ne aduceau aceste cuvinte ca un contraargument: „Vedeţi ce spune Hristos? El nu a adus pace, ci dezbinare”. Despre ce fel de dezbinare vorbeşte Hristos? Să luăm exemplul unei familii care nu-L cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi nici învăţătură lui Ii-sus Hristos, se închină idolilor şi crede în natură (că doar ateii ne-au învăţat asta timp de 70 de ani). La un moment dat, cineva din această familie crede în Dumnezeu, citeşte Evanghelia, se pocăieşte, începe să meargă la biserică, se roagă. Atunci are loc dezbinarea. Dacă ajunge soţia la credinţă, soţul se ridică împotriva ei. Dacă va crede copilul, părinţii vor fi împotrivă. Astfel se întâmplă ca membrii familiei să se duşmănească, părinţii alungându-1, în unele cazuri, pe copil de acasă. Astăzi mulţi copii sunt mai curaţi decât părinţii lor. Copiii vin la Domnul cu sunetul, în timp ce părinţii fac mai greu aceasta; de aceea, nici nu-i permit copilului să meargă la biserică şi îl ceartă, încercând să-l convingă că nu e bine. Copiii sunt nevoiţi să se închidă în baie ca să se roage. Uneori sar pe fereastră pentru a asista la slujbă. Cunosc multe cazuri de acest fel. Dar atunci când copiii se roagă mult pentru părinţii lor, aceştia din urmă se îndreaptă şi ei spre Dumnezeu.
Nu îmi sunt clare cuvintele Mântuitorului din Evanghelie, unde scrie: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi” (Matei 7, 6).
Cuvântul Domnului este sfinţenie. Omul credincios, care începe să-l propovăduiască, poate întâlni şi pe unii semeni care nu vor să-l primească. Dacă omul începe să insiste şi să-l oblige pe cel ce nu doreşte să primească cuvântul Domnului, atunci el „aruncă mărgăritare înaintea porcilor”, care le vor călca. Să presupunem că un om este stăpânit de un duh’demonic. Sunetul lui nu mai poate primi şi altceva, iar noi îi dăm hrană duhovnicească. Un astfel de om va nesocoti aceste cuvinte.
Evanghelia este Cuvântul Domnului. Oamenii raţionali deschid Evanghelia, o citesc şi află acolo în-văţături despre mântuirea sufletelor lor. Ei trăiesc cu Cuvântul lui Dumnezeu. Sfântul Serafim de Sarov citea în decurs de o săptămână Evangheliile şi Epistolele din Noul Testament. Cuvântul lui Dumnezeu intra în sufletul lui şi el trăia cu acest Cuvânt.
Dar Evanghelia poate fi citită în moduri diferite: unii caută mântuirea în ea, alţii caută însă contradicţii. De exemplu, în Evanghelie este scris: „Şi dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine”, „iar dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine, că este bine pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veşnic” (Matei 18, 8-9). Omul începe atunci să gândească: un ochi sigur că pot să-l arunc, dar cu al doilea oricum voi vedea. înseamnă că şi pe acesta trebuie să-l arunc?… Evanghelia trebuie citită cu pricepere, ca să deosebim sensul istoric de cel profetic şi de cel alegoric. Ce se înţelege prin cuvintele „scoate-ţi ochiul”, „taie-ţi mâna”? Dacă ne ispiteşte mâna (de exemplu, ne place să ne „împropriem” lucruri străine), trebuie „să tăiem” această patimă.
În Evanghelia după Marcu, tatălui copilului bolnav i se spune: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”, iar tatăl a răspuns: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9, 24). Ce înseamnă aceste cuvinte? Dacă omul crede că Domnul îl poate ajuta, atunci va fi după credinţa lui. Aceasta ni se poate întâmpla tuturor. Hristos a spus că, dacă vom avea credinţă măcar cât un grăunte de muştar, vom putea muta şi munţii (Matei 17, 20).
Odată, a venit un om la Cuviosul Marcu din Muntele Fracesc (Etiopia), în pustia unde locuia acesta. Cuviosul l-a întrebat: „Există în lume oameni care au credinţă măcar cât un grăunte de muştar? Pot ei oare să zică acestui munte: mută-te acolo şi acesta să facă întocmai?” De îndată ce a rostit cuvintele acestea, muntele s-a cutremurat şi a început să se mişte. Sfântul i-a zis: „Nu ţi-am zis ţie. Treci la loc! Eu doar am întrebat dacă mai este credinţă printre oameni”. Cel ce venise a văzut aceasta şi s-a minunat foarte. Cuviosul Marcu trăia pe un munte înalt, unde nu era apă (la 2000 de metri altitudine). El avea o credinţă atât de puternică, încât se spune că timp de 2 ani de zile duhurile rele l-au împiedicat să ajungă la chilia sa din munte. Pentru credinţa lui, Domnul i-a dăruit multă răbdare. Cuviosul Marcu nu purta haine, iar părul îi acoperea corpul. îngerii îl hrăneau şi îi aduceau apă. Atunci când acest străin a venit la el, îngerii au adus două „porţii” de pâine şi de apă.
Asemenea oameni există şi astăzi. În 1994, în Sfântul Munte Athos, a murit stareţul Paisie. Eu am avut ocazia să vorbesc cu el. După sfârşitul acestuia, fraţii şi-au amintit totul despre el şi din relatările lor a ieşit o carte interesantă. Stareţul era simplu, iar pentru această simplitate a sa, Domnul i-a dăruit mult har. şi nu l-a lăsat la greu. Atunci când bătrânul nu avea suficientă mâncare, îl hrăneau păsările, iar în Postul Adormirii Maicii Domnului un înger i-a adus un coş cu fructe… Maica Domnului i se arăta des, sfinţii, de asemenea… El a văzut lumina cea necreată… Asemenea lui, toţi cei ce au credinţă puternică vor trece uşor peste greutăţi, mutându-le” din viaţa lor cu credinţa pe care o au.
Explicaţi-ne cuvintele Apostolului Pavel: „Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc” (I Corinteni 3,13-15).
Omul îşi construieşte casa mântuirii din fapte bune pentru a putea trăi veşnic în lumea de dincolo. Unii îşi construiesc această casă din aur, argint sau piatră, iar alţii din paie… Când Domnul trimite o încercare cu foc, atunci casa construită din material slab (fapte rele) arde. Omul poate fugi din această casă în ultimul moment ca să se salveze din foc. Domnul poate ierta acest suflet care s-a pocăit la sfârşitul vieţii. De aceea se spune că „se va mântui, dar aşa ca prin foc”. Se mai întâmplă ca noi să facem fapte bune toată viaţa, să ne construim casă solidă şi să întâmpinăm greutăţi mari din toate părţile. Pot apărea ispite groaznice: să fie spartă casa, să ardă, să moară vreun membru al familiei, să divorţeze copilul… Atunci ni se pare că viaţa se termină. Mai ales în aceste momente trebuie să ne păstrăm pacea sufletească, să nu deznădăjduim, să fim cu Domnul. Atunci ceea ce am adunat atâţia ani – pacea sufletească, liniştea, harul – se vor păstra şi ne vom mântui.
Cum trebuie să înţelegem următoarele cuvinte din Evanghelie: „Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă” (Luca 16, 9)?

La noi, la mănăstire, a venit odată o femeie şi a spus:
– Eu lucrez la fabrică şi acolo avem mult material. Poate îl voi lua să-l dau ca să-mi fac prieteni.
– Nu, am zis noi, fiindcă vei fi întemniţată pentru aceasta şi nici nu vei face vreun bine cuiva. Cei cărora le vei da materialul nu te vor scăpa.
Cum să înţelegem aceste cuvinte? Omul, trăind pe pământ, are putere fizică, abilităţi, daruri de la Dumnezeu, şi acestea nu trebuie folosite pentru sine, ci spre slava lui Dumnezeu. Făcându-ne prieteni prin intermediul celor primite de la Domnul, procedăm „nedrept”, deoarece folosim bogăţia primită.
Şi bogăţia pe care o avem este obţinută în mod „nedrept”. Dacă, de exemplu, am sădit ceva în grădină: vie, meri, morcovi, castraveţi, Domnul le-a făcut să crească, iar noi suntem doar cei care le-au sădit. Toate acestea nu sunt ale noastre, adică sunt agonisite pe nedrept. Iar noi, dând altora din recolta noastră, împărţind altora, ne facem prieteni care se vor ruga pentru noi.
Comercianţii au, de asemenea, bogăţie făcută din nedreptate, dar o pot utiliza spre bine, nu s-o adune în bancă, ci s-o jertfească Bisericii, s-o dea celor nevoiaşi. Cei care primesc pomana se vor ruga pentru ei. Mulţi comercianţi nu se pot abţine de la a bea mult. Insă, dacă cei ce suferă de această patimă vor da din bogăţia lor bisericii din localitate, nevoiaşilor sau orfanilor, rugăciunile acestora vor avea o forţă impresionantă şi duhul rău va fugi de la ei şi se vor vindeca.
De aceea, atunci când facem pomană pentru un adormit sau pentru sănătatea cuiva, acel om se vinde
că pentru că diavolul fuge de la el. Iată ce înseamnă cuvintele „prin bogăţie nedreaptă”.
Preotului îi este dat un har special. Niciun împărat din lume nu are o asemenea putere ca cea care îi este dată preotului de către Hristos. El are dreptul să săvârşească Tainele şi ierurgiile, să slujească dumnezeiasca Liturghie şi să ierte păcatele. Dacă preotul ar ţine acest har doar pentru sine, fără a-l împărtăşi altora, ar fi rău. Dacă un om merge la preot şi acesta nu-l ascultă, atunci el nu va fi înţeles. Se poate şi altfel însă: ca preotul să discute cu enoriaşul, să-l compătimească, să-l aducă la pocăinţă şi să-i ierte păcatele. Atunci când preotul face bine cu harul ce i-a fost dat, ajutând oamenii, prin bogăţie nedreaptă îşi face prieteni, rugători pentru sine.
Există porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Marcu 12, 31). înseamnă oare că trebuie să-i iubim la fel pe ortodocşi şi pe heterodocşi?
Trebuie să-L luăm ca exemplu pe Domnul. El l-a iubit mai mult decât pe oricine altcineva pe Sfântul Ioan Teologul pentru curăţia şi fidelitatea sa. Toţi credincioşii ortodocşi care-L iubesc pe Domnul simt dragostea Lui deosebită. Dar Domnul îi iubeşte şi pe cei care nu au venit încă la credinţă, pe fiii risipitori, aşteptând pocăinţa şi întoarcerea lor.
Se spune: ,”Ajută-te singur şi te vei mântui”. Dacă te vei mântui pe tine, cum se vor mântui ceilalţi?
Doi oameni au căzut din barcă într-un râu. Cum se pot salva aceştia? Dacă ştiu să înoate sau dacă măcar unul din ei ştie să înoate. învăţând să înoate, acesta din urmă s-a „salvat” deja dinainte, iar acum îl poate ajuta şi pe aproapele său.
Se spune: „Cutare a plecat din lume la mănăstire ca să se mântuiască”. Aşa este, dar şi ca să-i mântuiască pe alţii. Mănăstirile au fost locuri unde a venit multă lume pentru a se călugări. Monahii se rugau pentru ţară,’iar ţara trăia datorită rugăciunilor lor. Aşa că a pleca la mănăstire înseamnă a urca singur pe cruce spre pătimire.
Cum trebuie înţeles versetul: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15,13)?
Orice om care ia apărarea aproapelui său, jertfindu-şi viaţa, liniştea, bunăstarea, împlineşte porunca lui Hristos. La război, în situaţii extreme, lucrul acesta este mai evident, dar există cazuri şi în viaţa de zi cu zi, când omul îl apără pe aproapele.
În 1965, actualul mitropolit Juvenalie a fost hirotonit episcop. Pe atunci eu abia intrasem la Seminar. Inspectorul m-a chemat şi mi-a spus: „Vei merge la Moscova şi vei fi ipodiacon la Vlădica Juvenalie”. Şi am stat 3 ani pe lângă el cu cartea în mână…
Odată trebuia să vină să slujească, iar ascultarea ipodiaconilor este să pregătească veşmintele: să le calce, să vadă dacă sunt toate în regulă. A trebuit să-i calc stiharul alb. Am pus în priză fierul de călcat şi am scos stiharul din geamantan ca să-l întind pe masă. Fierul se înfierbântase deja. Aşa cum se procedează de obicei, am verificat fierul şi nu mi s-a părut foarte fierbinte. L-am pus pe stihar, în locul unde e crucea. Vroiam să calc, dar fierul nu se mişca. Am ridicat fierul şi…, sub el, o pată galbenă! Alt stihar nu aveam. Ce era de făcut? Maica din altar a început să-l şteargă cu o bucăţică de pâine, dar tot se vedea. Am ieşit să-l îmbrăcăm pe vlădica, iar ipodiaconul ţinea totul pe o tavă. Primul era stiharul cu „fierul”. Vlădica s-a închinat, a sărutat crucea stiharului şi l-a îmbrăcat. în spate, urma de la fierul de călcat era foarte vizibilă. Dar episcopul nu a zis nimic şi nici nu a făcut vreun gest că ar fi fost ceva în neregulă. Când s-a încheiat slujba, după „Tatăl nostru”, m-am apropiat de el şi i-am spus: „Prea Sfinţite, iertaţi-mă, eu am ars stiharul”. El mi-a zis: „Nu-i nimic, Alexandru, am şi alt stihar, nou… se mai întâmplă…”
Vedeţi cum s-a purtat? Cum se vede caracterul omului: nici nu s-a arătat supărat sau indignat! A fost liniştit, echilibrat… Asemenea oameni, care să se comporte astfel, sunt puţini. Altul în locul lui ar fi început să facă gălăgie, să strige, dar el şi-a păstrat liniştea sufletească. Chiar dacă vreun preot ar zice vreun ecfonis într-un moment nepotrivit, el nu i-ar spune nimic. După „Tatăl nostru” i-ar spune liniştit preotului respectiv: „Părinte Boris, aţi spus alt ecfonis”. Iar acela îi va zice: „Iertaţi-mă, Preasfinţite”.
„Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi Aşa va fi şi cu acest neam viclean” (Matei 12, 43-45). Cum să înţelegem asta?

Când omul botezat continuă să trăiască în păcat, nu merge la biserică şi nu se roagă, harul Duhului Sfânt primit la Botez îl părăseşte, lăsându-i sufletul pustiu. Duhul cel rău, alungat la Botez, se întoarce în locuinţa de odinioară şi vede că ea nu este ocupată de Duhul Sfânt. Atunci el ia în stăpânire această locuinţă şi mai aduce alte şapte duhuri cu el…
Şi la noi se întâmplă la fel: mulţi oameni se botează acum. Pentru ei, Botezul este ca un ritual magic, însă nu-i cunosc adevărata semnificaţie. înainte de a se boteza, omul trebuie să studieze Sfânta Scriptură, să meargă la biserică, să înveţe ce este viaţa creştină, să afle ce aşteaptă Domnul de la el. Apoi trebuie să mai ştie că Botezul este cea de-a doua naştere a sa – naşterea sufletului, duhovnicească. Domnul îi iartă păcatele (personale şi cel originar), îi dă un înger păzitor, revarsă peste el darurile Sfântului Duh, prin Mirungere. Omul moare şi învie împreună cu Hristos atunci când este afundat de trei ori în apă… De aceea, el trebuie să fie cu Hristos şi după Botez, să trăiască după poruncile Lui. Altfel, va lucra pentru diavol, iar sufletul lui va deveni sălaş demonilor.
Domnul a spus că nu trebuie să ne gândim la ziua de mâine, ci să trăim ca păsările (Matei 6, 25-34). Dar cum poţi să nu te îngrijeşti de ziua de mâine în vremurile noastre?
Cum trebuie înţelese aceste cuvinte? Este necesar să ne îngrijim de mâncare şi de viaţa noastră, dar nu trebuie ca aceste gânduri să fie pe primul loc, încât să nu ne gândim decât cum să agonisim mai mult. Cum voi trăi? Nu trebuie să avem tot timpul astfel de gânduri. Poate astăzi Domnul va lua sufletele noastre şi toate aceste griji vor fi fără rost. Grijile noastre nu trebuie să umbrească ceea ce este mai important: rugăciunea, gândul la Dumnezeu şi la mântuirea sufletului.
De ce Iisus Hristos S-a botezat la 30 de ani?
Deoarece, conform Legii, nimeni nu avea dreptul să predice înainte de a împlini 30 de ani. Hristos nu a încălcat legea şi, doar atunci când a ajuns la această vârstă, a ieşit la propovăduire, primind Botezul de la Sfântul Ioan Botezătorul.
De ce Domnul ne-a poruncit să nu numim pe nimeni tată pe pământ?
În Sfânta Scriptură este scris: „Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ” (Matei 23, 9), deoarece un singur Tată avem – Domnul – şi de la El avem viaţă. Nu în zadar îl numim „Tatăl nostru” în rugăciune.
Mulţi protestanţi, indicând aceste cuvinte, spun că este scris să nu numeşti pe nimeni tată. Dar, în acelaşi timp, Domnul ne învaţă: „Căci Dumnezeu a zis: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, iar cine va blestema pe tată sau pe mamă, cu moarte să se sfârşească” (Matei-15, 4). Apostolul Pavel le scrie Corintenilor: „Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (I Corinteni 4, 15). Evanghelia este o sabie cu două tăişuri. Dacă nu o iei de capătul care trebuie, te poţi tăia. Aşa că, atunci când citim Evanghelia, trebuie să fim atenţi, să vedem toate locurile în care se vorbeşte pe o temă anume, dar şi mai important este să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea darul înţelegerii şi al judecăţii.
Ce înseamnă cuvintele „Sfintele sfinţilor” din cadrul Sfintei Liturghii? De ce toţi se închină până la pământ în timpul rostirii acestora?
În timpul canonului euharistie are loc prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului. Corul cântă în acest timp: „Pre Tine te lăudăm, pre Tine Te binecuvântăm, Ţie îţi mulţumim…”. Pe Sfântul Disc se află Trupul lui Hristos sub forma văzută a pâinii. Atunci când diaconul zice: „Să luăm aminte!”, preotul ridică Trupul lui Hristos, spunând: „Sfintele, sfinţilor!” Trupul lui Hristos este sfânt. Cui poate fi dat atunci acest Trup? Doar sfinţilor, sufletelor curăţite prin spovedanie. De aceea, înainte de această cântare sfântă, se face o închinăciune până la pământ.
Ce înseamnă cuvintele Mântuitorului: „Căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7)?
Dacă cineva are nevoie, de exemplu, de o rochie frumoasă sau de un palton, ori altceva va. merge la magazin să le cumpere. Iar dacă vom auzi că lucrul de care avem nevoie se găseşte doar în alt oraş, atunci vom merge şi acolo după el. La fel e şi în viaţa duhovnicească. Domnul ne spune că, dacă avem nevoie de ceva (cum ar fi, ca noi sau familia noastră să avem o credinţă puternică), trebuie doar să cerem de la El Şi ne va da, fiindcă ştie toate gândurile noastre. Dacă cerem ceva de la Dumnezeu (fie şi ceva pământesc) şi El va considera că ne e de folos, ne va dărui.
De exemplu, o fată cere: „Doamne, găseşte-mi un soţ bun!”, având pe cineva în gând. Dar, deodată, acela se duce în altă parte şi nu se poate mărita cu el. în cazuri ca acesta, unii încep să fie supăraţi pe Dumnezeu. O femeie a spus: „Eram supărată pe Dumnezeu, deoarece vroiam să mă mărit cu un om, dar acela s-a însurat cu altcineva. Şi eu m-am măritat cu altul. S-a dovedit că acesta, al doilea, mă iubeşte de când m-a cunoscut”. Dumnezeu ştie ce este mai bine pentru noi. Nu trebuie să încheiem rugăciunea noastră cu vreun reproş, ci cu cuvintele: „Facă-se voia Ta!”, „dacă este voia Ta” sau „nu ca mine, ci cum vrei Tu”. Atunci toate vor fi precum vrea Dumnezeu. Nu trebuie să-L obligăm să ne împlinească voia noastră.
Cum să dobândim credinţa şi să ne izbăvim de puţina credinţă?
Toţi au credinţă. Unii cred că Dumnezeu există, alţii cred că El nu există. Pentru a fi izbăvit de necredinţă, înlăuntrul omului trebuie să înceapă o viaţă morală. Omul trebuie să se pocăiască, iar când se va pocăi şi se va ruga, îl va simţi pe Domnul lângă el sau chiar în el. De atunci omul nu se va mai îndoi vreodată de existenţa lui Dumnezeu şi de faptul că El trăieşte înlăuntrul lui. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8) – ne spune însuşi Hristos.
Credinţa este un dar divin. Hristos spune: „Nimeni nu vine la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl”. Omul trebuie să meargă singur în întâmpinarea lui Dumnezeu, să lase obiceiurile rele de dragul Domnului. Atunci Domnul va fi foarte aproape. Iar Domnul nu ne lasă niciodată, noi suntem cei care îl părăsim. Sufletul nostru nu se pocăieşte, e păcătos şi pătimaş, trăieşte în întuneric; de aceea, nu vede pe Dumnezeu şi nici nu-L simte. Sufletul trebuie mai întâi curăţit…

Convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), Îndrumar creştin pentru vremurile de azi